This is Romania

October 12th, 2010

sursa: smashingpicture.com, via Bob, caruia ii multumesc.

“Every time we choose safety, we reinforce fear”

July 27th, 2009

Hai sa va arat unde am fost eu in weekend-ul care tocmai a trecut. Raspuns la primele doua intrebari care va vin in minte:
1. Aici.
2. Da, e greu. Mai ales pe ultimele trasee. E greu si foarte foarte sus.

*multumesc Razvan pentru poze. :)

Mai zicea cineva: ““He who is not everyday conquering some fear has not learned the secret of life.” Perfect de acord.

Nu cred ca as putea descrie suficient de bine sentimentul pe care il ai atunci cand esti in aer, la 20 de metri de pamant, nu esti convins ca te-ai asigurat cum trebuie, incerci sa nu te dezechilibrezi stand intr-un picior, iar piciorul iti aluneca. Priceless. Mai ales daca stii ca ai fi putut renunta inainte de asta si n-ai facut-o.

Poze din Valea Doftanei, Campina, Azuga

June 8th, 2009

Stiu ca n-am mai scris de ceva vreme. I’ve been busy living. Fiindca sunt lucruri pe care internetul nu le va putea inlocui niciodata. Am sa dezvolt asta intr-un alt articol, cat de curand. Pana atunci:

Bucuresti -> Valea Doftanei -> Campina -> Azuga -> Bucuresti

Poze din Sfantu Gheorghe

May 24th, 2009

click to enlarge


***executate de Victor

Mai exact, din (si de langa) Green Village, unde am fost pentru 3 zile. Pentru cei care vor neaparat sa ajunga acolo dar li se pare ca nu s-ar impaca cu preturile, le recomand cu la fel de multa caldura Dolphin Camping, fix in aceeasi zona.

Ca sa nu fiu nevoit sa dau ban-uri, simt nevoia sa mentionez din nou ca pe blogul pe care va aflati nu am vandut niciodata publicitate. Iar daca se va intampla asta vreodata (ceea ce ma indoiesc), in mod cert voi mentiona faptul ca e vorba de un contract de publicitate. Deci acum nu-i, ca sa fie totul clar. :)

Intr-un fel, apropo de asta, locul asta ma face sa ma gandesc la cartile alea bune de marketing. Imi pune acelasi tip de problema: e un loc atat de misto incat imi vine sa vorbesc peste tot despre el, insa incep sa am niste retineri cand ma gandesc ca mare parte din magia lui se datoreaza tocmai faptului ca inca sunt putini cei care au ajuns acolo.

Tot timpul din lume

May 24th, 2009

Delta Dunarii iti aduce aminte sa ai rabdare. Si face asta fara sa te adoarma.

Mi s-a intamplat uneori, iesind sa ma plimb noaptea pe strazi, sa nimeresc intr-o noapte atat de tare incat sa nu imi permit sa adorm decat foarte tarziu. Probabil dintr-o teama de a nu pierde o noapte cu potential magic. Acelasi sentiment mi-l da delta. De fapt, imi da sentimentul ca toate noptile au aici ceva magic.

Veti spune ca, venind din Bucuresti, sentimentul e normal. Doar ca nu e asta. Mi-e dor deja de Bucuresti, nu as putea locui aici. Sunt prea obisnuit cu agitatia lui, ma fascineaza oamenii atat de diferiti si pattern-urile, imi plac competitiile, imi place ca indiferent de domeniu, oricat de bun as fi, e unul acolo mai bun decat mine. Ma tine ocupat, imi da ocazii sa lupt. Aici nu simti asta.

Delta te dezarmeaza. Nu e vorba ca te-ai simti inutil sau ca ai simti ca nu contezi, ci din contra, ai senzatia ca lumea s-a oprit si te asteapta pe tine. Ai tot timpul din lume si nimic de dovedit. Sunt sentimente total diferite, insa ambele la fel de speciale.

E ora 03:18 noaptea, scriu randurile astea din Sfantu Gheorghe, dintr-un loc absolut bestial. Stau cu laptopul pe terasa, simt in jur doar verdeata si apa, ascult greierii, ma mai uit din cand in cand la cer si nu imi vine sa cred ca n-am mai vazut niciodata atat de multe stele pe acelasi cer. La fel cum aseara nu imi venea sa cred ca mai exista undeva in Romania cai salbatici, care umbla liberi.

Ma simt si eu la fel ca Victor: explorand, probabil, ultimul taram.

Suntem catalizatorii propriilor drame

May 5th, 2009

De cativa ani am renuntat la tv. Din cauza stirilor de la ora 5. Le puteam evita, insa m-au scarbit in asa masura incat am inceput sa urasc televiziunea. Din acelasi motiv, de ceva timp am inceput sa nu ma mai uit la “drame”. E o decizie extrema, imi dau seama de asta, insa nu e nici prima si nu va fi nici ultima. Evit dramele nu din cauza calitatii filmelor, ci din cauza oamenilor. Nu ma mai uit la drame fiindca nu sunt masochist. Imi place sa cred ca in ultimii ani m-am izolat destul de bine si ca ma ating mult mai putine dintre lucrurile negative pe care le observ in jurul meu. N-am facut-o dintr-o ambitie, ci dintr-o nevoie. Nevoia de a putea spera macar la fericire.

Cand sunt suparat, uneori chiar nervos, ma uit in jurul meu, generalizez relaxat, si vad un popor de masochisti. Se uita la stirile de la ora 5 si se plang. Se uita la “Din dragoste” si plang. Cauta pe net drame la care stiu ca vor plange. Si, surprinzator, plang. Traiesc, plang si se plang. Ca viata e incorecta, ca Romania e o tara de 2 bani, ca toti fura ca-n codru si ca ar pleca oriunde. Ca ei sunt buni, dar lumea nu ii apreciaza la adevarata valoare. Ca ei merita mai mult, dar seful e un tampit. Ca legea e absurda si ca platesc prea multe taxe.

Si probabil ca in majoritatea cazurilor au dreptate. Viata e incorecta, dar e incorecta pentru majoritatea dintre noi. Legile tampite ne afecteaza pe toti. De furat, pe mai toti ne fura. Nu, nu ti se intampla tie toate! Din pacate, nu asta e chestia aia care te face special. E lucrul care te face banal.

Da, viata e o lupta. Pe unii ne ia de mici si ne tavaleste pe jos, pe altii ii asteapta sa dobandeasca o iluzie de siguranta. Si abia dup-aia ii tavaleste. Da’ stii ceva? N-am nevoie de tine sa imi zici ca viata e grea, niciunul dintre noi nu are. Daca vrem sa vedem cat de grea e, nu trebuie decat sa ne uitam in jur. Sau in oglinda. Avem propriile exemple, propriile complexe, propriile drame. Ce avem noi nevoie este sa ni se spuna ca ea merita traita, in ciuda tuturor palmelor pe care le primim. Ca merita sa ne ridicam de jos, sa ne stergem de praf si sa strigam “asta-i tot ce poti?” De asta avem nevoie!

N-am nevoie de smiorcaiti care sa se uite la drame si sa inteleaga de acolo ca viata e de rahat. Nu prietene, nu asta trebuia sa intelegi din film. Poate ca subtitrarea a fost proasta sau poate ca, oare a cata oara?, ti-a scapat esentialul. Din drame tre’ sa intelegi sa apreciezi ce ai. Sa iubesti cat timp ai ce iubi, sa te bucuri de luxuri pe care altii nu le mai au.

Toti avem parte de drame, unii mai dure decat altii, unii mai devreme, altii mai tarziu. Totusi, ne ridicam si mergem inainte. Iar tu, tu stai si plangi. E decizia ta. Decizia ta si responsabilitatea ta. Intelege ceea ce noi am inteles deja. Ca tu esti cel care isi alimenteaza dramele. Daca ai inteles asta si totusi te plangi, eu nu mai am decat o singura problema. Ca nu intelegi faptul ca dreptul tau la nefericire se opreste acolo unde incepe dreptul meu la fericire.

Sighisoara – note de calatorie

September 8th, 2008

– oamenii astia nu au magazine! Daca cu haine am mai vazut cateva, cu greu am gasit un loc din care sa cumparam o sticla de suc si un iaurt. Am vazut un singur mini-market iar ala era inchis si am auzit zvonuri despre un Penny Market, insa nu l-am vazut. Nu vreti sa stiti ce fete faceau oamenii cand ii intrebam de un “mini-market”. Vreo doi ne-au trimis spre piata. Nu ca piata am fi reusit sa o gasim. :)

– foarte multi straini; unguri, nemti, cativa englezi; era de asteptat

– sta prost la capitolul suveniruri; eu as fi dat niste bani daca as fi avut pe ce

– de mancat se mananca bine si relativ ieftin (bine, mi-au si fost recomandate niste restaurante inainte – thanks!)

– putine wireless-uri, insa unde am stat am avut si a fost suficient pentru jumatate de ora pe zi, cat mi-a trebuit mie

– bat clopotele in orasul asta mai ceva decat claxoneaza masinile in Bucuresti. La 12 fara 10 minute, la 12 si 7, la 12:42 si tot asa, toata ziua. Explicatia pare sa fie ca pe langa turnul cu ceas (in care clopotul bate la ora fixa), exista in Sighisoara vreo 4-5 religii diferite, fiecare cu biserica / bisericile lui. De exemplu, intr-un dintre zile a batut clopotul unei biserici din jumatate in jumatate de ora, de pe la 6 dimineata pana cand nu l-am mai auzit. Motivul: murise cineva.

– orasul e dragut, cetatea e bestiala; adica am avut ce vedea, insa am si urcat pe toate scarile si dealurile posibile, am intrat pe toate portile care nu aveau lacat si ne-am plimbat si prin alte parti decat “zona turistica”. Oricum, mi-a placut, a meritat.

– Sighisoara e un oras mic, un fel de sectorul 2 din Bucuresti. Iar pentru un oras atat de mic, cu atat de putine magazine, are incredibil de multe frizerii. :)

– mai toate magazinele se inchid la ora 17:00. Si daca cu magazinele mai e cum e, muzeele si restul obiectivelor turistice se inchid si ele la 18. Ba chiar am auzit zvonuri (neverificate insa) ca in weekend ar fi inchise mai toate. Hellooo?!! Eu de cativa ani imi iau mini-concedii in timpul saptamanii, insa oamenii responsabili, care au serviciu, angajator si carte de munca de obicei fix in weekend se gandesc sa faca pe turistii

– am vizitat asa: Turnul cu ceas, Camera de tortura, Muzeul de arme medievale (super-tare!), cimitirul si am vazut mai toate turnurile (in care insa nu se prea putea intra) + MULTE strazi, stradute si scari. :)

Barajul Vidraru

March 10th, 2008

Nu cred ca pot aprecia corect efortul cumulat al catorva sute de oameni atunci cand ma uit la Casa Poporului. A doua cladire din lume ca marime, dupa Pentagon, o imensitate de care ma ciocnesc vizual aproape in fiecare saptamana. Totusi, faptul ca se afla in mijlocul unui oras atat de efervescent ori ii scade din grandoare, ori, mai probabil, ne face pe noi mai orbi.

Am facut astazi un drum, cu niste prieteni, pana la barajul Vidraru. Nu mai fusesem. E aproape incredibil. Lasand la o parte privelistile de “inceput de lume”, lasand la o parte sentimentul dat de serpentinele pline de indicatoare ce atentioneaza in legatura cu posibilele caderi de bolovani si dovezile clare ale faptului ca cei care au montat semnele stiau ce spun, barajul Vidraru mi-a lasat o impresie de grandoare pe care Casa Poporului nu mi-ar fi putut-o lasa niciodata.

Acolo, in mijlocul naturii, intre doi munti, un lac si cerul astazi senin, apreciezi altfel o constructie de 166 metri inaltime. Un colos de beton rece, in mijlocul naturii, impune respect si, personal, nu am putut sa nu ma gandesc la munca ce a fost depusa pentru ridicarea barajului si, mai ales, la curajul si viziunea omului care a avut curajul sa spuna “il fac”.

In 10-20 de minute cred ca am inteles ce inseamna pace. Nu era vorba nici de liniste, nici de absenta tehnologiei, nici de ideea nebuneasca de a fugi de civilizatie, care imi mai provoaca fiori din cand in cand. Era pace, bine si-atat. M-a intristat insa realizarea faptului ca un oras ca Bucuresti, oras pe care il iubesc sincer, nu imi va permite niciodata sa simt cu adevarat acea libertate. Imi voi lua singur alte libertati si le voi trai dar nu si pe cea de la Vidraru. Va trebui sa ma multumesc cu umbrele reci si colturoase de Bucuresti, sau sa imi fac curaj sa plec.

Mai e timp.

Exista o bresa!

January 21st, 2008

Azi-noapte, pe la ora 2-3, aveam ca status la messenger: “Are cineva rude la Electrica?” Dupa care l-am schimbat in “Inspira, expira”. Asa am inceput sa discut cu Mihai. I-am cerut acordul sa public cateva parti din ceea ce am discutat.

Mihai: iar probleme?
Andrei: ********; daca ii prind pe aici cred ca ii iau si la bataie chiar daca saracii muncitori n-au nicio vina; nu laptop, nu baterii la mobile, nu net, nu lumina sa citesc, nu centrala termica
Mihai: le spui sa transmita mesajul la superiori
Andrei: azi a durat 4 ore; data trecuta a durat 3 zile; si stau pe Iancului frate, nu in comuna Pantelimon
Mihai: acum as putea sa par ca unul din profii mei, dar de vina e Electrica pre-revolutie. La facultate aveam o tampenie mare de tot. Uneori ne lua pe toti cu dureri de cap. Motivul era ca pe sub ea treceau niste cabluri de inalta tensiune si cand au sapat aia sa refaca fundatia le-au gasit iar aia de la Electrica “nu sunt ale noastre”.

Erau cablurile de legatura dintre centru si cartierul militari. Si un gigel a dat intr-o seara cu toporu’ in cablul ala si a ramas militariul fara curent o noapte. Dar electrica spunea ca nu e cablul lor pentru ca nu il aveau pe nicio harta a lor. Nu a fost cartografiat inainte de revolutie.

[…]

Mihai: ma rog, acum suntem amandoi nervosi :)
Andrei: :)
Mihai: am o proprietara care nu stie sa dea click pe un link; i-am explicat ca e ca si cum ar deschide o usa.
Mihai: hai sa pun niste sare pe rana…azi am fost cateva ore la birou, sa mai lucrez la site-urile mele. La intoarcere am zis sa imi iau o pizza si niste cola dar am zis sa fiu dragut de data asta si sa iau pizza de undeva si cola de altundeva, doua magazine la care merg mai mereu. In drum spre primul, la o trecere de pietoni, se opreste un autobuz ca eu sa trec si face semn cu farurile. Era acel sofer care mi-a zis sa ma asez pe scaun ca altfel nu porneste. Am zambit, iti dai seama.

Apoi am intrat in primul magazin, budgens, sa iau pizza. Managerul francizei era la casa si cand i-am dat pizza imi zice “that’s my favourite too”. PR, ca sa ma trec pe-acolo, dar oricum, dragut. Mi-a pus pizza intr-o punga, rest, toate alea si mi-a zis seara placuta. Desigur, am plecat cu zambetul pe buze. Mergand pe trotuar, trec prin fata unei florarii de la care am cumparat niste flori cand a venit prietena mea iar doamna in cauza mi-a zis “good evening”. Fara sa cumpar.

Andrei: tu iti dai seama ca ne entuziasmeaza normalitatea?
Mihai: Exact! Apoi pe trotuar era parcata o masina, iar soferul era in ea. Cand am ajuns la 3 metri in spatele masinii omu’ a pornit masina, s-a dat jos de pe trotuar si s-a oprit in dreptul lui. Dupa ce am trecut s-a suit la loc.
Andrei: Mihai, cat e biletul pana la tine? :)
[…]
Mihai: aseara am scos in fata casei, tot in curte, o masina de spalat mai veche. Am pus o hartie pe ea “take it”. Dimineata nu mai era. Duminica dimineata oamenii scot pe trotuar lucruri de care nu mai au nevoie. Altii vin si iau ce le place.

Mihai: nu vreau sa par d-ala cu nasul pe sus dar nu m-as intoarce definitiv in Romania. Poate doar o vizita prin vara dar sa ma intorc sa stau… nu.
Andrei: Eu chiar voiam sa scriu: cred ca mi-e teama sa plec din tara ca nu cumva sa imi placa si sa vreau sa raman acolo. Ca, sincer, n-am nicio tragere de inima sa plec. Nici macar in vizita. Si nu imi explic de ce :)
Mihai: ca antreprenor cred ca ar trebui sa cauti oportunitati
Andrei: buna incercare! :)
[…]
Mihai: e dificila schimbarea. Abia am aflat cum pot sa imi fac o firma cu 75 de lire si nu cu 200.000.
Andrei: :) tu voiai d’aia de 200, nu?
Mihai: da, ca strain esti obligat sa ai capital de investitie de 200.000 lire. Dar exista o bresa in lege!

A urmat o discutie despre impozite, acte, avocati si off-shore-uri care probabil ar plictisi pe multi dintre cititorii acestui blog. Oricum, replica serii, citita cred ca de 4-5 ori si care i se potriveste ca o manusa lui Mihai, a fost: “Există o breşă!” :)

Victime colaterale

December 21st, 2007

Nu ma mai uit la televizor de vreo 3 ani si nu imi lipseste. Am mai trecut prin dreptul lui cam o data la 2 luni dar nu cred ca s-a intamplat sa stau mai mult de 5 minute. Exceptie faceau emisiunile cu Octavian Paler pe care insa doar le ascultam, in direct, pe calculator. De cand a murit, s-au dus si astea.

Imi aduc aminte si acum cand am zis “stop”. A fost din cauza unor stiri de la ProTv. Avusese loc un accident, unei studente tocmai ii fusese retezat piciorul iar proasta vita jurnalista povestea cu lux de amanunte cum il striga tipa pe prietenul ei si ce ii spunea despre piciorul care se afla “la x metri departare”.

Atunci m-am oprit si nu cred ca mai revin vreodata. Mi-e mult prea scarba de tv la fel cum imi este si de alcool. De aia nici nu beau. Nu fiindca nu mi-ar placea gustul (ceea ce pt multe bauturi e adevarat), nu fiindca urasc sa nu am control asupra mea (ceea ce e adevarat) ci fiindca imi vin in minte oameni care si-au distrus sau erau pe cale sa isi distruga vietile din cauza alcoolului. Si mi se face scarba.

In plus, traim intr-o lume atat de departe de perfectiune si uneori atat de incorecta incat, de obicei, a te droga cu doze de pesimism si a te otravi cu mizerie umana e mai grav chiar decat a fi alcoolic sau drogat. De fapt, am mai spus-o, dupa parerea mea romanii sunt o natie de deprimati si nu vor sa renunte la asta. Se autodistrug dar le place si nu vor sa fie opriti.

E modul lor de-a spune if life is a bitch then we should probably do our best to fuck it. Si exact asta fac. Isi distrug incet dar sigur vietile, uitand insa ca mai distrug si pe altii din jurul lor. Oameni ce devin treptat, fara sa vrea, victime colaterale ale unui razboi imaginat, alimentat de alcool, droguri si pesimism extrem.

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Romania-azi si maine at Andrei Roșca.