Andrei Roșca

Îmi amintesc că am citit odată despre un experiment cât se poate de interesant, făcut undeva în S.U.A. Două maimuţe erau băgate într-o cameră de câţiva metri pătraţi. O cameră goală, cu o masă în mijloc. Deasupra mesei, o dată pe zi, era coborâtă o banană, cu ajutorul unei sfori. Bineînţeles că maimuţele, de foame sau din lipsa unei alte activităţi intelectuale, s-au repezit la mâncare. Doar că în momentul în care au ajuns lângă masă au fost stropite de undeva de sus cu un furtun. Speriate, maimuţele s-au retras lăsând banana neatinsă. Procesul s-a repetat de câteva ori, iar câteva ore mai târziu, în cameră a mai fost introdusă o a treia maimuţă. În momentul în care banana a fost coborâtă, aceasta a fost singura care s-a repezit spre masă. Deloc surprinzător, primele două maimuţe au încercat să o oprească. Voiau sa o apere, ştiau că va fi udată. Au încercat să o oprească şi au reuşit.

[citeste continuarea]

Intotdeauna mi s-a parut ca e periculos sa privesti lucrurile dintr-un singur punct de vedere. Zicea Paler ca a invatat la un moment dat ca indiferent cum l-ai taia, fiecare lucru are doua fete. Iar in ceea ce priveste entuziasmul, cel putin din interior, exact asta pare ca face toata lumea. Entuziasmul muta muntii din loc, zic multi. Well, not really sau, cel putin, nu intotdeauna.

Exista, din punctul meu de vedere, cel putin o situatie in care entuziasmul e periculos. Atunci cand este cuplat cu lipsa de experienta. Nu e nociv, ci periculos. Scriu randurile astea zambind, fiindca ma gandesc la cum eram eu acum 3 ani si imi dau seama ca n-as fi avut puterea sa recunosc asta atunci. Si, ca intotdeauna, intrebarea care se pune este: ce anume din ceea ce fac astazi va constitui motivul pentru care voi zambi peste alti 3 ani? Dar sa revin..

Entuziasmul cuplat cu lipsa de experienta da un rezultat periculos din cel putin doua puncte de vedere:

In primul rand, entuziasmul excesiv orbeste. Uneori e bine, fiindca ai impresia (corecta, de altfel) ca n-ai limite. Alteori, iti stabilesti obiective total anapoda, nerealiste, ceea ce nu e acelasi lucru! Va amintiti cum ar trebui sa fie obiectivele? S.M.A.R.T! “A”-ul vine de la Achievable. Poate tu crezi cu adevarat ca le poti face. Si, in consecinta, chiar e posibil. Insa din lipsa de experienta setezi deadline-uri prea scurte, nu estimezi corect resursele necesare etc. Daca esti consecvent, pana la urma iti ies, insa nu asa de bine / repede cum te asteptai sa iasa. Daca “deal”-ul e facut cu tine, totul e okay, inveti din asta. Daca e facut cu altii, se cheama ca devii penibil.

In al doilea rand, experienta (vazuta de data asta ca dezvoltare personala si cunoastere de sine) te ajuta sa te concentrezi, sa devii eficient. Intelegi mai bine cum functionezi si te poti controla. Iti poti, astfel, controla si entuziasmul. Si acum toata lumea sare de pe scaun! N-aveti decat!

A iti controla entuziasmul nu inseamna a-i diminua intensitatea, ci a il canaliza, a il directiona exact in locurile in care este nevoie de el.

Entuziastii care nu se cunosc suficient pe ei sunt sneezers, stranuta, imprastie entuziasmul. Pe termen scurt, nu e neaparat ceva rau si poate fi molipsitor. Pe termen lung insa, nu reusesti sa realizezi mai nimic fiindca, desi ai o capacitate mare de a te entuziasma, acel entuziasm nu dureaza suficient de mult pentru a iti fi de real ajutor in ceea ce faci. Cu alte cuvinte, apare si dispare la fel de repede, doar ca datorita frecventei cu care acest lucru se intampla ai impresia ca e vorba de entuziasm sustinut.

A, si s-ar mai putea face o observatie. Desi in general entuziasmul e apreciat, oamenii (din nou, generalizare) nu sunt inca pregatiti sa il vada ca un mod de viata, deci orice model bazat pe entuziasm pe care l-ai propune va fi respins urgent cu intrebari de genul “bine, bine, si atunci de ce nu ai ajuns inca sa” iti atingi obiectivul X, sa ai bani, sa fii cunoscut etc.

Asta pana cand ajungi sa demonstrezi cate ceva. Dupa care, in mintea unora dintre ei incepe sa apara o umbra de indoiala si intrebarea:

- Okay, entuziasmul e supraestimat. Si totusi, daca omul asta a reusit tot ce a reusit datorita entuziasmului? Then what?

*articol usor modificat/completat si republicat

Nu inceteaza sa ma uimeasca cei care au impresia ca te salveaza oprindu-te sa faci o nebunie pe care o vei regreta toata viata. Cei care nu si-au permis in viata lor nebunii, dar stiu ca esti pe cale sa iti ratezi fericirea si viata. Sfatuitorii din umbra. Umbra unor sfatuitori.

Dati-mi voie sa ma indoiesc ca oamenii care au trait si traiesc in puf au dreptul sa dea sfaturi. Dreptul ala se castiga. Iar pentru a castiga ceva, orice, trebuie mai intai sa fii dispus sa lupti. Daca n-ai curajul sa incepi tu lupte, atunci macar sa te intorci si sa lupti atunci cand cineva te incolteste. Viata, de exemplu.

Daca vorbim de business a cere sfatul unui prieten nu mi se pare o varianta prea desteapta decat daca stii deja ca acel prieten are spirit antreprenorial. Cand evaluezi un risc, nu il discuta cu cineva care nu si-a asumat in viata lui niciunul. Cand vrei sa faci o investitie, nu intreba daca merita pe un om care n-a investit in viata lui nimic. Raspunsul este previzibil. Si in majoritatea cazurilor gresit.

Sa ne amintim ca pentru fiecare persoana care a reusit vreodata ceva remarcabil exista alte zeci (sute?) de persoane care i-au zis ca nu va reusi niciodata; si alte zeci de mii de oameni care i-ar fi spus-o, daca ar fi fost intrebati.

Nu e o lume a criticilor, desi uneori asa pare. Si asta fiindca sunt atat de multi in comparatie cu cei care chiar fac ceva. Avem mai multi consultanti decat proiecte reusite, mai multi analisti decat fapte ce merita analizate si mai multi prieteni care stiu mai bine decat tine ce poti si ce nu poti tu face. Nu e lumea lor. Daca n-ar fi existat decat critici, lumea asta ar fi aratat cu totul altfel azi. Ar fi fost pustie.

Nu ei au facut lucrurile sa se intample, nu ei au inovat, nu ei sunt cei care au aratat ca se poate. Fiindca ei nu o pot face. Fiindca daca erau suficient de buni, la un moment dat ar fi facut si altceva decat sa critice oasele aruncate de altii. Hai sa nu le mai acordam atat de multa atentie, hai sa ne indreptam privirea catre oamenii care sunt in arena. Fara ei, spectatorii n-ar avea niciun motiv sa se adune, n-ar avea niciun motiv sa aplaude, n-ar avea nici macar despre ce sa vorbeasca si ce sa critice.

To the Man in the Arena

“It is not the critic who counts, nor the man who points how the strong man stumbled or where the doer of deeds could have done them better. The credit belongs to the man who is actually in the arena; whose face is marred by dust and sweat and blood; who strives valiantly…who knows the great enthusiasms, the great devotions, and spends himself in a worthy cause; who, at best, knows the triumph of high achievement; and who, at the worst, if he fails, at least fails while daring greatly, so that his place shall never be with those cold and timid souls who know neither victory nor defeat.” [Roosevelt]

Imi plac oamenii care citesc. Mi se par speciali, mi se pare ca exista mai multe sanse sa ma inteleaga. Insa nu imi displac neaparat cei care nu citesc. Cel mai dureros mi se pare sa vad oameni care nu citesc fiindca nu i-a invatat nimeni sa le fie sete. Nu ii desconsider, dar imi pare sincer rau pentru ei. Pentru mare parte dintre noi, parintii au un rol hotarator cand este vorba de asta. La mine au avut. Ma rog, inteleg ca din pacate nu toti au avut noroc de mame care sa le citeasca. Inteleg ca unii n-au avut sansa sa invete ca exista lumea asta absolut bestiala. Dar despre lumea asta si despre diferenta dintre cei care o cunosc si cei care nu, scriu alta data.

Astazi, si nu doar astazi, ma gandeam la ceilalti oameni. Cei care au citit odata, iar acum nu o mai fac. Daca ii intrebi, mare parte dintre ei au cel putin o scuza pregatita. Cea care apare cel mai frecvent este cea legata de lipsa timpului.

Ca sa ne intelegem: daca n-ai chef sa citesti, e una. Pot intelege asta foarte bine. Nici eu n-am chef sa fac multe lucruri. Si nu le fac. Daca zici ca ti se pare plictisitor sau ca nu intelegi care-i faza cu cititul asta, din nou, pot intelege. E exact ce ziceam mai sus. Probabil ca nu te-a invatat nimeni sa citesti asa cum trebuie o carte sau poate ca ai nimerit 3 carti plictisitoare si ai concluzionat ca asa sunt toate. Pot intelege si asta. Si o pot intelege fara sa te judec. Cartile te dezvolta mult, insa oamenii cititi nu sunt neaparat mai Oameni decat cei care n-au pus in viata lor mana pe o carte.

Ce ma deranjeaza pe mine sunt scuzele proaste. Faptul ca ne mintim pe noi. Iar scuza cu lipsa timpului e cea mai proasta scuza pe care o aud aproape zilnic. Si asta voiam sa lamuresc astazi. Facem putina matematica?

Pentru a citi o pagina de beletristica mie imi ia, in medie, 1 minut si 20 de secunde. In functie de carte, de font, poate sa fie 1 minut sau poate fi 1 minut si 40 de secunde. Media e 1min 20sec. Sa zicem ca am antrenament. Sa spunem ca tie ti-ar lua 1 minut 40 secunde / pagina, la o carte obisnuita.

Asadar:
1 min 40 secunde = 100 secunde / pagina
o carte de literatura are in medie undeva la 250 de pagini. Sa zicem ca ai vrea sa citesti una pe saptamana
4 carti x 250 pagini = 1000 pagini / luna
1000 pagini x 100 secunde per pagina = 100.000 secunde = 1666 minute = 28 de ore. (rotunjiit)
sa zicem ca citesti mai greu, rotunjim iar, la 30 de ore / luna. Adica 1 h / zi.

Un drum cu metroul: 15 minute dus si 15 intors, cu tot cu timpul in care astepti metroul in statie. Deci 30 de minute. Eu am in fiecare zi de asteptat la cel putin o coada. Cel putin 5-10 minute. Uneori la banca, alteori sa platesc cate o factura pe undeva. Cand nu merg cu metroul si nu merg pe jos, merg cu taxiul. Pe bancheta din spate, cu o carte in mana, sa fiu sigur ca nu ma tine ala de vorba tot drumul. 10-15 minute de citit, cel putin. Daca prind un blocaj intr-o intersectie, toti in jurul meu sunt nervosi. Eu ma bucur ca astazi voi citi cu 10-15 minute mai mult. Am cel putin o intalnire in fiecare zi. Ajung mai devreme cu 5-10 minute cel putin. Suntem in Romania, 80% dintre cei cu care ma vad intarzie. Nu ma enervez, ma bucur ca am timp de citit. Mananc uneori in oras. Peste tot astept cel putin 10-15 minute inainte sa vina mancarea. Inainte sa adorm citesc. Nu mult, de obicei sunt obosit. Dar intotdeauna macar 15 minute. Ma rog, ati prins ideea, continuati voi.

Intrebarea e: din toate cele de mai sus + cele care va mai vin voua in minte, nu se aduna oare 1 h pe zi? Ca daca se aduna, inseamna ca ati avea timp sa cititi 4 carti pe luna fara ca macar sa va puneti vreodata in agenda chestia asta. Daca va puneti in agenda, puteti ajunge lejer la 6, cu doar 30 de minute de citit in plus pe zi. Daca vreti, in weekend cititi mai mult. Deci scuza cu “nu am timp” e proasta. Da’ proasta rau, nu asa…

E doar chestie de prioritati. Intotdeauna e. E okay sa aveti alte prioritati, dar spuneti asta! “Prefer sa ma uit 15 minute la TV inainte sa adorm”. “Prefer sa ma uit pe geam cand merg cu taxiul”. “Prefer sa analizez reclamele de la metrou in loc sa citesc”. Nu spuneti ca nu aveti timp. Avem timp.

Stiti ideea aia geniala pe care credeti ca o aveti? E zero. A fost zero din momentul in care v-a venit, si va continua sa fie zero pana cand veti incepe sa o aplicati. Planuiti de 3 luni sa o faceti, ati vorbit deja cu prieteni si v-ati facut niste calcule? Nu stiu care sunt rezultatele calculelor, insa va pot spune cat valoreaza ideea: zero. Si o sa devina ceva mai mult decat zero in momentul in care tocmai a inceput sa fie aplicata. De voi, sau de altcineva.

Aveti o idee de proiect online? E zero. Nu mai traim intr-o lume a ideilor, ci intr-o lume a executiilor exceptionale. O lume care s-a cam saturat de oameni cu pareri si de consultanti care nu pot duce un proiect de la un capat la celalalt.

In general, lucrurile functioneaza asa: tu crezi ca ai o idee. De obicei, geniala. Nu-i. Si chiar daca ar fi, in mod cert mai sunt alti 10 oameni pe lumea asta cu aceeasi idee. Si lor li se pare cel putin la fel de geniala. Suntem centrul propriului nostru univers, toti credem ca avem macar momente in care suntem geniali.

Sa presupunem insa pentru cateva secunde ca acei 10 oameni n-ar exista. Ideea ta chiar e unica. Si chiar ar merge, si chiar ai da lovitura, indiferent daca a da lovitura se refera la bani, la femei sau la masini scumpe. Ce te face sa crezi ca maine dimineata ideea asta, pe care intr-adevar tu ai avut-o primul, nu ii va veni si altcuiva? Si daca ii vine, esti sigur ca nu e mai rapid ca tine? Sau ca nu e suficient de inconstient incat sa incerce inaintea ta si sa ii si iasa?

In ultimii ani am vazut doua tipuri de oameni care o dau mereu in bara. Unii au intotdeauna o idee noua, vor intotdeauna sa schimbe ceva la un plan, gasesc mereu noi abordari, au mereu o idee care ar putea da lovitura. Cu toate astea, nu termina niciodata nimic. Se cheama inconsecventa. Ii recunosti usor, nu duc niciodata ceva pana la capat.

Ceilalti au mereu aceeasi idee, insa le e frica sa vorbeasca despre ea, fiindca e posibil ca cineva sa le fure ideea. Din nou, e o abordare gresita. Nu fiindca ideea lor nu ar fi geniala, poate ca e. Nici fiindca ar fi absolut imposibil ca cineva sa le-o fure. Abordarea e gresita fiindca ei nu inteleg ca degeaba iti fura cineva ideea. Poate sa ti-o fure o lume intreaga. Tie ar trebui sa iti fie frica nu de furt, ci de faptul ca cineva chiar o va pune in practica. Si ca ii va iesi. Adica exact ceea ce tu nu faci de atatea luni de zile. Nu o pui in practica si, in consecinta, surprinzator sau nu, nici nu iti va iesi vreodata.

N-as vrea sa se inteleaga ca oamenii cu idei au o problema, nici ca e gresit sa o dai in bara. Multi dintre noi avem idei, unele bune. Si majoritatea am dat-o in bara de multe ori; in mod cert se va mai intampla. Ceea ce spun este ca ne concentram prea mult pe idei si prea putin pe executie. Uitati-va in jur si intrebati-va: ce va impresioneaza?

Eu unul, as prefera oricand sa am in jur oameni care au avut cateva idei, au incercat sa le aplice si au dat-o in bara, in locul oamenilor care au avut idei aparent geniale dar care n-au avut curajul sa le puna in aplicare niciodata. Daca aveti o idee, poate ca ar fi cazul sa incepeti sa o puneti in aplicare. Acum, nu maine. Maine o va aplica altul iar voi nu veti putea spune decat ca “am avut ideea asta inaintea lui”; iar lumea, pe buna dreptate, nu va da doi bani pe asta.

Bai frate, sunt niste oameni de o simplitate dezarmanta. Fermecatori desi, la prima judecare, ai zice ca n-au nici cu ce, nici de ce. In acelasi ton, am inceput de vreo 2 ani sa ador oamenii care nu se pot exprima ca lumea in limba romana dar ar vrea sa o poata face, au citit prea putin sau deloc, n-au suficiente cuvinte pentru sufletul pe care il au si pentru cate au de impartasit lumii.

Iar lumea, cu toata complexitatea ei, e formata in mare parte din oameni superficiali. Din ce in ce mai superficiali. Cu cat invatam mai multe, cu cat citim mai multe, cu cat stim mai multe, cu atat ii toleram mai putin pe cei care, justificat sau nu, ar avea nevoie de un DEX in loc de perna. Sunt multi oamenii astia si unii dintre ei imi plac mult. Nu sunt superficiali, sunt doar simpli. Oameni simpli, oameni cu care iti intersectezi privirile pe strada si atat. Dar sunt oameni care simt cu o profunzime mult peste medie.

Daca aveti ocazia, ascultati-l pe Leonard Doroftei vorbind despre ceva ce il pasioneaza. Despre box, de exemplu, sau despre familie in special. Este exact genul asta de om. In fine, nu despre Doroftei voiam eu sa scriu azi, ci despre oamenii ca el, dar care nu apar la tv nici macar atat de rar cum o face Leonard. Vezi pe fetele lor si in felul in care isi aleg cuvintele ca in sufletul lor e o furtuna. O furtuna care nu poate iesi.

Mereu mi s-a parut ca etapele vietii seamana foarte mult cu un joc de sah. Diferenta majora este ca, desi si sahul si viata au reguli, la sah cel cu care joci nu trebuie sa te observe decat pe tine. Deci e greu sa le incalci. In viata, a le incalca e usor, a scapa nepedepsit e un pic mai complicat. Si nu ma refer acum la regulile pe care le-ar putea impune legea, ci mai degraba la cele pe care ni le impune societatea. Acel peer-pressure de multe ori insesizabil, insa care ne schimba multora fundamental viata.

Pe de-o parte, societatea ca ansamblu, dar si indivizii, ii taxeaza pe cei care incalca regulile. Pe de alta parte, a respecta toate regulile ar putea insemna plafonare. Am ajunge sa fim uniformi, plictisitori si sa ne sinucidem, tacticosi, personalitatea. A accepta si respecta neconditionat regulile societatii inseamna a ne alege unul dintre numeroasele sabloane deja existente. Iar sabloanele garanteaza, printre altele, si existenta unor limite predefinite.

Daca alegem sablonul “ia numai nota 10 la scoala, fa o facultate si un master, munceste 10 ore pe zi si vei avea bani” atunci vom primi un anumit set de limite (ex: e imposibil sa ajungi sa ai vreodata suficient timp pt copii). Societatea are anumite asteptari de la tipul asta de oameni. Daca alegem pattern-ul “ma las de scoala, ma apuc de afaceri si ori reusesc ori ajung sa mor de foame” avem alt set de limite (ex: nu vei fi in stare niciodata sa vorbesti corect limba romana sau nu vei fi capabil sa pretuiesti niciodata educatia la adevarata valoare).

In mintea noastra, cineva a decis deja pana unde putem merge iar noi ar trebui sa mimam, cuminti, o umbra de personalitate.

Hai sa o luam putin invers. Vrem sa fim exceptionali, vrem sa nu avem limite sau sa “stim” ca nu avem limite (care e cam acelasi lucru). Pentru asta, tot ce trebuie sa facem este sa evitam sa ne incadram intr-un pattern, intr-un sablon oferit de societate. Iar tot ce trebuie sa facem pentru a scapa de aceasta incadrare este sa refuzam sa respectam neconditionat regulile pe care societatea si indivizii incearca sa ni le “impuna”. (din nou, e vorba mai degraba de reguli, limite si bariere mentale decat de cele sanctionabile prin lege).

INSA daca nu respectam regulile societatii, societatea ne va respinge, ne va izola. De ce? Sunt multe motive, unul dintre ele este faptul ca facand lucrurile altfel decat ceilalti, iesi din multime, te diferentiezi. Si, in secret, fiecare component al societatii vrea sa strige “sunt diferit”, doar ca ii este teama. Asa ca va incerca sa ne pedepseasca pentru incalcarea oricarei “reguli” asupra careia, de obicei tacit, ceilalti au cazut de acord.

Deci daca vrem sa le incalcam, suntem izolati. Daca vrem sa fim diferiti, nu le putem accepta pur si simplu pe toate. Trebuie sa ne intrebam mereu daca exista alternative. Daca ei nu o pot face, spune asta ceva despre noi?

Solutia mea:

Don’t break rules, bend rules! De ce? Fiindca suntem suficient de destepti pentru a o face, fiindca putem si fiindca vrem sa ne diferentiem, ramanand in acelasi timp parte a unei societati imperfecte.

*editat si republicat

De cativa ani am renuntat la tv. Din cauza stirilor de la ora 5. Le puteam evita, insa m-au scarbit in asa masura incat am inceput sa urasc televiziunea. Din acelasi motiv, de ceva timp am inceput sa nu ma mai uit la “drame”. E o decizie extrema, imi dau seama de asta, insa nu e nici prima si nu va fi nici ultima. Evit dramele nu din cauza calitatii filmelor, ci din cauza oamenilor. Nu ma mai uit la drame fiindca nu sunt masochist. Imi place sa cred ca in ultimii ani m-am izolat destul de bine si ca ma ating mult mai putine dintre lucrurile negative pe care le observ in jurul meu. N-am facut-o dintr-o ambitie, ci dintr-o nevoie. Nevoia de a putea spera macar la fericire.

Cand sunt suparat, uneori chiar nervos, ma uit in jurul meu, generalizez relaxat, si vad un popor de masochisti. Se uita la stirile de la ora 5 si se plang. Se uita la “Din dragoste” si plang. Cauta pe net drame la care stiu ca vor plange. Si, surprinzator, plang. Traiesc, plang si se plang. Ca viata e incorecta, ca Romania e o tara de 2 bani, ca toti fura ca-n codru si ca ar pleca oriunde. Ca ei sunt buni, dar lumea nu ii apreciaza la adevarata valoare. Ca ei merita mai mult, dar seful e un tampit. Ca legea e absurda si ca platesc prea multe taxe.

Si probabil ca in majoritatea cazurilor au dreptate. Viata e incorecta, dar e incorecta pentru majoritatea dintre noi. Legile tampite ne afecteaza pe toti. De furat, pe mai toti ne fura. Nu, nu ti se intampla tie toate! Din pacate, nu asta e chestia aia care te face special. E lucrul care te face banal.

Da, viata e o lupta. Pe unii ne ia de mici si ne tavaleste pe jos, pe altii ii asteapta sa dobandeasca o iluzie de siguranta. Si abia dup-aia ii tavaleste. Da’ stii ceva? N-am nevoie de tine sa imi zici ca viata e grea, niciunul dintre noi nu are. Daca vrem sa vedem cat de grea e, nu trebuie decat sa ne uitam in jur. Sau in oglinda. Avem propriile exemple, propriile complexe, propriile drame. Ce avem noi nevoie este sa ni se spuna ca ea merita traita, in ciuda tuturor palmelor pe care le primim. Ca merita sa ne ridicam de jos, sa ne stergem de praf si sa strigam “asta-i tot ce poti?” De asta avem nevoie!

N-am nevoie de smiorcaiti care sa se uite la drame si sa inteleaga de acolo ca viata e de rahat. Nu prietene, nu asta trebuia sa intelegi din film. Poate ca subtitrarea a fost proasta sau poate ca, oare a cata oara?, ti-a scapat esentialul. Din drame tre’ sa intelegi sa apreciezi ce ai. Sa iubesti cat timp ai ce iubi, sa te bucuri de luxuri pe care altii nu le mai au.

Toti avem parte de drame, unii mai dure decat altii, unii mai devreme, altii mai tarziu. Totusi, ne ridicam si mergem inainte. Iar tu, tu stai si plangi. E decizia ta. Decizia ta si responsabilitatea ta. Intelege ceea ce noi am inteles deja. Ca tu esti cel care isi alimenteaza dramele. Daca ai inteles asta si totusi te plangi, eu nu mai am decat o singura problema. Ca nu intelegi faptul ca dreptul tau la nefericire se opreste acolo unde incepe dreptul meu la fericire.

In statia de metrou de la Gara de Nord. Nu ma grabesc, am ajuns cu 10 minute mai repede decat imi calculasem. Ma indrept catre scarile rulante si drumul mi se intersecteaza cu un batranel pe la 60-65 de ani. Pare grabit. Are in mana dreapta o sacosa de rafie. Goala. Din buzunarul stang ii atarna o batista alba. Are siretul dezlegat la unul dintre pantofi. Imi trece iar prin minte: as fi fost un bun agent fbi. Observ multe detalii; multe aparent nesemnificative, majoritatea complet inutile.

- Nu va suparati… spre gara Pajura?
- Pajura?
- Da, Pajura.
- … sigur nu Basarab?
- Asa… gara Basarab. Spre gara Basarab?
- Pai mai mergeti o statie, tot in directia asta. Si ajungeti la Basarab.
- (cu o privire de om dezamagit) Mai merg o statie….?
- Da. O singura statie, tot de aici.
- Pai…cum?! Atunci de ce mi-au zis sa cobor?
- … cine stie, probabil au gresit.
- Mi-au zis sa cobor aici. De ce mi-au zis sa cobor…!?

Zambesc si il asigur inca o data: “O singura statie, de aici.” Si ma indrept catre scarile rulante. Il aud oprind pe altcineva: “Nu va suparati, spre gara Pajura?”. Zambesc iar, gandindu-ma ca, odata, ma enervam in astfel de momente. Candva mi s-ar fi parut lipsit de respect din partea lui. Adica ce, nu ai incredere in ceea ce tocmai ti-am spus? Candva… Acum stiu lectia aia. Mai am doar un milion si un pic de lucruri de invatat si dup-aia gata. Task-ul vietii mele.

Ajung sus, imi revine semnalul la telefon si primesc un sms: “Intarzii 15 minute. ” Mda. Nu te grabi, restul lumii poate sa te astepte. Si parca nici vantul nu mai bate.

Acum ce fac 20 de minute? De citit n-am chef, insa “a manca” incepe de vreo 2-3 ore sa imi para o activitate din ce in ce mai utila. Imi amintesc ca inainte sa urc pe scari vazusem un automat si parca avea si niste sandvisuri. Cobor. In timp ce ma caut prin buzunar de bancnote de 1 leu aud o voce cunoscuta, la fel de nesigura, la fel de debusolata:

“Pai, si atunci, de ce mi-au zis sa cobor? Mi-au zis sa cobor aici…”

Tot incerc sa scriu ceva de vreo 45 de minute si imi revine obsesiv in minte un citat pe care, probabil in urma destul de multelor carti citite pe tema asta, il simt foarte puternic si destul de profund. Si tot incerc sa imi dau seama ce anume din ce s-a intamplat astazi a facut sa imi revina in minte.

“La Auschwitz au murit omul si ideea de om.”

Ii apartine lui Elie Wiesel si il gasiti la inceputul cartii “Auschwitz”, scrisa de Laurence Rees.