Andrei Roșca

Zilele trecute a aparut aici un interviu care a primit un titlu foarte sugestiv si bine ales, din punctul meu de vedere. Se numeste “Nu suntem oi, suntem oameni”. Vreau sa preiau si aici cateva intrebari/raspunsuri, fiindca sunt subiecte despre care mi se pare ca scriu prea rar pe blog. “Reporterul” este Andreea Mihalache.

Reporter: Ai terminat Marketing-ul in cadrul ASE-ului. De ce nu ti-ai continuat studiile in acest domeniu?
Andrei Rosca: Nu fac niciun master fiindca nu cred in invatamantul din Romania suficient de tare. Chiar si faptul ca am terminat Marketing ma suprinde uneori. Nici diploma aia nu inseamna mai nimic pt mine.

R: Atunci de ce nu un master in afara? De ce mai esti inca in Romania?
A.R.: Din 2 motive:
1. fiindca unde merg eu nu ma intreaba nimeni de mastere. Nu ma voi angaja niciodata.
2. fiindca nu vreau sa plec din Romania. Imi place prea mult aici si sunt prea multe de schimbat.

R.: Sunt prea multe de schimbat, intr-adevar, dar ce te face sa crezi ca ai putea schimba ceva?
A.R.: Ce te face sa crezi ca n-as putea?

R.: Sunt multi oameni in tara asta care au ceva de spus. Si atat! Vorbe fara fapte.
A.R.: De acord cu tine. Noi (la bookblog) nu.

R.: Si am ajuns la unul dintre subiectele principale. De unde ideea de bookblog? Mai ales venind de la un om care a terminat marketingul.

A.R.: M-au ajutat mult cartile. Am invatat enorm din ele si nu ma refer doar la cele de specialitate (management, marketing etc). In plus, la mine a functionat intotdeauna ceva despre care multi vorbesc, dar in care putini cred. Exista o teorie care zice ca ajutandu-i pe ceilalti te ajuti pe tine. Sau, cu alte cuvinte, atunci cand oferi lucruri celor din jur, ti se intorc la un moment dat. Nu e o teorie proprie, insa eu cred in ea si la mine functioneaza. Cartile m-au ajutat, cred si in ele, deci am gasit o modalitate foarte buna de a ii ajuta pe ceilalti. Sau cel putin asa cred.

R: Destul de “ortodoxa” teoria.
A.R.: Nu are treaba cu religia, la mine chiar nu are. It works! Sunt un pragmatic. Nu fac lucrurile astea asteptand rezultate, insa stiu ca mai devreme sau mai tarziu vin. In plus, ma face sa ma simt bine. Nu asta vrem cu totii?

R.: De acord cu tine, dar, sperai de la inceput ca bookblogul o sa ajunga atat de departe?
A.R.: Nu speram, credeam! E o diferenta mare. Am crezut foarte tare in asta. Si eu, si colegii mei. Altfel n-am fi reusit sa ajungem aici. Si de abia am inceput.

R.: Crezi ca bookblog-ul i-a determinat pe unii sa puna mana pe carti sau consideri ca este un site vizitat doar de cititorii ferventi?

A.R.: Nu stiu pe cati oameni a reusit sa ii convinga sa citeasca, dintre cei care nu pusesera in viata lor mana pe o carte, insa in mod cert a “convins” pe multi dintre cei care citeau din cand in cand sa citeasca mai mult. In plus, e un blog despre carti care se afla in top5 bloguri din Romania din cam toate punctele de vedere. Arata ca se poate, si asta conteaza cel mai mult. Fiindca, de obicei, in topuri gasim telenovele, manele si fete de la pagina 5.

R.: Asta m-a uimit si pe mine. Nu credeam ca in tara asta oamenii (tinerii in special) mai stiu cum arata o carte (exagerand putin). Crezi ca am trecut de perioada aia manelistico-telenovelistica? Crezi ca incepem sa ne revenim cat de cat?

A.R.: Am nevoie sa cred… Da, cred. Fiindca mi-e greu sa imi imaginez un viitor decent intr-o tara in care kitsch-ul pare ca a devenit singurul trend. Problema e ca exista putini oameni care sa creada in lucrurile astea suficient de puternic pentru a le face sa se intample. Bineinteles, a crede nu e suficient, insa e o conditie absolut necesara.

[...]

R.: Deci, crezi ca nu avem cum sa fim invadati cu totul de kitsch? Sau, altfel zis, crezi ca oamenii astia care isi cumpara carti, care citesc, intra toti in categoria oamenilor de valoare, a celor care au ceva de spus si, posibil, ar putea face ceva?
A.R.: Exact. Nu toti, e clar ca nu toti. Insa cred ca exista suficienti ca sa poata schimba ceva. Si asta conteaza.

R.: Vad ca esti foarte increzator in aceasta privinta, totusi, (o intrebare destul de banala, dar consistenta atunci cand aduni raspunsurile) ce te nemultumeste la romani? De ce ii merge atat de prost Romaniei?

A.R.: Ca nu sunt pregatiti mental sa le fie bine. Se plang mult, nu au incredere in ei, se plafoneaza mult prea rapid si se asteapta ca altii sa schimbe Romania sau, mai rau, sa nu o poata schimba nimeni.

R.: Sunt prea obisnuiti cu raul?
A.R.: Da, poti spune si asta, ca sunt prea obisnuiti cu raul. Sau, mai degraba, ca sunt prea dispusi sa se obisnuiasca cu el.

R.: Ar sti oare sa traiasca bine (scuza-mi formularea)? Ar sti sa se bucure?
A.R.: Ar putea invata. Sau macar sa accepte ca se poate.

R.: Vrei sa spui ca nea Ion, care a trecut, poate, si printr-un razboi, si prin comunism ar mai putea accepta sau invata ceva? Sau mama care nu a avut bani sa-si creasca copiii si i-a parasit?
A.R: Nu. Nu stiu despre ei. Eu cand ma gandesc la viitorul Romaniei ma gandesc la cei care acum sunt tineri. Parintii nostrii au o scuza (pertinenta) care se cheama comunism. Noi nu avem niciuna.

R.: Dar am fost educati de acesti oameni care isi gasesc scuza in comunism. Nu crezi ca suntem prea adanciti intr-o stare de lehamite, de tristete, de genul “ceva bun nu mi se poate intampla”?

A.R.: Ba cred ca suntem. Dar mai cred si ca e responsabilitatea noastra sa iesim de acolo. E comod si caldut sa te adancesti si mai rau. In asta cu “am fost educati” nu cred. Nu suntem oi, suntem oameni. Se presupune ca avem o personalitate. Da, e posibil sa fi fost influentati negativ din motivele spuse de tine. Insa nimic iremediabil. Nu la nivel de masa.

Stim ca suntem buni si ca vom reusi. Stim ca nu ne poate opri nimic si ca lumea e a noastra. Stim ca altii pot esua, dar noi nu. Stim ca va fi bine, indiferent ce se va intampla. Stim ca putem fi exceptionali. Stim ca oamenii merita o a doua sansa si ca noi avem puterea de a le-o acorda. Stim ca toti oamenii sunt fundamental buni. Si stim si ca noi suntem buni. Suntem atat de buni!

Stim pe naibii. Nu stim nimic. Incercam sa ne convingem ca stim cate ceva pentru a reusi sa supravietuim mental celui mai puternic razboi. Fiecare zi e o lupta cu noi. O lupta de a ne dovedi noua ca putem fi mai buni, o lupta in care ne justificam esecuri, complexe si slabiciuni, o lupta in care incercam, sub o forma sau alta, constient sau nu, sa micsoram distanta dintre ceea ce vad in noi cei care ne iubesc si ceea ce credem noi ca suntem.

Si, ca in orice tip de lupta, uneori castigam, alteori nu. Important este sa ne ridicam, sa ne stergem de praf, si sa incercam sa ne imaginam mai buni, sa ne imaginam mai sus, mai oameni.

De multe ori nu stim ca putem, insa avem nevoie sa credem ca putem. Si uneori, unii ar spune chiar intotdeauna, daca credem suficient de mult, cu suficienta tarie si punem suficienta pasiune, ne vom da seama intr-o zi ca increderea noastra oarba s-a transformat in altceva, ca noi am crescut intre timp si ca suntem atat de departe de cei care eram cu 3-4 ani in urma. Departe…si atat de buni.

Later edit: Si mai am o precizare de facut, pentru ca e posibil ca unii sa inteleaga un pic gresit articolul: Cred ca fiecare dintre noi a fost nevoit odata sa CREADA ca poate sa faca ceva, chiar daca nu avea de unde sa STIE sigur ca poate. Dupa ce depasim faza aia, fiecare dintre noi este o combinatie de lucrurile pe care STIE ca poate sa le faca si lucruri pe care are nevoie sa CREADA ca le va putea face la un moment dat.

Si cred ca e in regula sa fie asa, e absolut normal, uman si parte din procesul de a deveni mai bun decat esti, comparandu-te in primul rand cu tine.

*muzica: yann tiersen- l’apres midi

Eram zilele trecute cu niste prieteni in drum spre Pestera Muierii. Oprim la o benzinarie sa ne luam ceva de mancare si imi aduc aminte ca ar trebui sa imi cumpar si eu o harta a Romaniei, ca de la o vreme se pare ca ma tot plimb prin tara (ceea ce nu ma deranjeaza deloc).

Intru in benzinarie, si ma uit dupa niste RedBull pe acolo. Vanzatorul ma intreaba daca ma poate ajuta, ii zic ca da, caut o harta a Romaniei.
- Aveti?
- Am, unde vreti sa ajungeti?
- Habar n-avem. De asta ne-ar trebui o harta. (zambesc)
- Corect! (rade si ia un ghid dintr-o cutie) Uitati aici.
Ma uit un pic pe ea desi nu ma pricep foarte bine, vad pretul scris pe ea si ii zic:
- Okay, o iau (si bag mana in haina sa scot banii).
- E cam scumpa, zice vanzatorul.
- Ahammm…nu-i problema, o iau.
- Nu e nevoie sa o cumparati. Puteti sa va uitati in ea, daca stiti unde trebuie sa ajungeti.
- Pai eu vreau sa o cumpar, nu sa ma uit.
- Sincer va zic, e cam scumpa.
- Okay, daca ziceti dvs, atunci nu o mai cumpar.Dati-mi doua RedBull, va rog.

Si nu, n-am mai cumparat-o. Si nici scumpa nu era, poate cu 3 lei mai mult decat in alte parti. Unii oameni chiar NU ar trebui sa lucreze ca vanzatori si nici sa isi deschida magazine si firme.

Nu doar ceilalti ne eticheteaza, de multe ori ne etichetam singuri, de buna voie si nesiliti de nimeni. Cand eticheta ne-o pun altii, spunem ca ne judeca. Cand ne-o aplicam noi, ii zicem personal branding. Asta suna bine. Si daca nu stim marketing, tot suna bine.

Fiindca oricat de putin marketing am sti, ne dam seama rapid ca etichetele de pe borcane sunt puse cu scopul de a creste sansele ca acel borcan sa se vanda. Nimeni nu cumpara un borcan fara eticheta, plin cu o “substanta” maro-portocalie de consistenta incerta. Insa daca pe borcan scrie “gem de prune” sau “dulceata de portocale”, s-ar putea ca unii sa dea banii. Atata lucru stim si noi. Asa ca, evident, ne atasam etichete care spun ceva despre noi. De cele mai multe ori, ceva pozitiv.

Cam astea erau lucrurile la care ma gandeam zilele trecute si care m-au dus la intrebarea: eu ce etichete mi-am atasat? Si, mai ales, ce importanta au aceste etichete pe care ni le punem singuri?

Un exemplu bun este cuvantul “antreprenor”. E o eticheta de care sunt foarte mandru si pe care n-as da-o niciodata pe una de “CEO”, “manager” sau “specialist in marketing”. Intrebarea este de ce? M-am gandit mult la asta. Cred ca imi place atat de mult fiindca spre deosebire de alte etichete, spune mai multe despre mine. Cel putin pentru mine, a fi antreprenor inseamna mult mai mult decat a avea proiecte/firme pe care le-ai pornit si pe care le conduci. Inseamna mai mult chiar decat a fi independent. Odata cu eticheta vin o serie de atribute si, mai ales, o anumita mentalitate.

Pachetul de atribute este intotdeauna, dar intotdeauna, cu plusuri si minusuri. Totusi, daca e un lucru care mi se pare esential si de nesuplinit in antreprenoriat, acela e “mentalitatea”. Recunosc un antreprenor sau un potential antreprenor din primele 3 fraze pe care le spune, din modul in care intra intr-o camera sau din sclipirea aia din ochi pe care oamenii de HR cu experienta o stiu atat de bine. Si sunt convins ca nu sunt singurul care ii recunoaste atat de usor.

Poti sa ai bani, poti sa fii un manager de succes, poti sa fi avut multe reusite in viata si totusi sa nu ai exact acel set esential de pattern-uri mentale care sa te califice in ochii tai pentru a fi antreprenor. Si am zis “in ochii tai” fiindca restul chiar nu conteaza! Nu e relevant daca ceilalti te vad ca fiind antreprenor sau nu, nici macar atunci cand ceilalti sunt colegii tai, oameni cu care incerci sa construiesti lucruri. Sigur, ar fi placut sa te vada asa, ar fi un boost al propriului ego, fiindca e exact eticheta pe care ti-ar placea sa o ai si in ochii altora, nu doar in ochii tai. Dar daca nu se intampla, nu este atat de grav. Pentru ei trebuie sa ai alte atribute, sunt altele de care le pasa mai mult.

Important este sa o stii tu. Si poate ca de asta ne si etichetam uneori. Nu pentru ca vrem ca altii sa stie, ci ca sa ne asiguram ca noi nu uitam.

Pentru oamenii care se antreneaza constant sa fie mai buni, a recunoaste ca nu sunt perfecti se poate dovedi un lucru destul de greu. Evident, ei stiu ca sunt departe de perfectiune, altfel nici n-ar mai vorbi despre evolutie sau dezvoltare personala. Dar una e sa o stii tu si alta e sa o strigi in gura mare. E o dovada de maturitate sa te accepti asa cum esti iar unii, asa cum bine stim, nu se maturizeaza niciodata.

Majoritatea ne camuflam defectele. Iar cele de ordin psihic sunt cele mai greu de ascuns. Intr-adevar, toti avem frustrari, toti avem complexe, toti suntem departe de perfectiune, toti avem probleme mai mici sau mai mari de ego (chiar daca unii nu ne dam seama). E important sa ne identificam punctele slabe si sa le constientizam constant. Pe unele, cum sunt cele care tin de ego, putem decide sa le lasam neschimbate fiindca vin la pachet si cu un set de avantaje si, overall, e un defect pe care merita sa il avem.

Pe altele decidem sa le schimbam. Si daca chiar credem ca se poate, mai devreme sau mai tarziu reusim. Sigur, atunci cand schimbarea se produce mai degraba mai tarziu decat mai devreme, suntem judecati si etichetati. In acelasi spirit al lucrurilor facute pana la jumatate, de multe ori, oamenilor nu le pasa ca ai evoluat mult, ca de ani de zile devii mai bun, ca iti stii defectele si ca lucrezi la ele. Ei vad doar ca inca le ai.

Si atunci poti alege sa renunti si sa te iei la tranta cu lumea sau sa iti demonstrezi tie (a cata oara?) ca esti cel mai bun si sa consideri ca fiecare sut, fiecare moment neplacut, fiecare om care a atentat (voit sau din incompetenta) la increderea pe care o ai in tine, e doar o caramida pusa la temelia a ceea ce vei fi peste cativa ani. Cand stii unde mergi, cand stii ce poti, cand ai imaginea de ansamblu, caramizile par sa se potriveasca perfect si se aseaza singure.

Inca nu m-am hotarat care e mai curajos: cel care, fiind atacat, are totusi curajul sa spuna “eu sunt perfect” (desi stie ca nu-i), sau cel care gaseste puterea sa recunoasca, poate usor soptit: “sunt om”.

*post ceva mai vechi, completat si republicat

Exista un lucru de care sunt convins in ceea ce priveste oamenii si dorinta de a excela. In momentul in care iti propui lucruri exceptionale, ajungi in scurt timp sa descoperi ca esti inconjurat de oameni exceptionali. Ii vezi peste tot. Ii recunosti, in sfarsit, in oameni care au fost tot timpul langa tine sau ii observi in multime, ti se pare ca au ceva special si, intrand in vorba cu ei, iti dai seama ca ai avut dreptate.

Sunt multe feluri in care s-ar putea explica acest mod special de a simti oamenii care pot face diferenta. Unii ii spun experienta, altii talent nativ. Iar cei mai egocentrici si mai insetati de cunoastere ar putea sa-si spuna ca s-au educat sa faca asta, sa observe sclipirile din ochii oamenilor.

Indiferent de explicatie, cert e ca se intampla. Si cand gasesti acei oameni exceptionali, ii vrei langa tine. Vrei sa ii tii aproape fiindca iti plac si fiindca tu crezi in ei. Asa cum, indiferent de sansele de reusita, exista idei prea sexy pentru a le rezista, la fel ti se pare ca nu iti poti permite sa ii lasi pe oamenii astia sa mearga mai departe, ramanand nepasator.

Totusi, uneori, desi poate ca valorile persoanei exceptionale pe care tocmai ai descoperit-o sunt perfect aliniate cu valorile tale, directiile, obiectivele difera. Atat de mult incat te vezi obligat sa saluti, sa strangi mana si sa zambesti, convins fiind ca exista scari care nu sunt niciodata aglomerate pe treapta cea mai de sus. Si, deci, intr-o zi…

Majoritatea deciziilor din viata noastra sunt luate emotional si, mai apoi, justificate prin argumente logice. Nu toate, insa mare parte. In orice caz, mult mai multe decat ne-ar placea sa credem.

Problema oamenilor care gandesc mai mult (sau mai bine) decat majoritatea este ca experienta ii ajuta sa gaseasca mult mai repede argumente mult mai bune. Astfel, isi pot justifica lor, dar si celorlalti, in cel mai convingator mod posibil, orice decizie tampita pe care au luat-o, oricat de “emotional” ar fi fost luata de fapt.

13.01.2009 23:31 Yahoo Messenger

Iulia [bookblog]: ai chef sa asculti o melodie?
Andrei: de la tine da

I: mi se pare misto
——
I: …tie nu
A: o mai ascult o data, sa imi dau seama. Melodia imi place. insa mi-au scapat versurile
I: tocmai versurile mi se par faine

A: stii, ma gandesc des la o chestie. ca textele ca asta nu pot fi scrise decat de oameni care au suferit mult
A: si ca pt un om care a suferit atat de mult, a dedica atat de mult timp pt a scrie despre asta (deci a isi pastra vie in minte durerea) e aproape inuman

I: cred ca pur si simplu atat durerea cat si fericirea au niste niveluri si daca trecem dincolo de ele nu mai putem sa tinem inauntru. trebuie sa ne exprimam

A: tu iti dai seama cat de putini oameni se gandesc la chestiile astea?
A: pierd esentialul

I: de ce spui asta?

A: buna intrebare
A: Prea buna. Reformuleaza

I: vreau sa te las pe tine sa creezi raspunsul, nu vreau sa iti dau parghii
I: prea de multe ori incercam sa asteptam un anumit raspuns de la celalalt ca sa ne confirmam ceea ce credem noi. Nu incercam neaparat sa intelegem cum gandeste el. Deci te-am intrebat asa ca sa nu pierd esentialul :)

A: :) cred ca multi sunt atat de ocupati cu excel-uri, trafic si tv incat uita ca toate chestiile astea erau initial facute pentru a le asigura o forma de fericire; fericire la care acum nu se mai gandesc aproape deloc; e adevarat ca la durere parca se gandesc inca suficient de des

I: e durerea mai tare decat fericirea?

A: Ar fi ceva sa am raspunsul la asta :) Cred ca depinde pe cine aplici durerea si fericirea.

I: da. sunt oameni care desi ar avea toate motivele sa fie nefericiti sunt mai fericiti decat cei care au toate motivele pentru asta. Adica nu exista reguli

A: exact
A: auzi? Incerc sa scriu despre asta pe blog de ceva vreme, dar nu reuseam sa scot nimic coerent; e unul dintre tipurile de dialog pe care mi-e greu sa le port de unul singur. :) Pot publica asta?

In mod sigur, toti ascultam acelasi post de radio: WII FM (What’s In It For Me?). Tot ceea ce facem pleaca de la o nevoie personala. Ne dorim ceva, vrem altceva, iar asta ne face sa actionam. Din punctul asta de vedere, suntem toti la fel. Diferenta este facuta de nevoile pentru care fiecare dintre noi face ceva. Daca oferim bani unui om fiindca avem nevoie ca el sa incalce niste reguli pentru noi, suntem imorali. Daca ii oferim bani pentru ca asta ne face sa ne simtim marinimosi, problema imoralitatii nu se mai pune.

Iti poti da seama usor in ce lume bezmetica traim. E suficient sa incerci sa ajuti pe cineva si sa te uiti in ochii lui care intreaba ingrijorati: “oare ce trebuie sa dau la schimb pentru asta?” E suficient ca tie sa iti placa oamenii, sa iti placa sa le asculti povestile, si vei vedea cum ei petrec prima jumatate de ora din intalnire intrebandu-se in gand: “oare asta ce o vrea sa imi vanda?” Parca ne e din ce in ce mai greu sa acceptam ca altora le pasa de noi “pe gratis”.

Unora le place sa ofere, sa ajute. Insa eu cred ca o fac tot dintr-o nevoie personala. Poate fi nevoia de a se simti importanti, nevoia de a da inapoi ceva ce au impresia ca au primit, nevoia de a se simti mai buni, nevoia de a conta, nevoia de a fi iubiti sau nevoia de a vedea un zambet.

Ne-am obisnuit sa privim totul ca pe o tranzactie, insa ne scapa ceva: uneori, desi ceilalti ne ofera lucruri, ei au de castigat si fara ca noi sa le dam ceva in schimb. Sentimentul de a fi ajutat pe cineva care probabil ca nu va putea returna vreodata serviciul este sublim. Si daca stai sa cauti, vei gasi intr-un astfel de gest si recunostinta si, foarte probabil, si o bucata din sufletul celui care ti-a oferit ceva.

“Tu spui, liniÅŸtit: “adevăr”.
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: “Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul de mult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: “speranţă”.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: “Cât costă?”
Iar tu nu ÅŸtii ce valoare are speranÅ£a. Åži taci.”

- Octavian Paler

Exista un mod absolut tampit in care alegem uneori sa luam decizii rationale in situatii care n-au nicio treaba cu ratiunea. Corectitudinea pe care o cautam in momentele alea nu are nicio baza. Noi tanjim, de fapt, dupa momentele de dezechilibru, nu echilibru. Alea sunt momentele care provoaca si intretin pasiuni, indiferent ca este vorba despre munca, principii sau relatii cu persoane de sex opus. Iar dezechilibrul este mai mereu creat de incorectitudine, de alegeri care dupa mai toate standardele pot fi considerate irationale.

Mereu mi s-a parut ca responsabilitatea excesiva creeaza nevoia puternica de scurte dar intense momente de iresponsabilitate crunta.

Pe de alta parte, cum am putea sa ne definim echilibrul daca nu am simti din cand in cand si dezechilibru? Putem pune pasiunea si echilibrul in aceeasi fraza, fara sa devenim penibili? Exista oare oameni perfect echilibrati din toate punctele de vedere, care sa fi realizat vreodata ceva? Stiti vreun om care sa fi insemnat ceva pentru ceilalti, doar datorita acestui echilibru?

Ma gandesc de multe luni la chestia asta si incep sa fiu din ce in ce mai convins de necesitatea de a ne permite noua sa fim iresponsabili, macar din cand in cand. Sa ne bagam picioarele, din cand in cand, in a lua decizii cu mintea.

Acum, parafrazandu-l pe Paler, eu sunt perfect constient ca “exista in mine ceva needucabil”. As adauga doar ca sper sa ramana needucabil; cred ca iresponsabilitatea e suficient de incorecta incat sa alimenteze pasiuni care sa iti confirme ca traiesti.

Eu, unul, traiesc. Ceea ce va doresc si voua. :)