Cineva m-a intrebat odata daca sunt intreg la minte. Cica daca as fi fost, n-as fi facut ceea ce faceam. Se referea la ceea ce faceam din punct de vedere profesional. Alegeam niste carari nebatute si riscante, ceea ce din punctul lui de vedere reprezenta o nebunie fiindca, tot din punctul lui de vedere, as fi putut sa ma angajez la orice multinationala si as fi avansat suficient de repede incat sa am bani, siguranta si statut social. Pe cand, continuand sa fac ceea ce faceam, riscam totul.
Banii erau, dar nu stabili. Siguranta aproape ca nu exista, statutul social ar fi putut sa existe, daca nu esuam lamentabil, caz in care ofeream celor din jur motive suficiente de face misto si a se felicita pentru toate deciziile pe care ei au decis sa le amane, astfel incat altii sa le poata lua in locul lor.
Am invatat in ultimii ani sa respect deciziile oamenilor si sa ii judec mai putin. Inteleg ca exista oameni care ca angajati (fie si la corporatii) sunt mai fericiti decat multi antreprenori. Si respect asta. Fiindca mi se pare ca despre asta e vorba, despre a fi fericit. Nu despre bani, nu despre statut, nu despre cariera si nu despre a bifa neaparat realizari profesionale. E vorba despre mixul care ne face fericiti pe fiecare dintre noi.
Iar mixul ala e unic. Tocmai de aceea nu avem dreptul sa cerem prietenilor, iubitilor, parintilor sau colegilor de munca sa se schimbe in directia in care ne-ar placea noua sa ii vedem. Ce putem si trebuie sa facem este sa comunicam. Sa le dam feedback si sa le explicam ce nu ne place. Uneori, vor realiza ca nici lor nu le place asta la ei, si vor incerca sa se schimbe.
Alteori isi vor da seama ca daca s-ar schimba, n-ar mai fi ei.
Si aici avem cel mai mult de lucru, cu totii. Sa realizam cine suntem de fapt si sa incercam cu toate fortele pe care le mai avem sa fim noi.
In copilarie stiam destul de bine cine suntem; apoi a venit societatea si a inceput sa ne invete cine ar vrea sa fim. Hai sa uitam asta! Vreti?
A merge pe carari nebatute presupune curajul de a gandi cu propria minte. Asta poate fi considerata de unii nebunie. Dar e una de care avem nevoie.
La fel ca şi pentru noi, pentru ceilalţi nu avem nimic de făcut decât „să-i ajutăm” (uneori asta înseamnă „doar” să-i acceptăm) să devină ei înşişi. De obicei se eşuează în acest demers şi fiecare vrea să-l facă pe celălalt să fie o copie a sa. Ne repezim să „dregem lucruri” în alţii când nici măcar nu ne cunoaştem pe noi înşine.
Pentru mine a gandi cu propria minte intr-o societate ca a noastra reprezinta o adevarata provocare si curaj, pe langa nebunie. Din cauza asta te admir Andrei.:D
ovidiu: da, asta e o mare problema. Ca ar trebui sa ne intelegem pe noi mai intai.
Imi place titlul, e atat de evident si totodata atat de frumos.
Schimbarile sunt bune doar atunci cand sunt in bine. Insa si asta poate fi discutabila.
Sunt de acord ca nu trebuie sa cerem nimanui sa se schimbe, ci trebuie sa ne acceptam asa cum suntem.
Insa ce faci atunci cand un prieten foarte drag tie se transforma intr-o persoana fara personalitate, usor de manipulat, etc… iar dupa ce discuti cu el si scoti la iveala subtil aceste aspecte, obsesrvi ca lucrurile in loc sa devina mai bune, nu se schimba deloc, sau in cel mai rau caz se agraveaza, iar tu nu poti face nimic ca sa schimbi asta…in acel moment iti dai seama ca a venit timpul sa renunti.
Spun asta, desi sunt una din cele mai otimiste persoane si care vede prietenia ca ceva sfant, insa exista momente in care trebuie sa sti cand sa renunti, iar acesta ar fi unul din acele momente. Macar la final nu ramai cu un gust amar, ci sti ca ai facut tot ce puteai face ca sa pastrezi acea prietenie.
Traim intr-o societate intr-o schimbare continua. Este greu sa te trezesti in fiecare dimineata si sa vezi indiferenta celor din jur, sa vezi cum persoanele care se zbat sa realizeze ceva in viata intampina tot mai multe obstacole.
Poate cei care nu stiu aprecia lucrurile de valoare ar trebui sa se gandeasca putin la schimbare…In final o fac pentru ei insisi, si nu pentru altii.