Becoming

While one person hesitates because he feels inferior, the other is busy making mistakes and becoming superior. Henry C. Link

Incepand cu al treilea speech mi-am dat seama ca am devenit tolerabil pentru public. Au inceput sa imi ierte stangaciile, balbele si sa se concentreze mai mult pe continut, un semn clar ca am evoluat. Ajunsesem la un nivel acceptabil. Pentru ei. In ceea ce ma priveste, mai aveam mult de munca pana sa ma consider la un nivel cel putin decent.

Am ajuns acolo un an mai tarziu, an in care am participat ca speaker la aproximativ 20 de seminarii, traininguri si conferinte. Un an in care de fiecare data cand urcam pe o scena, prima privire o aruncam catre usa incercand sa calculez distanta, si de cate ori coboram, coboram alt om.

Dupa aproape un an de zile am reusit insa. Era pe la jumatatea speech-ului si ma descurcam suficient de bine incat sa pot incerca sa imi analizez gesturile, coerenta, sa imi dau seama daca transmit exact ceea ce voiam sa transmit. Si era bine. Am zambit multumit si am facut o pauza de cinci secunde, pauza ce mai mult ca sigur a fost vazuta de cativa dintre cei din sala ca o ezitare. Insa deja nu mai conta. As fi putut sa cobor atunci de pe scena, sa las microfonul si sa ies din sala, lupta cu mine era castigata.

Poate ca cea mai valoroasa calitate pe care am gasit-o pana acum la oameni este setea de cunoastere. O sete de cunoastere cuplata cu dependenta de dezvoltare. Dependenta de sentimentul pe care il ai atunci cand simti ca te dezvolti, ca ai aflat ceva nou despre tine sau despre lume.

Stand acolo, cu sute de ochi indreptati asupra mea, am tacut pentru cateva secunde fiindca am vrut sa savurez momentul. N-am fumat niciodata. Am tras vreo doua fumuri, pusti fiind, si am tusit o zi dupa fiecare. N-am fumat fiindca, probabil, am avut alte lucruri de demonstrat sau, poate ca, in perioada in care majoritatea aleg de obicei sa o faca, eu eram prea inadaptat ca sa imi pese de acest tip de acceptare sociala. N-am fumat, insa imi imaginez ca atunci cand ramai fara tigari timp de doua-trei zile si ajungi, intr-un tarziu, sa tragi primul fum, ai un sentiment asemanator cu cel pe care l-am avut eu acolo, pe scena. Sentimentul care te face sa iti dai scaunul pe spate, sa inchizi pentru zece secunde ochii, si sa zambesti fara sa iti pese daca mai este cineva in camera cu tine si te fixeaza cu privirea ca pe-un ciudat. Chiar daca acea camera e o sala de conferinte, iar cineva-ul este un grup de cateva zeci sau sute de oameni.

Pot fi mai bun decat sunt acum? In mod cert, da! Mai am lucruri de imbunatatit in ceea ce priveste public speaking-ul? Da, foarte multe! Insa nu mai simt frica, nu mai tremur si nu mai ezit. Si, aducandu-mi aminte de primul speech, pot sa imi explic foarte usor sentimentul pe care l-am avut prima data cand mi-am dat seama ca ma descurc suficient de bine. Sunt oameni care vorbesc de zeci de ori mai bine decat mine, care se controleaza de zeci de ori mai bine, care transmit poate de zeci de ori mai multe lucruri.

Nu locul sau nivelul la care esti te fac sa zambesti, ci faptul ca stii de unde ai plecat. Doar tu stii. Publicul poate ca te-a vazut atunci pentru prima data. Ti-au dat o nota, buna sau rea, s-au intrebat poate cu ce au ramas ei, si au mers mai departe. Pentru ei, diferenta dintre al treilea si al douazecilea speech poate ca ar fi insesizabila. Insa tu esti cu totul altul decat cel care a urcat pe scena cu 30 de minute inainte. Daca nu ti-ar fi fost frica inainte sa urci, probabil ca ai fi coborat acelasi.

N-as fi scris despre frica daca nu as fi simtit pe propria piele, la un moment dat, ca de multe ori oamenii nu ajung sa isi puna problema ridicarii de pe jos, fiindca nu ajung sa cada. Este discutabil daca cele mai multe lucruri le invatam din caderi sau din multiplele incercari de a ne ridica, insa e clar ca in acest proces crestem enorm. Si cu cat ne ferim mai mult de caderi, cu atat crestem mai putin.

[va urma]