Gasisem la Domnita Soim un post despre Paler si ma gandeam sa las si eu un comment. Acelasi lucru s-a intamplat pe mai multe bloguri. As vrea sa las si eu ceva acolo, cateva cuvinte de apreciere la adresa lui si de multumire pentru ei, fiindca au scris un pic mai mult decat gazetarescul “Octavian Paler a incetat din viata”.
Si nu pot. Nu imi vine nimic in minte. La domnita soim pe blog am stat 7 minute incercand sa scriu 10 cuvinte. Cand imi veneau in sfarsit cuvintele, mi se parea ca ceea ce am scris ar insemna prea putin, ca nu ar reusi sa exprime ce gandesc, ce simt.
Am vazut in seara asta “Sinteza Zilei” pe Antena 3. Despre Paler. Erau in studio Mihai Gadea (pe care l-am invidiat intotdeauna pentru apropierea de Paler), Hurezeanu si Cristoiu. De doua ori a cerut Gadea publicitate, gatuit de emotie. Dupa fiecare filmulet cu Paler toti trei aveau ochii rosii iar Gadea si Hurezeanu aveau lacrimi in ochi si se vedea clar ca nu mai lipsea mult sa izbucneasca.
Ii inteleg perfect desi eu nu l-am cunoscut personal. Am sa stau treaz si in noaptea asta, cat rezist, si am sa citesc. Imi place noaptea. Imi permite sa fiu trist. Ma scuteste de explicatii.
Acum ma duc, cat timp “the night is still young”. Vreau sa mai apuc sa fiu un pic trist.
Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem:
cladiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minti mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp;
avem mai multe functii, dar mai putina minte,
mai multe cunostinte, dar mai putina judecata;
mai multi experti si totusi mai multe probleme,
mai multa medicina, dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesabuit,
Râdem prea putin,
Conducem prea repede,
Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi,
Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si
ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa
ne facem o viata,
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.
Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme
când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta
cu un vecin.
Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.
Am curatat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.
Scriem mai mult, dar învatam mai putin.
Planuim mai multe, dar realizam mai putine.
Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam.
Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai
multe informatii, sa produca mai multe copii ca
niciodata, dar comunicam din ce în ce mai
putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei
încete; oamenilor mari si caracterelor meschine;
profiturilor rapide si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorturi,
Case mai frumoase, dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unica folosinta,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice
stare, de la bucurie, la liniste si la moarte.
Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta
scrisoare si în care
poti decide
fie sa împartasesti acest punct de vedere,
fie sa stergi aceste randuri.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te
veneraza, pentru ca acel copil va creste curând si va
pleca de lânga tine.
Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de
lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe
care o poti oferi cu inima si nu te
costa
nimic.
Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si
persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o
spui din inima.
O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa
pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea
persoana nu va mai fi lânga tine.
Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti
timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le
ai.
Cartea este un dialog intre Galilei si o persoana care reuseste sa ajunga la el pentru a ii cere socoteala. Pentru cei ce nu stiu, Galileo Galilei (cel ce a spus despre Pamant: “si totusi, se misca!”) a fost condamnat de Inchizitie urmand sa fie ars pe rug daca nu neaga afirmatiile. Galilei a abjurat atunci, preferand sa traiasca si dovedind, in viziunea lui Paler, printre multe altele, ca nu toti oamenii au stofa de martiri. Despre aceasta abjurare se discuta in carte. Frunzarind cartea pentru a nu stiu cata oara, am dat peste fragmentul urmator:
- Ce orgoliu frumos aveai atunci, Galilei! Erai viclean ca o vulpe si agil ca un tigru. Stiai sa faci o plecaciune in asa fel incat toata lumea sa priceapa ca-ti bateai joc de ei si ca sub vorbele tale smerite se ascundea un hohot de ras. Polemica ta cu iezuitii a fost un spectacol extraordinar de inteligenta si de vanitate. I-ai silit sa-si muste buzele, incercan sa-ti faca fata.
Probabil, au fost multi, atunci, care au simtit ce am simtit si eu: o uriasa recunostinta ca exista oameni ca tine care dovedeau ca Inchizitia nu e, de fapt, atotputernica, unele adevaruri putand fi spuse, macar, in soapta. [...] Te-am asezat pe un soclu, Galilei!
- Fara sa fiu intrebat daca tin sa devin statuie!
- Ai dreptate. Eu iti explic, insa, ce s-a intamplat. In clipa in care tu ai coborat de pe soclu pentru a ingenunchia in fata inchizitorilor ne-am simtit, cu totii, tradati.
- Am devenit detestabil.
- Ai devenit ca noi, Galilei. Temator, grijuliu cu viata ta, gata sa spui ce ti se cere sa spui. [...] Dar nu trebuie sa observi doar egoismul din aceste sentimente. Oamenii au nevoie de modele, doresc sa obtina, macar, prin altii ceea ce nu sunt in stare sa obtina singuri. De aceea au trecut de la admiratie la imputari.
Cand iti reproseaza ca ai abjurat, n-o fac cu gandul ca ei ar fi refuzat sa abjure. Stii prea bine, Galilei, vehementa vine, de multe ori, dintr-o iubire contrariata. Ajungi sa nu-i mai dai buna ziua cuiva pe care l-ai admirat si te-a dezamagit. Trebuie sa nu uiti ca ai fost altfel decat noi si ca de aici pleaca toate. Nu poti fi masurat cu masura comuna.
- V-ati asteptat sa dau mai mult decat sunt in stare sa dau. Si ati uitat esentialul. Ca viata e ultimul lucru pe care-l dai.
E ora 4 dimineata si eu sunt nervos. A murit Paler si nu mi se pare deloc corect. Am inceput de 5 ori pana acum sa scriu un post despre asta dar simt ca nu voi reusi sa fiu coerent. Probabil am sa scriu ceva acum si am sa postez dimineata. Am pus o insemnare pe bookblog in care scriu ca 2 zile nu va aparea nicio recenzie si nu mi se pare destul. As fi vrut sa fie o saptamana sau doua. Stiu ca sunt oameni care il “injura” pe Paler iar eu nu reusesc sa redevin lucid. De o ora schimb de pe blogul meu pe bookblog in speranta ca cineva a mai adaugat un comment.
Aproape ca imi doresc sa injure ca sa pot da niste ban-uri urmate de mail-uri nervoase in care sa ii desfiintez. Intr-un an de zile am dat doar doua ban-uri pe bookblog si alea fiindca oamenii si-au cautat-o cu lumanarea. Nu mi se pare o chestie normala sa inchizi gura unui om, chiar daca te injura. In seara asta as fi vrut sa am cui sa inchid gura. M-as mai fi descarcat.
Octavian Paler mi-a dat directie. Am simtit in textele lui gandurile mele. M-am gandit de multe ori ce s-ar fi intamplat daca l-as fi descoperit mai devreme. Probabil m-as fi gandit ca modul in care sunt i se datoreaza lui in totalitate. Era, asa cum chiar el afirma, un pesimist. Eu sunt departe de a fi asa. Nu cred ca semanam foarte tare din punct de vedere al personalitatii. Probabil e vorba de modul de exprimare sau de imbinarea dintre logica si sentimente in gandire. Nu stiu si nici nu imi pasa. Oricum, a fost mult peste ceea ce as putea eu sa fiu vreodata din punctul asta de vedere. De fapt, a fost cu mult peste multi.
M-am gandit sa il caut de cateva ori. Sa ii cer un autograf si sa ii spun cat de aproape il simt. Eram sigur ca as fi putut da de el. Mi-a fost frica de penibil. Probabil ca multi au facut deja asta. Sigur, ma simteam mai aproape de el decat cei multi care l-au citit si ei cu placere. Dar cum pui asta in cuvinte?
Cum faci sa redai ceea ce simti in cuvinte fara sa pierzi din substanta si, mai ales, cum faci asta in fata unui om care toata viata a transformat sentimentele si emotiile in cuvinte si a facut-o atat de bine?
Nu imi pare rau ca nu l-am cautat. Insa de multe ori mi-am zis: ce pacat ca omul asta are varsta pe care o are! ce pacat ca m-am nascut asa de tarziu! Nu l-am cunoscut. Dar este omul cel mai apropiat de mine pe care l-am pierdut.
Oamenii au nevoie de legende, de eroi, de idoli, de etaloane. Le place sa ii admire si cred ca din cauza asta sunt extrem de dispusi sa treaca cu vederea lucruri care ar putea ataca statutul de model al unui astfel de erou. Ma uit, de exemplu, la ce s-a intamplat cu Bill Gates si Paul Allen cei care, asa cum stie deja toata planeta, au fondat si dus pe culmile succesului Microsoft-ul.
Eu respect ceea ce au facut cei doi si sunt de acord ca au avut o contributie importanta la dezvoltarea computerelor. Dar cred ca ar trebui sa fim ceva mai atenti la detalii. Stiu ca Gates si Allen sunt foarte bogati, stiu ca au ajuns sa fie foarte bogati la o varsta destul de “frageda” dar mai stiu ceva: Gates a pornit prima firma la varsta de 14 (paisprezece) ani, impreuna cu Paul Allen. A ajuns miliardar la 31. Bai, fratilor! Asta nu inseamna chiar rapid. Sigur ca e rapid in comparatie cu oamenii de rand care muncesc o viata intreaga si nu reusesc nici macar sa se retraga din afacerea proprie si ce sa mai vorbim de cei care sunt angajati zeci de ani ca sa primeasca o pensie.
Dar totusi sunt 17 ani de munca. MUNCA! Adica 12-14 ore pe zi, inclusiv in weekend-uri, timp de 17 ani. Incercati sa va imaginati ca incepeti asa ceva acum si ganditi-va ca veti ajunge unde vreti peste 17 ani. El a inceput o firma la varsta la care mare parte dintre noi invatam geografie pentru examenul de capacitate. Deci banii astia nu i-a facut chiar batand din palme si nici nu au aparut peste noapte. O fi el geniu, dar se pare ca si geniile trebuie sa munceasca un pic…mai mult.
Gates se pare ca a fost mai rezistent, insa Paul Allen a fost diagnosticat cu cancer in 1983 iar boala a fost atribuita efortului extraordinar pe care l-a facut in Microsoft, cu program de munca prelungit, fara odihna, atentie! avand intre anii 1978 si 1984 un numar total de 6 (sase) zile de odihna! Incercati si voi sa munciti macar 11-12 ore pe zi, inclusiv in weekend, timp de numai 3 saptamani. Sa vedem daca mai sta careva in picioare.
Ar fi misto sa am banii lui Bill Gates sau ai lui Paul Allen? Sincer sa fiu, daca nu as avea si popularitatea lor (fiindca asta nu mi-as dori-o) ar fi chiar misto! As fi dispus sa platesc pretul pe care l-au platit ei? Categoric, nu! Pentru mine sunt lucruri in viata mult mai importante decat banii si (m-am gandit destul de mult la asta) as renunta instantaneu la succesul in afaceri, la bani, la libertate financiara, pentru posibilitatea de a petrece timp cu familia, cu prietenii sau pentru a imi pastra sanatatea.
Nu spun ca workaholicii gresesc. E doar o chestie care tine de prioritatile fiecaruia si de pretul pe care esti dispus sa il platesti pentru a face bani. Si apropo de pretul pe care unii sunt dispusi sa il plateasca, citeam zilele trecute despre Ralph Schneider, cofondator al Diners Club (prima companie de carti de credit indepenendenta; mai multe despre ea aici). As putea sa va povestesc dar prefer sa dau exact citatul din carte:
“Constient ca mosteneste de la tatal sau o inima slaba, suferind un atac de cord chiar in zilele lansarii companiei, avertizat ferm de doctori sa se menajeze, Ralph Schneider are o reactie prompta si surprinzatoare pentru firea umana. Ignorand totul, dar absolut totul, indragostit de firma sa si complet devotat in realizarea obiectivelor Diners Club, Schneider declara ca va munci la fel ca pana atunci si invoca preferinta pentru o traire si activitate din plin.
Cu riscul de a sacrifica ani buni de viata, dar avand constiinta indeplinirii misiunii sale, Ralph Schneider continua sa munceasca in forta dar, din pacate, numai foarte putin timp, pentru ca in dimineata zilei de 2 noiembrie 1964, pe cand se pregatea sa plece la companie, are un atac de cord final in apartamenul sau din hotelul Pierre.
Dupa numai cateva luni, presedintele in exercitiu, camaradul de conducere Alfred Bloomingdale, consemneaza si face public bilantul anului cu cel mai mare succes financiar, de 2.7 milioane dolari profit net al companiei Diners Club.”
Din nou, doar o chestie care tine de prioritatile fiecaruia.
De cateva zile ma tot uit la reclama asta. Mi se pare foarte, foarte misto. E adevarat ca Anthony Hopkins e un actor foarte bun (actorul meu preferat, dealtfel) si ca probabil ca onorariul lui a fost…uhmm…BIG dar parca e prea mare diferenta intre porcariile de reclame care se fac in Romania (ma refer la cele cu personalitati/actori profesionisti) si ce se face pe la ei.
Daca vi se pare ca incep sa pun cam multe filmulete de pe youtube (ca eu asa am impresia) spuneti-mi sa ma opresc. Nu as vrea sa transform blogul intr-unul de copy-paste. Reclama asta mi s-a parut insa prea misto ca sa nu o impartasesc cu voi Enjoy!
Imi place emisiunea “The Apprentice“. Era difuzata pe Antena 3. Nu stiu daca mai e fiindca intre timp am facut rost de mai multe sezoane pe dvd si am lasat antena in pace . Imi place fiindca participantii sunt tineri, entuziasti si unii dintre ei chiar se pricep la management si au un “simt al business-ului” destul de dezvoltat. Exista insa un lucru pe care nu il inteleg si inca un “lucru” care nu imi place la emisiunea asta.
Nu inteleg de ce niste oameni, chiar tineri fiind (sau mai ales tineri fiind) ar vrea sa participe la un show de genul asta. Singurul lucru la care ma pot gandi este ca vor expunere, publicitate. Multi dintre ei sunt antreprenori, au propriul business. Nu au banii lui Donald Trump dar inca nu au nici varsta lui, deci timpul nu e pierdut. Imi amintesc o scena din sezonul 2 in care “concurentii” erau toti intr-o camera, vorbind, si unul dintre ei spune ceva de genul “Trump nu e idolul meu! El ar putea sa fie fanul meu! El ar avea de invatat de la mine!” Imi amintesc groaza de pe fetele celorlalti concurenti si modul in care il priveau cand a spus ce a spus. Li se parea o blasfemie.
Probabil ca ceea ce a spus tipul era usor exagerat si ne putem imagina destul de usor ca oricat de bun ar fi fost el, Trump avea multi ani de experienta in spate si, in plus, ceva mai multe rezultate. Dar mi-a placut atitudinea. Nu as fi incercat sa ajung la un astfel de show pentru nimic in lume si faptul ca niste tipi care se lauda ca sunt buni manageri si oameni de afaceri concureaza pentru A SE ANGAJA la Donald Trump ma face sa ma indoiesc de calitatea lor de antreprenori veritabili.
In ceea ce priveste “lucrul” care nu imi place, el se numeste Donald Trump. Am mai citit chestii despre el si e clar ca omul a strans niste bani si are o avere usor indecenta. Nu stiu cat de mult seamana el in real-life cu ceea ce se vede in emisiune insa, daca nu joaca teatru, e grava situatia. Omul mi se pare de o aroganta fara limite. E dur cand nu trebuie si demonstreaza odata la 10 minute ca nu da doi bani pe sentimentele oamenilor, calcandu-le visele in picioare. Nu asa se face. Din punctul meu de vedere Trump nu e nici pe departe un leader. Sunt de acord cu faptul ca probabil stie ceva business dar nu ar fi nici primul, nici ultimul om de afaceri care reuseste sa faca bani calcand pe cadavre.
Henry Ford a zis odata ca “a business that makes nothing but money is a poor business”. As extinde ideea si la oamenii de afaceri.
Am mai spus-o si cu alte ocazii: imi place mult Florin Chilian. Imi plac textele lui si, mai ales, imi place el ca om. E o persoana verticala, cu o inteligenta deranjanta. Genul de om care isi constientizeaza valoarea si nu incearca sa para modest. Se bazeaza pe faptul ca oamenii inteligenti nu il vor condamna pentru lipsa de modestie iar de cei mai putin inteligenti probabil ca nu ii pasa.
Ieri am gasit un interviu mai nou cu el. Vi-l recomand si voua. Dureaza cam 30 de minute dar este spart in bucatele de cate 5-6 minute. Daca nu aveti timp sa va uitati la toate uitati-va macar la bucata asta: Interviu
(apasati in dreapta pe linkul VIDEO de sub “Avem muci in loc de coloana vertebrala”)
Tehnica zidului construit in spate, cum o numeste el, o folosesc si eu. Doar ca eu o numeam tehnica “in care iti distrugi toate podurile” sau “tehnica in care iti arzi toate corabiile” cum a facut Cortes. Ideea e simpla: cand nu ai cum sa te intorci inapoi nu poti merge decat inainte. Cand am o idee si nu sunt sigur ca sunt capabil sa ma motivez suficient pentru a o duce la bun sfarsit incep sa spun tuturor despre ea. Frica de penibil ma ajuta sa merg inainte. Daca nu ati incercat niciodata, poate ca ar merita sa o faceti.
*** Pentru cei ce nu au ascultat nicio melodie a lui Chilian pana acum (sau au ascultat doar Cantecul Avocatului – care mie nu imi place): Zece
In weekend am facut o plimbare (aka mini-team-building ) prin Brasov cu o parte din echipabookblog.ro.
Si, din punctul meu de vedere, a iesit foarte misto. Ne-am intalnit dimineata in Gara de Nord: Jen (administrator-sef pe bookblog si, ocazional, reviewer ), Raluca (reviewer), Ioana (reviewer), Cristina aka Woodisor (reviewer) acompaniata de Sorin, Bobby (depanator sef pe bookblog si persoana care face curat dupa mine de cate ori visez ca sunt programator si incep sa umblu prin php-uri) si subsemnatul, iar in Brasov, in gara, am fost intampinati de Gabriel (reviewer) care s-a oferit sa ne fie ghid. Si nu s-a descurcat deloc rau. Personal, sunt destul de sigur ca fara el am fi avut mici-mari probleme de orientare in spatiu
Ce am facut?
Am jucat carti in tren (a se citi “am luat bataie la carti in tren”), Cristina a incercat sa imi explice faptul ca Sotronul si Cruce sunt jocuri diferite iar eu am incercat (fara rezultat) sa inteleg, am discutat despre bloguri cu Bobby si, mai tarziu, cu Sorin, am vizitat, am mancat, am vizitat cateva puncte de atractie ale orasului, am baut ceai (unii au baut vin ), am urcat scari rulante in coborare (Cristina), am cautat si cumparat baterii noi pentru aparatul foto, am discutat un pic cu Gabriel si Sorin despre sistemul de invatamant din Romania, am coborat si urcat trepte si am mers destul de mult pe jos . Mi-a placut. Si sper ca si restul lumii sa se fi distrat cel putin la fel de bine cum m-am distrat eu.
Nu am capacitatea necesara pentru a pune in cuvinte ce inseamna filmuletul asta pentru mine. Asa ca nici macar nu am sa incerc. Oricum, considerati-l cel mai important post al anului, pe blogul pe care va aflati.
dar parca e prea mare diferenta intre porcariile de reclame care se fac in Romania (ma refer la cele cu personalitati/actori profesionisti) si ce se face pe la ei.
