Tie de ce iti e frica, Andrei?

August 18th, 2017

Tot ceea ce fac (tot ceea ce fac!) fac pastrand in minte copilul care am fost. Fiindca incerc sa mai pastrez ceva din el, din inocenta lui, din curajul lui, din creativitatea aia pura, cruda. Sa pastrez ceva din mirarea lui atunci cand constata pentru prima data ca sunt lucruri in lumea asta care chiar n-au sens.

Fiindca vreau sa mai pastrez ceva, insa mai presus de toate, fiindca mi-e teama. Ba nu, nu mi-e teama, mi-e frica de mor!

De ce mi-e frica? Sa nu-l dezamagesc. Mi-e mai frica sa nu cumva sa-l dezamagesc pe el decat imi este teama sa nu dezamagesc pe oricine altcineva din viata mea.

De la copilul ala pana la cine sunt azi simt ca e un drum cat 3 vieti de om. Si in sensul bun, si in sens opus. Copilul ala s-a maturizat mai devreme decat ar fi ales, daca cineva l-ar fi intrebat. A fost nevoit sa gestioneze pierderi si greutati pe care multi oameni nu le vor trai niciodata.

Pentru toate sacrificiile pe care le-a facut, pentru toate lucrurile care i s-au luat, pentru toate momentele in care a ales sa se ridice, simt ca ii sunt dator. Ca atunci cand cad, adult fiind, sa iau model si sa ma ridic. Iar, si iar, si iar. De cate ori va fi nevoie, de cate ori am sa cad.

Sa n-am o viata copiata dupa a altora doar fiindca e mai comod asa, sa n-am un job caldut doar fiindca am facturi de platit, sa nu intru “in randul lumii” doar ca sa nu supar pe cineva, sa nu ma compar pe mine, un om, cu conturile de Facebook cosmetizate ale altor oameni.

Ii sunt dator sa nu ma multumesc cu putin, sa n-am visuri prea mici, sa ma dezvolt cat de mult pot, pe toate planurile pe care sunt capabil sa mi le mai imaginez, sa ma raportez la potential, nu la trecut. Sa nu ma opresc doar fiindca cei din jur au impresia ca, dupa standardele lor joase, am facut destule.

In acelasi timp, ii sunt dator sa nu uit ca viata trebuie traita si ca realizarile personale, intime, ale mele, sunt mai importante decat orice recunoastere externa. Ca exista o limita la care ma termin eu si de la care incep ceilalti. Si ca ceilalti pot ajunge sa ma aprecieze pentru cine sunt eu cu adevarat, dar eu nu pot ajunge sa ma apreciez pe mine pentru ceea ce sunt ceilalti.

Copilul ala e sufletul meu. Ii sunt dator sa fiu cea mai buna versiune a mea. In fiecare zi. Cu orice pret. Si sa ma intreb in fiecare seara daca el ar fi mandru de omul care am fost azi.

Tagged

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *