Andrei Roșca

“Wisdom is about experience, which hopefully would include risk-taking and being somewhere adventurous”

Voua care v-a placut cel mai mult? :)

Mie imi plac mult de tot profesionistii. Imi plac atat de mult incat i-as lua acasa. Imi plac fiindca sunt rari, chiar sunt. Sunt oamenii aia care fac mai totul ireprosabil si carora eu, un om foarte atent la detalii si cu asteptari foarte mari, nu am ce sa le reprosez. Si cand imi dau seama de asta imi vine sa ma inclin si imi doresc sa fi purtat palarii, ca sa am ce sa dau jos. Fac pasiuni pentru oamenii astia, de cand ma stiu mi se intampla. In cel mai inofensiv mod pe care vi-l puteti imagina, insa le fac.

Imi place sa imi petrec timp cu ei, imi place sa ii observ, sa apreciez in liniste fiecare raspuns pe care mi-l dau, sa vad urmele alea de bun simt pe care uneori mi se pare ca Romania le-a pierdut, imi place sa cred ca oamenii astia sunt apreciati la adevarata lor valoare in organizatiile in care lucreaza. Fiindca, de multe ori, ei duc in spate zeci de oameni incompetenti, care nu isi merita nici banii, nici respectul pe care in general il primesc.

Eu sunt Gandhi-like in multe privinte, insa printre putinele exceptii sunt violenta si lipsa de profesionalism. In ceea ce priveste profesionalismul e simplu: nu toti oamenii merita sa castige bine. Exista oameni care nu numai ca nu se pricep la nimic, dar nici nu fac eforturi sa se priceapa. Sunt oamenii care cer prea putin de la ei. Ca om, pot incerca sa ii inteleg, pot sa nu ii etichetez, ba chiar pot sa fiu prieten cu unii dintre ei. Dar nu imi cereti sa lucrez cu ei, ca n-o voi face. In aroganta-mi, traiesc cu impresia ca as pierde timp pretios facand asta. Viata (fie ea si profesionala) e prea scurta.

Tacerea e, probabil, una dintre cele mai destepte chestii de care suntem capabili. Si o folosim enervant de nepotrivit.

Vorbim cand ar fi mai bine sa nu spunem nimic, ne intimideaza bucatile de liniste aparute in conversatii si alegem sa inchidem canalele de comunicare atunci cand avem cel mai mult nevoie de feedback din jur pentru a nu innebuni. Indienii Cherokee aveau o rugaciune care in engleza suna cam asa:

Great spirit,
help me always
to speak the truth quietly,
to listen with an open mind
when others speak,
and to remember the peace
that may be found in silence.

Iar noi traim intr-o lume in care se vorbeste cam prea mult despre prea putin. Un prieten mi-a povestit odata despre un profesor de 70 de ani care venea la facultate cu castile in urechi, intra in sala de curs si incepea sa insire lucruri pe tabla. Umplea 6 table si pleca. Intr-o zi, unul mai obraznic din prima banca l-a intrebat: “domn’ profesor, ne spuneti si noua ce ascultati acolo?”.

Iar raspunsul a fost zdrobitor: “Ascult linistea de la mine din camera”.

Sistemele au ajuns sa se numeasca sisteme fiindca sunt echilibrate. Uneori nu sunt corecte, alteori nu sunt etice, nu performeaza, insa se afla intr-o stare de echilibru. Hence, atunci cand iti propui sa schimbi un sistem, de orice fel, este de asteptat ca acel sistem sa opuna rezistenta. Uneori, fiindca ceea ce vrei tu sa faci e gresit. Alteori, fiindca oamenii din sistem nu-si dau seama ca le-ar fi mai bine cu un sistem schimbat sau macar usor modificat.

In rest, le e frica. De ce sa schimbam un sistem in echilibru? E ca o schimbare a formei de guvernamant, pana la urma. Nu stim exact daca in cea noua va fi mai bine decat in cea veche, insa stim sigur ca pentru a trece de la una la alta e nevoie sa traversam o perioada de anarhie.

Si nu vrem asta. E cald si comod aici. Chiar daca sistemul e incorect, chiar daca in adancul nostru stim ca lucrurile n-ar trebui sa fie asa. Pentru schimbare, viziunea nu este suficienta. Mai ai nevoie si de o detasare care se pierde foarte usor la scurt timp dupa ce iti propui sa devii profesionist in ceva. Fiindca ajungi sa te identifici cu un sistem si nu iti mai pui intrebari incomode. Si incepi, incet-incet, sa auzi un refren care iti devine stil de viata: asta e sistemul, iubeste-l sau dispari.

Ai doua variante, aparent tu esti cel care alege. Ai libertatea sa o faci. Ah, pardon, exista un asterisc la aceasta libertate: n-ai voie sa alegi o a treia! Ceilalti s-ar putea simti jigniti.

Citesc acum o carte despre miscarea Slow. Destul de interesanta, chiar daca pe alocuri un pic ciudata, poate ca am sa scriu despre ea cand o termin. In acelasi timp, am inceput sa am discutii din ce in ce mai dese despre faptul ca ne dorim sa facem prea multe, prea repede, din motivele cele mai gresite. Vorbesc cu oameni destepti, unii cu background in psihologie, unii cu background in viata, altii cu background in prezent. :)

Ieri am aflat ca a murit un tip, un fost coleg de liceu. Si de cate ori se intampla cate o chestie de genul asta realizez (a cata oara?) ca, de fapt, de cele mai multe ori ne pierdem in nimicuri. Viata e despre cat de multe lucruri care iti plac reusesti sa faci pana cand se termina. Si atat.

E despre cat de sus ajungi din punct de vedere profesional doar daca cel mai important lucru pentru tine e sa fii acolo sus. E despre cati bani castigi doar daca a avea bani multi e cel mai important lucru pentru tine. E despre a fi respectat si admirat de altii doar daca asta conteaza pentru tine suficient de mult. Altfel, toate astea sunt bullshit-uri. Nu zic ca ar trebui sa le ignoram, ci doar sa le punem pe locul 2, 3 sau 4, acolo unde le este locul.

Si, brusc, mare parte din presiune s-ar putea sa dispara, deciziile vor deveni mai usor de luat, iar noi vom deveni mai liberi.

Exista oameni care, dupa ani de muncit 12 ore pe zi, aleg joburi mai prost platite pentru a avea timp de stat cu copii. Exista antreprenori in plina ascensiune care se opresc, vand totul si se retrag. Exista oameni care fug din orasele mari. Si mai exista oameni care nu ii inteleg pe astia.

Unii dintre ei nu fac lucrurile astea de frica, o fac fiindca asa simt ei ca traiesc. Voi traiti?

O prezentare pe care nu trebuie sa o ratati. Daca nu ati vazut-o deja, rezervati-va timp. Merita.

The King is dead. Long live the King.

E remarcabil cat de mult iti poate fi influentata viata de doar cateva persoane. Simpla lor prezenta in apropierea ta te poate duce de la o potentiala mediocritate la o probabila excelenta, in doar cativa ani. Ma mai intreb uneori, cand imi amintesc, cati dintre noi am mai fi ceea ce suntem azi daca acele doua, trei, sau poate patru persoane nu ar fi existat, ori ar fi fost un pic mai altfel decat sunt.

Iar unii dintre ei, oamenii care au declansat in noi acea furtuna atat de necesara stralucirii, nici macar nu vor sti vreodata cat de mult din ceea ce suntem le datoram. Poate ca nici macar nu si-au propus sa faca asta. Tot ce au avut de facut a fost sa vada in noi o stralucire pe care noi simteam ca nu o avem.

Mi se pare din ce in ce mai pertinenta o observatie pe care parca Paler a facut-o intr-una dintre cartile lui, poate ca in joaca, asa cum obisnuiesc scriitorii sa mai faca uneori; sau poate ca nu. Toata viata ne straduim sa micsoram distanta dintre ceea ce suntem si ceea ce vad in noi oamenii care ne iubesc. Si cu cat distanta este mai mare, cu atat ne transformam mai mult in oameni.

Sigur ca destinatia, a fi om, e una catre care merita sa te indrepti zambind. Insa drumul catre acea destinatie e o furtuna ce dicteaza mentalitati, pasiuni, intensitatea cu care simtim ceea ce ni se intampla si, in general, lucrurile pe care le asociem cel mai mult cu ideea de a trai.

“In my third year at Oxford, however, I noticed that I seemed to be getting more clumsy, and I fell over once or twice for no apparent reason. But it was not until I was at Cambridge, in the following year, that my father noticed, and took me to the family doctor. He referred me to a specialist, and shortly after my 21st birthday, I went into hospital for tests. I was in for two weeks, during which I had a wide variety of tests. They took a muscle sample from my arm, stuck electrodes into me, and injected some radio opaque fluid into my spine, and watched it going up and down with x-rays, as they tilted the bed. After all that, they didn’t tell me what I had, except that it was not multiple sclerosis, and that I was an a-typical case. I gathered, however, that they expected it to continue to get worse, and that there was nothing they could do, except give me vitamins. I could see that they didn’t expect them to have much effect. I didn’t feel like asking for more details, because they were obviously bad.

The realisation that I had an incurable disease, that was likely to kill me in a few years, was a bit of a shock. How could something like that happen to me? Why should I be cut off like this? However, while I had been in hospital, I had seen a boy I vaguely knew die of leukaemia, in the bed opposite me. It had not been a pretty sight. Clearly there were people who were worse off than me. At least my condition didn’t make me feel sick. Whenever I feel inclined to be sorry for myself I remember that boy.”

Ati citit o poveste trista. Acum vedeti mai jos cum vorbeste un invingator si data viitoare cand sunteti suparati pe viata pe care o duceti, aduceti-va aminte de ce spune Hawking in finalul interviului.

[video]

“Professor Hawking has twelve honorary degrees, was awarded the CBE in 1982, and was made a Companion of Honour in 1989. He is the recipient of many awards, medals and prizes and is a Fellow of The Royal Society and a Member of the US National Academy of Sciences. He has three children and one grandchild and was married twice.” [mai multe despre Stephen Hawking aici]

Cam la ce nivel de dezvoltare personala trebuie sa ajungi ca sa ai mentalitatea asta?