Nu cred aproape deloc in noroc. Cred ca suntem nascuti cu niste predispozitii genetice si mai cred ca suntem influentati in primii ani de viata foarte puternic de cei din jurul nostru ceea ce, din nou, ne creeaza niste predispozitii, de data asta mult mai puternice decat cele genetice. Insa dupa ce dobandim aceste predispozitii, suntem de capul nostru si 99% din ceea ce devenim tine de noi si doar de noi. De cat de mult muncim, de cat de puternic ne dorim lucruri si, mai ales, de cat de dispusi suntem sa ne expunem la mediu.

Deci da, nimeni nu ne poate influenta daca noi nu le permitem sa ne influenteze. Doar ca, uneori, suntem prea ocupati cu altele si nu constientizam faptul ca suntem influentati. E, si fix atunci intervin baietii astia negativisti care, dupa mintea lor, au luat deja bataie; pentru ei, razboiul s-a terminat. E o lume nasoala, e o tara de rahat, oamenii sunt rai, toti barbatii sunt la fel, toate femeile sunt la fel, nimeni nu te angajeaza daca…, doar guvernantii o duc bine, bla bla bla.

Ii stiti, da? Feriti-va de ei, sunt periculosi si habar n-au.

“Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Şi se citează cazul unui înţelept care în pragul morţii şi-a făcut acest epitaf: « Am străbătut cincizeci şi şase de ani şi am trăit patru ». Eu nu ştiu ce cifră ar trebui să invoc, dar ştiu destul de bine că n-am trăit cu adevărat decât în zilele când m-am simţit păcătos. Zilele când m-am simţit inocent le-am uitat. Tot ce mai ţin minte sunt păcatele mele.”
(Octavian Paler, Rugati-vă sa nu vă crească aripi)

Dar stiti care e cel mai tampit lucru pe care il poti face atunci cand iti dai seama ca balanta s-a inclinat prea mult si ai ignorat una dintre bucatile importante din viata ta? Exact lucrul ala pe care il fac mai toti oamenii care ajung acolo: schimba complet focusul. Daca nu ma mai recunoaste familia, imi dau demisia. Daca nu am depus suficient efort la locul de munca si simt ca nu sunt apreciat, aleg sa imi ignor familia sau prietenii vreo 3-4 luni. Adica se misca dintr-o extrema in alta. Cateva luni mai tarziu, sunt prinsi intr-o situatie foarte asemanatoare cu cea precedenta, doar ca la capatul opus.

Solutia este echilibrul. Da, atunci cand iti dai seama ca nu e okay, incerci sa repari, dar nu schimbi radical focusul. Ai ajuns in situatia in care esti fiindca munca, iesitul cu prietenii sau oricare ar fi lucrul ala cu care exagerezi este important pentru tine. Ai nevoie de el. Dozeaza-l, nu incerca sa il elimini.

Apoi, de la un punct incolo, incep sa simta nevoia de a impartasi lucruri, de a transmite informatii mai departe si de a spera ca unora dintre cei carora le transmit le vor folosi mai bine decat au facut-o ei. Suntem fiinte ciudate, noi, oamenii. Ne dorim sa acumulam fara sa ne explicam foarte bine de ce. Apoi, ne dam seama ca am acumulat prea mult si vrem sa ne asiguram ca a meritat.

Si pentru ca lucrurile sa devina si mai fascinante, foamea nu dispare. Nici macar atunci cand ajungem sa ne descurcam destul de bine la a transmite ce am acumulat.

Citeam zilele trecute ca exista oameni carora le este teama sa recunoasca ca ceea ce fac pentru altii fac fiindca asta ii ajuta pe ei. Se sperie atunci cand intrezaresc posibilitatea sa fi dat bani unuia de pe strada tocmai fiindca ei aveau nevoie sa dea bani, nu cel ce i-a primit. Le este teama fiindca ei au nevoie sa creada ca ajutandu-i pe altii, pun umarul la constructia unei lumi mai bune.

Si stiti ce? Chiar asta fac! Atata doar ca lumea nu devine mai buna fiindca un om de pe strada are ce manca astazi datorita noua. Lumea devine mai buna fiindca noi devenim mai buni. Fiindca schimbarea incepe intotdeauna in noi. Si unii ar spune ca tot acolo se si termina.

Acum 4 ani si jumatate, cand am pornit bookblog.ro, nu aveam niciun fel de legaturi sau cunostinte nici cu mediul literar, nici cu cel al cartilor. Singurele mele legaturi erau date de faptul ca citeam destul de mult.

Acum, bookblog.ro este una dintre putinele (singura?) organizatii care au legaturi cu mai tot ce inseamna industria de carte din Romania. In special cu editurile si cu cei ce fac parte din lantul de distributie (librariile mari). Nu ma laud, nu este un merit al meu. Este mai degraba o urmare a faptului ca am fost independenti si ca nu aveam motive de a plimba informatiile dintr-o parte in alta. Editurile nu s-au ferit sa ne spuna lucruri, distribuitorii nici ei, autorii nici ei etc. Asa ca am strans foarte multe informatii si am pretentia ca inteleg suficient de bine piata de carte de la noi.

Si, intr-un fel, mi-e ciuda ca am ajuns sa o inteleg atat de bine. Despre asta vreau sa scriu astazi, despre frustrare.

Cand esti cititor infocat (cum si eu sunt), faci pasiuni. Pentru anumite carti, pentru autori, pentru edituri. Citesti 4,5 sau 100 de carti de la o anumita editura si incepi sa ii iubesti, devin un lovemark. Si incepi sa iti imaginezi lucruri despre ei. Te gandesti cat de minunat trebuie sa fie sa lucrezi acolo si cat de tari trebuie sa fie oamenii care fac ca acele carti sa existe. Stiu, si eu am trait asta. Inteleg perfect.

Apoi, prin bookblog, prin evenimentele pe care le organizam, am inceput sa cunosc multi astfel de oameni. Cititori. Pasionati de carti, care iubesc anumite edituri/brand-uri si care se identifica cu ele.

Doar ca, undeva intre momentul in care am inceput sa lucrez cu industria asta si momentul in care m-am trezit inconjurat de toti acesti cititori minunati, ceva s-a rupt.

Ceva s-a rupt si mi-am dat seama, cu tristete, ca nu voi mai putea niciodata sa privesc editurile si librariile cu inocenta cu care o fac ei. Ca, de cate ori voi vedea o carte misto pe un raft, imi voi aminti cum directorul acelei edituri a dat afara din birou un scriitor, de fata cu mine. De cate ori voi incepe sa ma simt bine intr-o librarie din centrul Bucurestiului, imi voi aminti fara sa vreau ca acea librarie pune adaosuri de 40-50% editurilor bazandu-se pe faptul ca editurile nu pot refuza. Daca ar refuza, ar pierde 30-40% din vanzari.

De cate ori voi citi o traducere buna, imi voi aminti cati traducatori nu si-au recuperat nici astazi banii de la edituri. De cate ori voi vedea o lansare de carte cu un speech emotionant tinut de un autor emotionat, imi voi aduce aminte ca la autor ajung cel mult 8% din pretul cartii sale si asta daca e un bun negociator! Daca nu, doar 3%. Restul se duc la edituri. Partial fiindca nu dau doi bani pe autori, partial fiindca este singura modalitate de a supravietui dupa ce au platit marile librarii.

Am fost nevoit sa ma obisnuiesc sa lucrez (si sa ma inteleg) cu edituri mari care nu isi respecta angajatii, promisiunile, autorii si care aseaza carti in rafturi ca si cand ar fi adidasi.

La un moment dat, foarte brutal, mare parte din magie s-a spulberat. Oamenii minunati din edituri au continuat sa existe, insa parca nu mai erau chiar atat de multi si nu atat de in varful editurii cat mi-ar fi placut. Oamenii din librarii, cei pe care eu ii apreciam pentru modul in care au construit o atmosfera atat de speciala, erau doar niste oameni care bagau pumnul in gura editurilor.

Exista exceptii? Exista! Clar! Am cunoscut in edituri si oameni exceptionali, insa prea putini. Uneori, ei au si posturi de conducere (insa si mai putini!). Cunosc insa foarte multi oameni care nu au ce cauta in piata asta. Cu ei nu lucrez. Am intrerupt colaborarile chiar daca ne-a costat bani, am taiat legaturile si am raspuns dur de cate ori au existat cereri de parteneriat. Fiindca nu vreau sa lucrez cu ei, fiindca vad in ei caderea unei industrii de care avem atat de multa nevoie.

Concluzii

1. Piata de carte se curata. Se curata adica moare. Se va prabusi. Deja a inceput sa o faca. Nu sunt un mare analist, insa cred ca nu gresesc cand spun ca piata de carte nu isi va reveni mai devreme de 2-3 ani. Si e bine ca se intampla asa! Sigur, imi pare rau, am amici in edituri, oameni la care tin. Insa atunci cand ai un sistem atat de stricat, cea mai buna varianta este sa stergi tot si sa incerci sa o iei de la zero.

Nu vor pica chiar toti, chiar daca tuturor le va fi greu. Doar ca as face pariu cu oricine ca in 2 ani de acum inainte, top 5 edituri din Romania va arata cu totul altfel decat acum.

2. Imi dau seama ca am ramas cu o frustrare puternica. E generata de faptul ca stiu mai multe decat mi-as fi dorit sa stiu si ca, pe de-o parte, ma simt dator sa atentionez pasionatii de carti ca nu totul e atat de roz cum pare si, pe de alta parte, ma intreb ce drept as avea eu sa fac asta.

Cum as putea eu oare sa ma duc la un om care iubeste atat de mult cartile si sa ii povestesc ca acea carte a luat nastere intr-un sistem atat de gaunos, in care sunt atat de putini oameni carora chiar le pasa? Ce drept am sa spulber magia? Si cat de corect ar fi sa tac?

Insa din cand in cand, initial la cateva luni, apoi la cateva saptamani, aparea cate un baiat ca cel despre care vorbesti si tu care, dupa ce era ajutat, imi dadea in cap sau ma injura pe cate un blog sau pe blogul propriu. Si durea. Nu durea fiindca el ar fi insemnat neaparat ceva pentru mine, ci fiindca eu nu numai ca am incredere in oameni, eu vreau si am nevoie sa am incredere in oameni, iar ceea ce facea el imi ataca puternic sistemul de credinte. Asa functionez eu, asa cred ca ar trebui sa functioneze lumea din jurul nostru. [articolul complet la Cristi]

Atata doar ca mare parte dintre noi suntem priviti de altii. De prieteni, de sustinatori, de cunostinte, de colegi de breasla. Iar oamenii astia observa lucruri. De exemplu, faptul ca optimismul nostru are sau nu o finalitate. Sau faptul ca intelegem ce e aia realitate si nu suntem doar cu capul in nori tot timpul.

Ca sa nu ma lungesc foarte tare, ce voiam sa spun este ca nu numai ca ne datoram noua sa fim pragmatici, macar din cand in cand, ci datoram asta si celor din jurul nostru. Altfel, ne vom trezi la 50-60 de ani niste Gandhi-wanna-be tristi, neintelesi si dezamagiti, care n-au reusit sa schimbe absolut nimic in jurul lor. In plus, vom avea la pachet si niste prieteni, amici si cunostinte care la un moment dat, in trecut, au crezut in noi. Si n-a iesit nimic din asta.

In aceeasi ordine a ideilor, e confortabil ca atunci cand intelegi ca, asa cum zicea Hill, un obiectiv este un vis cu deadline, sa te gandesti ca e mai motivant sa il tii pentru tine, sa nu il spui nimanui, fiindca asta il face mai puternic.

Bullshit. In 99% dintre cazuri, nu spunem altora visele si obiectivele noastre nu pentru ca asta le-ar face mai putin puternice, ci fiindca incercam sa ne protejam de eventualitatea unui esec. Nu avem curajul sa ni-l asumam. Daca nimeni nu stia ce vrem sa facem, nimeni nu va sti ca am esuat. Corect? Corect.

Doar ca, in acelasi timp, nimeni nu va sti ca macar am incercat. Iar intre un om care nu a incercat nimic si unul care nu a reusit niciodata, oamenii cu o judecata sanatoasa il vor prefera intotdeauna pe cel ce a esuat, dar macar a avut curajul sa incerce.

Fiindca, daca pentru esecuri foarte mari mai poti gasi scuze, pentru a nu avea curajul sa speri si sa tintesti cat mai sus nu exista niciuna.

Bonus: o abordare usor diferita, dintr-o alta perspectiva, mai jos, via Adi
Voi ce credeti?

[citeste continuarea]