superficialitate

September 8th, 2014

Daca e vreo chestie pe care (inca) o tolerez extrem de greu, aia e superficialitatea. Nu imi place la altii, nu imi place nici la mine. Mi-e greu sa inteleg cum de unii oameni pot avea asteptari atat de mici de la ei ca oameni, si de la munca lor. Cum de se pot multumi cu atat de putin?

Nu e vorba de acumulare aici, e vorba doar de imaginea pe care o ai despre tine si despre imaginea pe care ai vrea sa o ai. Cei mai multi dintre oameni vor (si pretind) respectul celor din jur, fara ca ei sa se respecte.

Si realitatea (lumii mele) e ca respectul pentru tine se castiga exact la fel cum se castiga si cel pe care il astepti de la ceilalti. Promitandu-ti chestii si respectandu-le, sau chiar livrand peste asteptari. Livrandu-ti peste asteptari.

Nu ai incredere ca poti face asta cu lucruri mari? Nu-i nimic, poti sa incepi cu lucruri mici si sa cresti treptat. Promite-ti ca maine dimineata te vei trezi cand suna ceasul. Promite-ti ca azi vei zambi macar unui om. Promite-ti ca vei manca 3 mese la ore fixe, macar azi. La naiba, promite-ti ca urmatoarea aluna sau samanta de floarea soarelui este ultima pe care o vei manca acum, restul le mananci maine! Si tine-te de cuvant. Fa chestia asta de cateva ori pe saptamana si intr-o zi o sa te uiti in oglinda dimineata, si o sa vezi un om care merita respect.

Si care acum are si dreptul sa se astepte sa-l primeasca de la altii.

o sa imi asum asta

July 6th, 2014

Asumarea schimba totul. Asumare unei relatii, asumarea unui nou proiect, asumarea unui mod de a fi. Si nu e vorba neaparat de asumarea publica, desi asta duce de obicei lucrurile la un alt nivel.

La prima vedere, asumarea e un concept destul de vag, greu de apucat. Si asta fiindca granita dintre a iti asuma si a nu iti asuma e foarte subtila. Daca am crezut suficient de mult pentru a ma implica in proiectul X, atunci pot zice ca mi l-am asumat, nu?

Nu. Asa cum vad eu lucrurile, poti spune ca un gest sau o decizie e asumata atunci cand ii dai greutatea unor consecinte. Cu alte cuvinte, asumarea reala presupune constientizarea eventualelor consecinte si continuarea, in ciuda lor.

Nu de asumarea deciziilor fugim de obicei. Fugim de asumarea unui eventual esec, de consecintele nedorite ale deciziei. Daca totul merge bine, problema asumarii nu se mai pune, toata lumea e fericita. Daca insa ni l-am asumat public si am gresit, atunci va trebui sa gestionam niste consecinte. Iar daca n-a fost public, dar a fost asumat la nivel personal (si intim), va trebui sa ne explicam noua de ce am dat-o in bara, de ce am luat o decizie prin care ne-am dezamagit. Adica heavy stuff! Riscul e mare fiindca miza e stima noastra de sine si, in functie de caz, imaginea pe care altii o au despre noi.

Brusc, asumarea asta vine la pachet cu un potential pericol iar asta e ceea ce ii da greutate. Altfel, ar fi doar inca o dovada ca suntem iresponsabili. Acelasi lucru face insa din asumare un instrument puternic. Faptul ca ti-ai asumat ceva si ti-a iesit poate fi o dovada (pentru tine sau altii) ca n-a fost o intamplare. Faptul ca ti-ai asumat o decizie si, cu toate astea, ai dat-o in bara poate fi dureros, nu te mai poti pacali ca poate nu ti-ai dorit chiar asta.

Ai vrut, ai incercat si ai dat-o in bara. In acelasi timp insa, ai avut curajul sa iti asumi, ai avut curajul sa traiesti o experienta fiind perfect aliniat cu lucrurile in care credeai, ai avut curajul sa fii vulnerabil. Adica ai fost om, iar asta cred ca ar trebui sa fie singura calitate care conteaza cu adevarat. Restul chiar sunt detalii.

sentimentul ala

March 26th, 2014

Stiti sentimentul ala pe care il aveti atunci cand vedeti ca un prieten bun tocmai e pe cale sa faca o greseala? Adica sa ia o decizie despre care voi stiti ca ii va dauna, o decizie pe care o va regreta? Poate ca ati trecut prin asta deja, poate ca ati avut un apropiat care a facut-o.

Stiti cum se va termina si cu toate astea nu il puteti opri. Poate ca stiti ca nici n-ar fi corect sa-i cereti sa se opreasca. E viata lui, e experienta lui, are dreptul sa traga propriile concluzii, nu sa se bazeze pe concluziile tale. Stiti ce urmeaza. Veti asista la un film pe care l-ati mai vazut, stiti ca se termina prost, si cu toatea astea nu puteti sa il opriti. Ati trecut prin asta, asa-i?

E, atunci cand acumulezi foarte multa experienta intr-un timp mai scurt decat altii si mai esti si atent la oameni, sentimentul asta apare des. Foarte des. Te uiti in stanga si vezi o greseala care ar putea fi oprita, te uiti in dreapta si vezi un om despre care stii unde se duce, chiar daca el nu stie inca.

Si, la inceput, e complicat rau. Vezi cum mare parte din previziuni ti se bifeaza si nici macar nu poti sa te bucuri ca ai avut dreptate. Observi sabloane care ii duc pe oameni in aceleasi locuri, de multe ori indiferent de trecutul lor, vezi decizii care duc intotdeauna la ceva prost pentru cel care le ia. La inceput e complicat.

Dup-aia, dupa ce nu mai esti la inceput, apar optiuni. Poti alege sa te concentrezi pe ce se intampla dupa decizia gresita, pe cum interpreteaza fiecare om ceea ce i se intampla. Din fericire, aici e diferit de fiecare data. Sau poti alege sa fii alaturi de ei, sa le oferi suport pe drumul catre stii-tu-ce-dar-ei-nu-inca, sa nu ii judeci si sa iti aduci aminte ca, cel mai probabil, si tu ai invatat asta la fel: gresind.

Iar cand totul se termina, cand acel om va fi gresit si el, cum ai facut si tu, si isi va da seama, ii poti spune zambind: “Bine ai venit, te asteptam demult!” Si e cam tot ce poti sa faci. :)

executii perfecte

November 6th, 2013

In experienta mea profesionala, am intalnit oameni care sunt in diverse relatii cu perfectionismul.

Exista aia care nu inteleg ce inseamna o executie perfecta. Motiv pentru care nici nu si-o propun. Am intalnit oameni cu un potential fenomenal, care ar putea fi cei mai buni in ceea ce fac. Dar in ciuda potentialului, eu nu cred ca vor putea fi niciodata. Fiindca atunci cand vine vorba de detalii, nu se straduiesc suficient. Ii vei vedea ani de zile facand acelasi lucru la un nivel peste medie dar fara sa exceleze vreodata. Ei nu tind catre perfectiune, li se pare ca orice incercare de a face lucrurile perfect e o exagerare.

Apoi exista aia care vor sa faca totul perfect, tot timpul. Uneori le iese, si platesc preturi imense pentru asta. Adica o fac de multe ori cu costul unei vieti personale inexistente, cu nopti nedormite, cu excese in alte parti. Dar, cum ziceam, uneori le iese. De cele mai multe ori insa, nu le iese. Se straduiesc, se dau peste cap, dar tocmai fiindca fac asta, fiindca sunt prea indarjiti, le scapa un detaliu. Uneori e auto-sabotaj, alteori procesul i-a obosit prea tare si nu mai pot da randament. Si cateodata pur si simplu gresesc. Asta vine ca un soc imens pentru ei, fiindca Superman n-ar trebui sa greseasca niciodata. Iar ei sunt Superman. Ma rog, erau, fiindca acum totul s-a terminat, lumea va sta in loc, omenirea a ramas fara punct de sprijin, fara sanse. Si toate astea fiindca ei au gresit, n-au fost perfecti.

E un cliseu, stiu ca e, dar cred ca oamenii cei mai misto sunt cei care reusesc un echilibru aici. Cei care inteleg ce inseamna o executie perfecta, tind catre ea, dar inteleg ca e posibil sa o rateze, inteleg ca exista un punct peste care nu mai are sens sa incerci sa treci, atunci cand executi. Daca esti atent la detalii, daca esti un perfectionist, intelegi la un moment dat ca intotdeauna s-ar mai putea imbunatati ceva, chiar si in ultimele secunde de dinainte de deadline. Si uneori chiar are sens sa o faci. Insa nu mereu. Fiindca daca ai incerca sa o faci de fiecare data, ai plati un pret prea mare si, mai devreme sau mai tarziu, ai pica, extenuat. Iar unui om extenuat n-au cum sa-i iasa lucruri perfecte. Nici macar din cand in cand.

Evident, apare intrebarea: si daca uneori merita sa imi propun sa execut perfect, dar de multe ori trebuie sa inteleg sa ma opresc la un moment dat din imbunatatit, cum stiu care-s momentele in care sa ma opresc, si momentele cheie in care ar trebui sa trag tare?

Well… nu stii. Si cu toate astea, de fiecare data vei avea de luat o decizie. Si o vei lua! Asta cred ca face diferenta intre profesionisti. Si cred ca si intre oameni. Deciziile pe care le iei atunci cand nu exista un raspuns “corect”.

toleranta si lipsa ei

July 31st, 2013

Ma gandeam zilele astea ca sunt genul de om care a invatat toleranta. (La naiba, sunt genul de om care a invatat cam tot ce are bun in el. Default-ul meu n-a fost exceptional, a fost mai degraba mediocru, si a trebuit sa muncesc pentru tot ce sunt, cum probabil va trebui sa muncesc in continuare pentru tot ce nu sunt inca.)

Ziceam ca am invatat toleranta, n-am avut-o. Fara sa fiu un om coleric, ma enervau multi oameni. Insa am inteles la un moment dat ca nu ma deranjeaza la ceilalti decat partile pe care, deep inside, si eu le am. Daca reuseste sa ma enerveze un om care ezita prea mult in luarea unei decizii, asta se intampla fiindca si eu am inca, uneori, aceeasi problema si nu-mi place asta la mine. As vrea sa nu mai existe, fiindca am muncit mult sa nu mai fie si, cu toate astea, e.

Daca ma intalnesc cu, sa zicem, un om dintr-o companie mare, care lucreaza atat de mult incat n-are suficient timp pentru el, ca sa traiasca, de multe ori voi reusi sa ma uit la asta detasat. E viata lui! Insa uneori nu-mi va iesi si il voi judeca. Nu fiindca el n-ar fi inteles nimic din viata asta (desi poate ca asa e), ci fiindca imi dau seama ca si eu as fi putut ajunge unde e el foarte usor si mi-e groaza ca nu cumva chiar sa mi se intample asta intr-o zi, cand din cine stie ce motive, ma voi lasa influentat prea mult de mediu si voi uita, poate doar pentru 2 minute, cine sunt.

Sunt multe exemple de genul asta pe care le-as putea da, insa ideea este ca de cate ori ne deranjeaza un om, exista mari sanse ca de fapt sa ne deranjeze ceva la noi. Si cred ca am iesi mult mai castigati din asta daca in loc sa ne plangem, in loc sa il atacam, in loc sa il vorbim de rau, ne-am concentra pe a ne construi pe noi. Sa fim mai buni, sa ne atinga mai putine lucruri negative si mai multe dintre lucrurile de care chiar merita sa fim atinsi.

“The golden rule is that there are no golden rules”

February 28th, 2012

Pentru oamenii care au ca valoare libertatea, cum sunt si eu, limitele nu exista decat prin faptul ca au atasate un potential ca ele sa fie incalcate. De cate ori vad o limitare, a mea sau a mediului, primul lucru la care ma gandesc este cum pot sa o depasesc. De cate ori mi se da un set de reguli, primul lucru pe care il fac este sa ma intreb de ce le-as respecta. Asta mi-a adus cele mai misto satisfactii, tot asta m-a pus in pozitiile din care mi-a fost cel mai greu sa ies, dar care m-au ajutat sa evoluez.

Autolimitarile sunt printre putinele lucruri care ma pot scoate din sarite pe lumea asta. Ale mele in mod deosebit. In ceea ce priveste limitarile pe care incearca sa le impuna societatea, alea ma amuza de fiecare data la fel de puternic.

La fel cum ma amuza si oamenii care, dintr-o aroganta clar mai mare decat a mea, se incapataneaza sa creada ca stiu mai bine decat mine ce pot si ce nu pot eu face. Linistiti-va, va rog. Am deja raspunsul la asta.

Feriti-va de ei

June 2nd, 2011

Ce ma enerveaza groaznic la oameni e defetismul; nu pot sa ii suport pe oamenii care au renuntat sa mai lupte. Nu numai fiindca mi se par moi si nu imi plac oamenii moi, ci fiindca defetismul lor ii afecteaza si pe cei din jurul lor si asta nu mi se pare corect. Stiti, drepturile noastre se opresc acolo unde incep drepturile celor de langa noi. Si cred ca toata lumea are dreptul sa isi joace propriile carti in ceea ce priveste fericirea.

Nu cred aproape deloc in noroc. Cred ca suntem nascuti cu niste predispozitii genetice si mai cred ca suntem influentati in primii ani de viata foarte puternic de cei din jurul nostru ceea ce, din nou, ne creeaza niste predispozitii, de data asta mult mai puternice decat cele genetice. Insa dupa ce dobandim aceste predispozitii, suntem de capul nostru si 99% din ceea ce devenim tine de noi si doar de noi. De cat de mult muncim, de cat de puternic ne dorim lucruri si, mai ales, de cat de dispusi suntem sa ne expunem la mediu.

Deci da, nimeni nu ne poate influenta daca noi nu le permitem sa ne influenteze. Doar ca, uneori, suntem prea ocupati cu altele si nu constientizam faptul ca suntem influentati. E, si fix atunci intervin baietii astia negativisti care, dupa mintea lor, au luat deja bataie; pentru ei, razboiul s-a terminat. E o lume nasoala, e o tara de rahat, oamenii sunt rai, toti barbatii sunt la fel, toate femeile sunt la fel, nimeni nu te angajeaza daca…, doar guvernantii o duc bine, bla bla bla.

Ii stiti, da? Feriti-va de ei, sunt periculosi si habar n-au.

Drum bun, partea a doua

April 29th, 2011

Am gasit niste “cuvinte de Paler” care vin cumva in completarea articolului anterior:

“Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Şi se citează cazul unui înţelept care în pragul morţii şi-a făcut acest epitaf: « Am străbătut cincizeci şi şase de ani şi am trăit patru ». Eu nu ştiu ce cifră ar trebui să invoc, dar ştiu destul de bine că n-am trăit cu adevărat decât în zilele când m-am simţit păcătos. Zilele când m-am simţit inocent le-am uitat. Tot ce mai ţin minte sunt păcatele mele.”
(Octavian Paler, Rugati-vă sa nu vă crească aripi)

Extreme

February 10th, 2011

Ne cam plac extremele si vedem lucrurile in alb si negru mult prea des. Atunci cand iti dai seama ca ar fi trebuit sa tii in echilibru viata profesionala cu cea personala si ca ai esuat nu-i usor. Ma uit cat de greu imi este mie sa o fac, ma bucur ca mi-a reusit atat cat mi-a reusit si fac eforturi constante sa nu o iau pe aratura. Atunci cand iti place foarte mult ceea ce faci sau iti doresti foarte puternic o cariera de succes e usor sa apesi pedala de acceleratie si sa te trezesti ca nu mai ai timp de ei. Sau de tine.

Dar stiti care e cel mai tampit lucru pe care il poti face atunci cand iti dai seama ca balanta s-a inclinat prea mult si ai ignorat una dintre bucatile importante din viata ta? Exact lucrul ala pe care il fac mai toti oamenii care ajung acolo: schimba complet focusul. Daca nu ma mai recunoaste familia, imi dau demisia. Daca nu am depus suficient efort la locul de munca si simt ca nu sunt apreciat, aleg sa imi ignor familia sau prietenii vreo 3-4 luni. Adica se misca dintr-o extrema in alta. Cateva luni mai tarziu, sunt prinsi intr-o situatie foarte asemanatoare cu cea precedenta, doar ca la capatul opus.

Solutia este echilibrul. Da, atunci cand iti dai seama ca nu e okay, incerci sa repari, dar nu schimbi radical focusul. Ai ajuns in situatia in care esti fiindca munca, iesitul cu prietenii sau oricare ar fi lucrul ala cu care exagerezi este important pentru tine. Ai nevoie de el. Dozeaza-l, nu incerca sa il elimini.

Va servesc cu ceva?

December 19th, 2010

Inteleg ca nu sunt singurul. Ba chiar sunt destui oameni care acumuleaza atat de multe informatii, atat de mult know-how incat la un moment dat simt nevoia sa le dea mai departe. O nevoie profunda, greu de calmat. Cred (pornind de la mine, evident) ca oamenii astia simt mai intai o nevoie puternica de a sti. O foame. Si fac eforturi sa stie. Unii fiindca simt ca e posibil sa fi ramas in urma, altii de teama ca nu cumva sa ramana vreodata. In urma altora sau in urma lor.

Apoi, de la un punct incolo, incep sa simta nevoia de a impartasi lucruri, de a transmite informatii mai departe si de a spera ca unora dintre cei carora le transmit le vor folosi mai bine decat au facut-o ei. Suntem fiinte ciudate, noi, oamenii. Ne dorim sa acumulam fara sa ne explicam foarte bine de ce. Apoi, ne dam seama ca am acumulat prea mult si vrem sa ne asiguram ca a meritat.

Si pentru ca lucrurile sa devina si mai fascinante, foamea nu dispare. Nici macar atunci cand ajungem sa ne descurcam destul de bine la a transmite ce am acumulat.

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Oameni si obiceiuri at Andrei Roșca.