Aud des ceva ce mă frapează. De câte ori vorbesc cu un om care este foarte bun în ceea ce face și ajungem la întrebarea “cum faci asta?”, întotdeauna, dar întotdeauna, el aduce vorba despre efort. Despre cât de mult muncește, despre anii în care a simțit și încă simte că este greu să facă ceea ce face, despre perseverență, despre eșecuri și despre a te ridica de jos. Despre ceea ce Angela Duckworth numește “Grit“.
În același timp, însă, vorbesc cu oameni care încă nu performează la nivel excepțional. Nu eu zic asta, ei o spun! Își doresc mai mult și simt că ceea ce fac nu este suficient. Si aici mi se rupe filmul. Fiindca mulți dintre ei (zic asa din politete, ca sa nu spun “mai toti”) au însă și așteptarea, conștientă și comunicată, că “ar trebui să fie ușor”. Că, uite, am citit eu despre nu știu ce geniu sau om care face performanta la nivel inalt care spune că lucrurile pur și simplu curg. Că se urcă pe scenă și totul pare lipsit de efort, ușor, ba chiar că sime ca nu mai este el cel care face arta (sau orice face el acolo), ea pur și simplu se întâmplă.
Si, de aici, așteptarea ca ar trebui să le fie ușor. Și dacă își dau seama la un moment dat că ceea ce fac este greu, asta inseamna că fac ceva greșit. Ori ca exerseaza intr-un mod gresit, ori ca activitatea, cu totul, este gresita pentru ei. “Poate că nu asta e pasiunea mea”, aud frecvent. “Poate că nu am găsit încă lucrul ăla pe care să-mi vină ușor să-l fac.”
Completez eu: Poate că în loc să muncesc acum, în loc să-mi fie greu, mai bine mă opresc, îmi e ușor și mai caut. Un an, șapte ani, 30 de ani. Până când găsesc ceva ce va fi ușor. Evident, majoritatea nu găsesc nimic.
Iar asta fiindca nu ar trebui să fie ușor! Performanța este grea, indiferent cât de genial te crezi. Iar daca judeci o pasiune sau o activitate doar dupa cat de greu iti este sa faci performanta, te autosabotezi. Rău. Foarte putini dintre noi ajung sa faca performanta. Majoritatea, nu. Foarte putini dintre noi continua atunci cand devine greu. Majoritatea se aseaza in fund si nu se mai ridica, fiindca e mai usor sa stai in fund decat sa depui efort. (Macar) din punctul asta de vedere, viata e corecta!
Vă recomand doua cărți. Una este despre muncă și despre a nu renunța, se numește “Grit – the Power of Passion and Perseverance”. A doua este despre “Flow”, adica starea aia în care nu simți efortul, în care totul curge și ești perfect aliniat cu tine, starea în care poți să creezi chestii extraordinare.
Acum: In perioada de exersare, când înveți, când crești, cand trebuie sa muncesti ca sa devii mai bun, “grit” este totul! Este despre muncă și sudoare.
Când ajungi în punctul de a performa, de a livra, de a fi evaluat (si abia atunci!), devine despre “flow”. Sau, cum zice si Duckworth, in limba ei: “Deliberate practice is for preparation. Flow is for performance.” Daca le amesteci, n-ai nicio sansa!
PS: pentru cei care mai degraba s-ar odihni un pic, decat sa citeasca doua carti, uite mai intai doua TedTalk-uri, pe temele de mai sus. Dupa care, cititi cartile! Desi bune, in comparatie cu cartile, TedTalk-urile au profunzimea lui Trump. :)
Ai perfectă dreptate, Andrei: nimic bun nu se naște fără muncă și sudoare!
Poți fi genial în ceva, poți avea harul, dar, dacă te ferești de muncă, dacă nu ai disciplină, vei strânge în brațe vântul.
Majoritatea iubim scurtăturile, nu-i așa?