toleranta si lipsa ei

Ma gandeam zilele astea ca sunt genul de om care a invatat toleranta. (La naiba, sunt genul de om care a invatat cam tot ce are bun in el. Default-ul meu n-a fost exceptional, a fost mai degraba mediocru, si a trebuit sa muncesc pentru tot ce sunt, cum probabil va trebui sa muncesc in continuare pentru tot ce nu sunt inca.)

Ziceam ca am invatat toleranta, n-am avut-o. Fara sa fiu un om coleric, ma enervau multi oameni. Insa am inteles la un moment dat ca nu ma deranjeaza la ceilalti decat partile pe care, deep inside, si eu le am. Daca reuseste sa ma enerveze un om care ezita prea mult in luarea unei decizii, asta se intampla fiindca si eu am inca, uneori, aceeasi problema si nu-mi place asta la mine. As vrea sa nu mai existe, fiindca am muncit mult sa nu mai fie si, cu toate astea, e.

Daca ma intalnesc cu, sa zicem, un om dintr-o companie mare, care lucreaza atat de mult incat n-are suficient timp pentru el, ca sa traiasca, de multe ori voi reusi sa ma uit la asta detasat. E viata lui! Insa uneori nu-mi va iesi si il voi judeca. Nu fiindca el n-ar fi inteles nimic din viata asta (desi poate ca asa e), ci fiindca imi dau seama ca si eu as fi putut ajunge unde e el foarte usor si mi-e groaza ca nu cumva chiar sa mi se intample asta intr-o zi, cand din cine stie ce motive, ma voi lasa influentat prea mult de mediu si voi uita, poate doar pentru 2 minute, cine sunt.

Sunt multe exemple de genul asta pe care le-as putea da, insa ideea este ca de cate ori ne deranjeaza un om, exista mari sanse ca de fapt sa ne deranjeze ceva la noi. Si cred ca am iesi mult mai castigati din asta daca in loc sa ne plangem, in loc sa il atacam, in loc sa il vorbim de rau, ne-am concentra pe a ne construi pe noi. Sa fim mai buni, sa ne atinga mai putine lucruri negative si mai multe dintre lucrurile de care chiar merita sa fim atinsi.