Concluzii trase la 12 ani

July 11th, 2018

Episodul 10 - Concluzii trase la 12 ani

Subconștientul nostru trage concluzii despre noi, lume și viață. Multe sunt expirate.

Varianta text a podcast-ului de mai sus:

                Subconștientul nostru are o grămadă de probleme. Una dintre ele este faptul că de multe ori este ca un software prost, rămâne neactualizat, neupdatat și ne încurcă, ne crează ceea ce de multe ori numim autosabotaj. Și voiam să vă spun o poveste pe care o folosesc frecvent în ședințele mele de coaching când vine vorba despre cum funcționează subconștientul.

                Eram acum vreo mulți ani, când eram mic, cu un prieten (să-l numim prieten, deși între timp, poate asta ar merita un alt podcast, am ajuns la concluzi că dacă ți se pare că ai mai mult de 2-3 prieteni, poate nu ai niciunul, mi s-a schimbat destul de mult această definiție a prieteniei) la vremea aceea, m-a aruncat într-un lac și m-a lăsat acolo. I s-a părut cool. Și eram destul de mic, nu știam să înot, știam să dau din mâini că altfel cred că nu mai înregristram podcast-ul ăsta acum.  Și a fost o experiență destul de traumatizantă pentru mine. N-am catalogat-o atunci ca fiind traumatizantă, dar acum uitându-mă înapoi îmi este destul de clar că a fost.

                M-am speriat destul de tare, am dat din mâini și din picioare, am ajuns la mal. Doar că niște ani mai târziu, să zicem 20 de ani mai târziu, m-am apucat de alergat, am alergat niște semi maratoane, curse de 10km, un maraton și după aia mi s-a părut că o chestie mișto ar fi să particip la triatlon și triatlonul este swim, bike, run. Adică înoți o bucată, apoi te urci imediat pe bicicletă, mai bagi niște zeci de km pe bicicletă, te dai jos și mai alergi 5, 10, 20… 40km. Și în tot procesul ăsta mi-am cumpărat biciletă, de alrgat, alergam deja și a apărut întrebarea Bine man, dar cu înotul ce facem?

                 La două case mai încolo de biroul meu este o sală de fitness care are și bazin semiolimpic de înot și m-am dus într-o dimineață acolo, am găsit un instructor, care instruia copii în mare parte și i-am zis Salut, vreau să mă înveți și pe mine să înot! Și mă întreabă Păi nu știi deloc să înoți? și îi zic Mai știu așa, dau din mâini și din picioare, mă țin la suprafață, dar n-am urmat niciodată cursuri, tehnic nu știu cum se face și îmi zice să intru în bazin.

                Și intru în bazin, dau acolo din mâini și din picioare, ies și zice ăsta: Hai că nu e chiar așa de rău, putem să o facem. Dar de ce ai nevoie să iei lecții? Și zic: Păi mă gândeam să fac triatlon. Și ăla și-a schimbat brusc fața, s-a uitat la mine mai ciudat și a zis: Da, triatlon, nu știu ce să zic. Unde? Îi zic: În mare, mă gândeam.

                Și a fost o chestie între zâmbet mișto și îngrijorare pe fața lui, dar a zis Ok, hai că facem, ne străduim… Și am început să iau lecții de înot, să învăț și eu cum este să înoți cu capul la fund, cum e să ieși după aer o dată la 3-4 mâini și după aia a început un proces care s-a terminat niște luni mai târziu când am făcut primul meu triatlon și a fost o experiență foarte mișto, însă în acest proces mi-a fost extrem de greu, mai ales la început. Îmi era frică să înot cu capul sub apă, îmi era și mai frică de ideea că va trebui să înot în mare, care este un pic diferit de înotul în bazin, mai ales că voiam să merg la un traitlon la care proba de înot era de 1.5km (750m te duci în larg, ocolești o geamandură și te întorci 750m). Și 1.5km este destul de mult pentru cinvea care nu înoată în mod normal.

                A trebuit să lucrez foarte mult cu mine și motivul pentru care a trebuit să fac asta este că suubconștientul meu înregistrase un eveniment din trecut în care Andrei în apă nu fusese tocmai bine. A înregistrat evenimentul ăsta și fiindcă a venit la pachet cu o emoție foarte puternică i-a dat o importanță mai mare.

                Cam așa funcționează creierul nostru, înregistrează evenimentele și cu cât emoția, sentimentele generate în acel eveniment sunt mai puternice, fie ele pozitive sau negative, cu atât dă o greutate mai mare momentului în memoria noastră. Și fiindcă emoția a fost puternică și m-am speriat foarte tare, creierul le-a acordat o importanță foarte mare. Iar acum, 20 de ani mai târziu, nu a ținut cont că bazinul are 1.70m și eu am mai mult de atât și sunt cu un instructor de înot lângă mine și am timp să mă antrenez cât vreau eu și oricum bazinul are 25m lungime… Adică contextul se schimbase fundamental, doar că subconștientul rămăsese neupdatat.

                Pentru el, apă și Andrei nu e bine că putem să mutim și nu vrem să murim că vrem să trăim, nu? Am luptat foarte mult cu asta și cred că se aplică în foarte multe domenii din viața noastră. Funcționăm după niște reguli care ne-au fost foarte utile la un moment dat, uneori chiar ne-au ținut în viață, adică au fost niște decizii, niște interpretări ale unor evenimente care ne-au ajutat să supreviețuim, de multe ori. Oricum au fost foarte importante pentru noi. Ne-au servit, ne-au fost de folos pentru o perioadă lungă de timp, doar că în timp au devenit outdated. Nu mai sunt updatate, nu mia sunt la zi,nu mai sunt actuale. Și noi continuăam să avem impresia că alea sunt niște reguli bune, deși în mod evident foarte multe dintre regulile astea, chiar și cele conștiente, nu doar cele la nivel de subconștient, regulile, principiile astea, concluziile sunt formulate când aveam 10, 14, 15, 18 ani. Să fim serioși! Șansele ca la vârsta aia să tragem niște concluzii despre cum funcționează lumea și viața și ce este bine și rău și concluziile alea să fie perfecte și să rămână valide 20, 30, 50 de ani mai târziu sunt foarte mici.

                Ceea ce înseamnă că are foarte mult sens să ne chestionăm acele concluzii. Să ne chestionăm ideile pe care le avem despre ce putem face și ce nu putem face, ce este safe și ce nu este safe, ce ne putem permite și ce nu ne putem permite. Cred că skill-ul ăsta de a chestiona absolut orice părere, credință, idee pe care am moștenit-o de acum 10, 20, 30 de ani este unul dintre cele mai uitl eskill-uri pe care ni-l putem antrena.

                Și după cum probabil puteți auzi deja, eu sunt între două ture de înot în mare, cred că ăsta a fost și motivul pentru care mi-a venit ideea de a vorbi despre frica asta de apă și ieri am făcut pentru prima dată și scuba diving. Uitându-mă înapoi este un progres colosal de la Andrei care nu se apropie de apă și dacă este mai mare de brâu este periculoasă, apoi la triatlon, mers cu barca pe mare și mai nou, scuba diving, este un efor foarte mare însă dăcut cu pași mici care au schimbat foarte mult percepția despre pericol, despre ce pot face, despre ce nu.

                Iar asta cu scuba diving, pentru cei care nu au testat-o niciodată, este o chestie foarte interesantă pentru că începe cu câteva minute în care creierul nostru are nevoie să învețe că ideea asta cu care am crescut cu toții că în apă nu deschizi gura sau dacă deschizi gura, sigur nu încerci să tragi aer pe gură cât timp ești cu capul în apă, poate fi chesionată fără probleme dacă ai contextul potrivit.  Și ia câteva minute pentru majoritatea oamenilor, din câte înțeleg, ca mintea noastră să priceapă că ești safe, poți să respiri, chiar dacă ești cu totul sub apă, chiar dacă ești la 5m, 10m sub apă.  Și o să fie în regulă.

                Este și ăsta un mod de a-ți antrena mintea să înțeeagă că nu tot ce pare evident este evident și că putem mult mai mult decât credem că putem.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *