Andrei Roșca

Cu etica si cu verticalitatea e greu. Sunt sigur ca pentru mare parte dintre noi nu vine natural. Nu in societatea asta, cel putin.

Partea misto e ca dupa primele 3-4 dati in care rezisti si tii capul sus, totul devine mai usor fiindca incepi sa devii constient de diferenta de valoare dintre oameni.

Atat voiam sa spun.

Discutam ieri cu doi prieteni despre cat de multi oameni angajati isi doresc sa aiba propria firma (acum sau “la un moment dat”) si ii invidiaza pe antreprenorii care “au avut curajul sa”. Cum mare parte dintre ei habar n-au ce inseamna, de fapt, antreprenoriatul. Vad doar partea frumoasa, glossy si sexy. Si mi-ar placea sa le spun niste lucruri.

Nu stiu niciun antreprenor de un succes cel putin mediu care sa nu fi avut perioade in care a muncit 16-18 ore pe zi. Ar trebui sa incercati asta intr-o zi. De fapt, stiti ce?, faceti-o macar timp de 4 zile la rand. Dupa care spuneti-va ca e okay, nu o sa dureze mai mult de 3-4 ani, pana la urma o sa va iasa. Continuati sa va spuneti asta si dupa ce business-ul esueaza a doua sau a cincea oara si sunteti la birou, la 1 noaptea, uitandu-va pe excel-uri si intrebandu-va de unde faceti rost de bani pentru salariile pe care trebuie sa le platiti a doua zi. Va va redefini notiunea de responsabilitate, va promit.

Vi s-a spus vreodata, ca angajati, ca nu v-ati facut treaba la nivelul la care era de asteptat sa v-o faceti? Cum v-ati simtit?

Credeti ca asta-i greu? Ar trebui sa incercati o data sa dati afara un om care nu isi face treaba dar despre care stiti ca are nevoie de bani. Si dupa ce o experimentati pe asta, dati afara un om din cauza incompetentei voastre de manager. Deal-uiti cu asta si spuneti-va ca data viitoare va fi mai usor. Mintiti-va ca va fi!

Incercati sa va pastrati verticalitatea si etica atunci cand de asta depinde viitorul unei firme in care ati investit mult timp, bani si speranta. Va veti da seama care dintre principiile pe care credeati ca le aveti chiar sunt principii si pe care dintre ele doar va placea sa le numiti asa. Fiindca suna cool.

Vor fi unii dintre voi, oameni cu experienta, care vor spune ca un antreprenor bun nu munceste 18 ore pe zi si ca un om suficient de destupat la minte intelege ca acea responsabilitate cu privire la alti oameni nu ar trebui sa existe, fiecare e responsabil pentru el. Absolut de acord! Doar ca dureaza ani de zile sa ajungi sa intelegi lucrurile astea, si alti ani pana sa ajungi sa le poti aplica. Iar in tot timpul asta, tu trebuie sa deal-uiesti cu asteptarile pe care ceilalti, dar mai ales tu, overachiever-ul, le ai de la tine.

Imi dau seama ca poate suna amar ceea ce scriu, dar simt ca sunt intr-o perioada profesionala buna, nu ma pot plange de prea multe lucruri si nu regret nici macar o secunda drumul ales, ba chiar ma felicit pentru el. Tocmai de aia scriu randurile astea acum, cu 2-3 ani in urma m-as fi simtit un impostor facand-o.

Nu cred ca e corect sa le vindem celor ce vor sa fie antreprenori doar visele. Realitatea e ca, desi e frumos din atat de multe puncte de vedere, uneori mai e si greu. Iar a promova doar partile misto ale antreprenoriatului e ca si cum ai vinde un tur in jurul lumii, fara sa mentionezi ca toata calatoria se va face la pas, pedestru.

Am citit vreo zece carti de negociere pana acum si probabil de cateva ori mai multe carti de vanzari. Sunt multe lucruri aplicabile, pe care le folosesc, sunt si mai multe pe care ma bucur ca le-am citit fiindca acum ma ajuta sa ma feresc de tampiti. Ar trebui sa fiu politicos, probabil. Deci ii voi numi in continuare “impostori”, insa voi stiti ca, de fapt, alt cuvant imi vine primul in minte.

Impostorii sunt niste baieti (si fete) pe care cineva, odata, i-a facut sa creada ca ce fac ei se cheama negociere. Cand de fapt ar fi trebuit sa le spuna clar si raspicat: “te voi invata cum sa iti lasi bunul simt acasa atunci cand vii la munca, pana cand o sa uiti ca l-ai avut vreodata”. Si ar fi fost mult mai fair sa le spuna asta, i-ar fi scutit de deziluzii. Sunt oameni care sunt prea goi ca sa simta la adevarata profunzime sentimentul unei tranzactii win-win. Au nevoie nu numai sa simta ca ei au castigat, ci si ca celalalt a pierdut.

Ma deranjeaza oamenii astia, imi displace sa interactionez cu ei. Acum cativa ani o interactiune cu ei ma facea sa ma urc pe pereti. Acum doar ma irita si imi provoaca mila. Fiindca am inteles ca impostorii traiesc intr-un paradox care mai devreme sau mai tarziu ii va ingenunchea psihic.

Se straduiesc atat de tare sa iasa mereu castigatori, sa ii pacaleasca pe ceilalti, doar fiindca isi doresc cu disperare recunoastere, statut si respect. Adica exact lucrurile pe care le pierd in fiecare zi in care se comporta in halul in care se comporta.

Ca tot vorbeam in articolele recente despre cat de mult ii respect eu pe profesionistii veritabili, uite mai jos o modalitate de clasificare a profesionistilor, din punctul meu de vedere.

Nivelul 0 – nu stii sa faci mai nimic
Nivelul 1 – te pricepi la ceva
Nivelul 2 – esti foarte bun la ce faci
Nivelul 3 – esti printre cei mai buni la ceea ce faci
Nivelul 4 – esti printre cei mai buni la ce faci dar intelegi ca, inainte de toate, trebuie sa ramai om. In mod ciudat, poate, robotii nu-s atat de apreciati pe planeta asta. Altfel, tentatii exista.

*constatare personala: mare parte dintre oameni nu reusesc sa treaca de la nivelul 3 la 4, iar diferenta dintre nivelele astea doua este ca cea de la cer la pamant.

Teodor Mincu, un blogger/antreprenor, a facut o chestie foarte misto, cum se facea pe vremuri (stiu in ce hal suna dar adevarul e ca bloggingul se facea altfel acum 4-5 ani; cu mult mai multa munca, de principiu). Adica a luat niste interviuri mai multor antreprenori din .ro si a facut un fel de roundtable in care veti gasi informatii cel putin interesante. :)

Intrebarea mea preferata (cu raspunsurile atasate) este:

Cât de mult conteaza imaginea personala în antreprenoriat? Îmbracaminte business sau casual?

Adrian Pintilie: Asta cred ca tine cel mai mult de gusturile personale, iar eu nu judec o persoana dupa imbracaminte. Poti fi la 4 ace sau in tricou, vorbim la fel.

Alin Popescu: Imbracamintea, cata vreme e curata si in limitele decentei, e mai putin importanta decat atitudinea. Daca esti nepotrivit ca atitudine, imbracamintea nu te ajuta deloc.

Andrei Roșca: Conteaza enorm imaginea. In ceea ce priveste imbracamintea, conteaza mai putin ce stil adopti, important este sa il adaptezi usor (insa nu sa il schimbi fundamental!) in functie de contextul in care vei discuta business (oamenii, mediul, perioada anului etc).

Călin Fusu: In online nu conteaza cum te imbraci (nu te vede nimeni).

Cristian Manafu: Toti antreprenorii ar trebui sa aiba un sacou. Vor vedea diferenta cand deschid o discutie sau intra intr-o incapere. Smart casual este mereu un stil potrivit pentru un antreprenor.

Dragoș Mănac: Imaginea este esentiala. Business sau business casual. Conform glumei: trebuie macar sa te imbraci ca si cum te respecta cineva.

Marius Deak: Conteaza destul de mult, dar numai in ultimii 4-5 ani. Inainte insa, erau alte vremuri – conta imaginea firmei + portofoliul. Primii 5 ani business. Urmatorii 7 casual. Acum rock.

Mircea Scărlătescu: Extrem de mult. Mai mult decat business-ul pana la un punct.

Mugur Frunzetti: Primii 7 ani am fost business. Acum sunt foarte casual

Ce mi se pare foarte tare este ca desi eu n-am mentionat asta, am trecut de la foarte business (pana acum vreun an si ceva multi oameni nu isi reveneau din soc daca ma vedeau altfel decat in costum) spre casual si smart-casual cam tot dupa 6-7 ani (apropo de ce spun Marius si Mugur). O tine oare de maturizare? Sau poate ca in primii ani esti suficient de nesigur incat sa ai nevoie de bonusul pe care ti-l da un costum bine purtat, iar dup-aia incepi sa il porti doar cand ai chef? :) Voi ce ziceti?

Vorbeam zilele trecute despre cat de mult apreciez eu profesionistii, oamenii aia care fac mai totul ireprosabil. Din pacate, nu poti ajunge profesionist peste noapte, profesionalismul costa timp si, uneori, te costa niste viata.

Pentru noi, cei pentru care pasiunea si jobul sunt unul si acelasi lucru, limita dintre viata si munca este mult mai greu de trasat. E greu sa te opresti din munca tocmai fiindca iti place de mori.

Repet, cand faci ceva ce te pasioneaza, e foarte usor sa cazi in extrema. Si scriind despre asta zilele trecute, mi-am dat seama ca in ultimii ani am inceput sa fiu si mai exigent in alegerea oamenilor pe care sa ii admir. Pana nu demult imi erau suficienti profesionistii veritabili, acum nu ma mai multumesc decat cu acei profesionisti care n-au uitat de datoria pe care o au in primul rand fata de ei, aceea de a ramane oameni si de a nu uita sa traiasca. Oameni ca Mihai Calin, pe care va invit sa il ascultati intr-un interviu de exceptie.

Acum, dupa ce am vazut filmuletul, dincolo de lucrurile evidente (dar nu mai putin importante!), cum ar fi faptul ca pentru Mihai viata de familie conteaza enorm si ca e genul de om care constientizeaza si se expune trecerii timpului, mi-a sarit in ochi ideea despre workshop-urile care se fac in actorie.

Si, brusc, nu mi se mai pare deloc surprinzator ca majoritatea actorilor sunt super-oameni. Fiindca actoria te forteaza (intr-un mod placut) sa iesi constant din zona de confort, sa te expui la situatii noi. Iar expunerea, tocmai fiindca implica o doza de risc, duce la dezvoltare. Dezvoltare care e probabil cea mai misto chestie care ti se poate intampla odata cu trecerea iremediabila a timpului.

***Interviul face parte dintr-o serie de momente insufletite de Silva Dark

Mie imi plac mult de tot profesionistii. Imi plac atat de mult incat i-as lua acasa. Imi plac fiindca sunt rari, chiar sunt. Sunt oamenii aia care fac mai totul ireprosabil si carora eu, un om foarte atent la detalii si cu asteptari foarte mari, nu am ce sa le reprosez. Si cand imi dau seama de asta imi vine sa ma inclin si imi doresc sa fi purtat palarii, ca sa am ce sa dau jos. Fac pasiuni pentru oamenii astia, de cand ma stiu mi se intampla. In cel mai inofensiv mod pe care vi-l puteti imagina, insa le fac.

Imi place sa imi petrec timp cu ei, imi place sa ii observ, sa apreciez in liniste fiecare raspuns pe care mi-l dau, sa vad urmele alea de bun simt pe care uneori mi se pare ca Romania le-a pierdut, imi place sa cred ca oamenii astia sunt apreciati la adevarata lor valoare in organizatiile in care lucreaza. Fiindca, de multe ori, ei duc in spate zeci de oameni incompetenti, care nu isi merita nici banii, nici respectul pe care in general il primesc.

Eu sunt Gandhi-like in multe privinte, insa printre putinele exceptii sunt violenta si lipsa de profesionalism. In ceea ce priveste profesionalismul e simplu: nu toti oamenii merita sa castige bine. Exista oameni care nu numai ca nu se pricep la nimic, dar nici nu fac eforturi sa se priceapa. Sunt oamenii care cer prea putin de la ei. Ca om, pot incerca sa ii inteleg, pot sa nu ii etichetez, ba chiar pot sa fiu prieten cu unii dintre ei. Dar nu imi cereti sa lucrez cu ei, ca n-o voi face. In aroganta-mi, traiesc cu impresia ca as pierde timp pretios facand asta. Viata (fie ea si profesionala) e prea scurta.

Vorbeam astazi cu Mihai Stanescu si mi-am dat seama (ma rog, el mi-a dat-o) ca, de fapt, prin liceu incepem sa ne intrebam cine vrem sa fim. Si ne raspundem sau, de cele mai multe ori, ni se raspunde cu o facultate si cu o profesie. Cine vreau sa fiu? Inginerul sau economistul? Profesorul sau translatorul? Managerul sau directorul de resurse umane?

Ceea ce eu, detinator momentan al adevarului absolut, declar ca e profund gresit. La “cine vreau sa fiu” nu ar trebui sa se raspunda cu o profesie. Nu suntem ceea ce muncim la fel cum nu suntem doar suma realizarilor noastre profesionale. Adica, mai exact, n-ar trebui sa fim! Ar trebui sa fim mult mai mult decat atat. Da, vom aloca muncii mare parte din viata noastra si, da, ar fi bine sa facem ceva ce ne place. Dar nici atunci nu e okay ca Ion Popescu sa fie “profesionistul Ion Popescu”.

Si uitati-va un pic in jur

Se intampla peste tot! La naiba, daca aveti o oglinda pe aproape, evitati-o! Stiti ce e paradoxal? Ca din ce in ce mai multi dintre noi ne concentram pe latura profesionala dar nu ne e suficient sa fim apreciati ca profesionisti, ne trezim ca am vrea sa fim apreciati si ca oameni. Uitand ca, de ceva timp incoace, nu prea mai suntem. Fiindca “nu avem timp” sa fim si oameni, partea profesionala ne ocupa prea mult.

Survival of the fittest este, probabil, una dintre expresiile cele mai gresit interpretate din istorie. Bine, poate ca exagerez un pic, insa ideea ma scoate din minti de cateva zile. Mai exact, de cand am vorbit la Webstock si, mai tarziu, la Women on Web.

Nu stiu cati dintre cei ce au fost in sala au realizat ca intre cele doua prezentari existau foarte multe legaturi. Ambele erau despre adaptabilitate, cea mai importanta calitate pe care o poate avea un om, din punctul meu de vedere.

In primul rand, “survival of the fittest” al lui Darwin se refera la faptul ca “cel mai adaptat la mediu supravietuieste“, nu la faptul ca “cel mai puternic supravietuieste” asa cum prea multi cred.

Insa interpretarea cu adevarat periculoasa nu este cea de mai sus. Asta doar arata ca acei oameni n-au studiat nici macar 5 minute problema. Atat. Periculos este ca unii inteleg din asta ca ar trebui sa se lupte cu toti cei pe care ii intalnesc fiindca, nu-i asa? ei trebuie sa “supravietuiasca” (personal sau profesional), orice ar insemna asta, cu orice pret.

Exista o teorie (a unui anarhist, insa hai sa facem abstractie de asta deocamdata, e doar un exercitiu) care spune ca “survival of the fittest” nu e despre a fi cel mai bun sau adaptat individ pe care il cunosti, ci despre a face parte din acel grup al indivizilor care lucreaza cel mai bine impreuna.

Cu alte cuvinte, Darwin nu s-ar fi referit la altceva decat la comunitati. Oameni care se grupeaza pentru ca impreuna se pot adapta mai usor la mediul inconjurator. Inca o data: oameni care se grupeaza fiindca impreuna le este mai usor sa se adapteze si sa supravietuiasca. Parca e o mica diferenta nu?

Deci unii au impresia ca trebuie sa le-o dea alora din jurul lor fiindca doar unul poate supravietui iar altii merg pe ideea colaborarii, pe a lucra impreuna fiindca adevaratul dusman este mediul inconjurator si faptul ca, surpriza!, el se schimba. Indiferent ca noi suntem pe faza sau nu si indiferent cum ni se pare noua ca ar trebui facuta adaptarea aia.

Exista o zicala care spune ca e o linie foarte fina intre a pescui si a sta pe mal ca un idiot.

La fel de fina este si linia dintre a fi profesionist si a mima profesionalismul. Il poti mima folosind cuvinte pe care nu le stii, citand studii pe care nu le intelegi sau parafrazand niste Seth Godin-i. Si da, pe termen scurt vei pacali niste oameni. Insa nu pe toti. Ceilalti se vor prinde ca habar n-ai si vor zambi. Si asta ar trebui sa te doara.

Fiindca in business nu esti doar ce crezi tu ca esti, mai esti si ceea ce cred ceilalti despre tine. Imaginea, ca si povestea, se construieste cu sau fara tine. Si nu ii pasa daca tie iti place sau nu ce va iesi la sfarsit.

Iar asta nu are nicio legatura cu norocul.