Interviu despre coaching si dezvoltare

November 9th, 2016

Sursa: interviu pentru smark.ro, realizat de Codrut Baciu.

La fel ca multi dintre cei care citesc aceste randuri, am dat peste bookblog.ro in timp ce cautam informatii despre un scriitor. In cazul meu, search-ul a constat in “Le Clezio”. Se intampla prin 2008 sau 2009, dupa ce tocmai castigase Nobelul pentru literatura, iar eu habar n-aveam cine este. Am ramas in relatii bune cu bookblog, nu si cu Le Clezio.

Astazi, la ani-lumina dupa ce m-am oprit la pagina 30 a “Potopului”, am avut prilejul sa schimb cateva vorbe cu cel care a pus pe roate bookblog: Andrei Rosca. Antreprenor inca din adolescenta, Andrei a fondat in 2011 agentia de social media Spada, din managementul careia s-a retras 4 ani mai tarziu, ramanand insa unic actionar.

Acum, el este life & business coach, iar cele doua proiecte amintite mai sus au insemnat, ne spune el, primii pasi in directia coachingului. Care ce inseamna si cui se adreseaza? Si ce probleme poate rezolva? Raspunsurile se afla la nu mai mult de 6 scroll-uri in jos. Enjoy!

Background

Profesional, multi ani m-am definit ca fiind antreprenor. De la 17 ani am incercat sa construiesc sisteme, apoi companii. Sunt genul caruia daca ii arati un teren gol, fara resurse, fara oameni, fara clienti si fara proceduri, eventual si intr-o industrie pe care nu o cunosc, atunci ma simt in largul meu.

Am facut, deci, antreprenoriat, in diferite industrii si am construit mai multe companii, cu intentia de a le face sa mearga fara mine. Cu unele mi-a iesit, cu altele nu. Doua dintre proiectele de care sunt mandru sunt bookblog.ro si Spada (digital agency). Activez de cativa ani buni si ca trainer la Social Media Essentials si, tot de cativa ani, deja, ii ajut pe oameni sa creasca si sa depaseasca obstacole din postura de life & business coach.

Personal, sunt un om care si-a pus si isi pune foarte multe intrebari, care a avut de lucrat cu el foarte mult si care, cel mai probabil, va lucra toata viata la a deveni un om mai bun.

Despre Spada

In 2011, am inceput ca agentie de social media, avand ca servicii principale campaniile de blogger outreach si community management (care era foarte la inceput in Romania). Simteam ca putem face asta mai bine decat se facea. Apoi, agentia a evoluat catre una digitala, crescand usor numarul de servicii si pastrandu-ne specializarea in social media.

Am pornit cu cativa oameni din vechea echipa de la bookblog.ro, insa am adus si oameni noi. Majoritatea juniori (acum 6 ani), pe care am preferat sa ii ajutam sa creasca, atat profesional, cat si din punct de vedere al soft-skill-urilor. Nu imi dadeam seama atunci dar odata cu bookblog si, mai apoi, Spada, faceam primii pasi catre coaching si ajutat oameni sa creasca. :)

De la antrepronoriat, la coaching. De ce?

De ce am facut pasul asta? Of. E o intrebare buna. Raspunsul scurt este ca am ales coaching-ul fiindca intotdeauna mi-a pasat mai mult de oameni, decat de organizatii. Si fiindca simt ca in coaching pot avea impactul cel mai mare, acolo pot sa contribui cel mai mult.

Skill-urile mele de antreprenor, dobandite in ultimii 14 ani, m-au ajutat enorm sa cresc, mi-au accelerat niste procese de dezvoltare care mi-au permis ca acum, la 33 de ani, sa pot face coaching avand increderea ca am suficienta experienta, atat de viata, cat si de business.

Nu cred in coach-i care fac un training si apoi incep sa predice ca si cum ar fi trecut prin viata, in timp ce ei n-au decat 2 sau 3 ani de experienta de munca, n-au riscat nimic, n-au pierdut nimic, n-au avut timp sa esueze si n-au lucrat suficient cu ei insisi, sa devina mai buni.

De altfel, coaching-ul nici nu este despre a predica. Nu te pune in mod deosebit in postura de expert in ceva, nici in cea de profesor. Cel mult, odata cu experienta, devii expert in a asculta, a fi atent, a intreba si a pune oamenilor o oglinda in fata.

Coaching-ul si oamenii ce-l practica

Hai sa incep prin a iti spune ce nu este coaching-ul. In primul rand, coaching-ul nu este psihoterapie! E o confuzie frecventa si, fiindca in Romania oamenii inca au impresia ca mergi la psihoterapeut doar daca ai o problema cu capul (fals, evident), multi extind preconceptia dinspre terapie si catre coaching.

Sunt multe diferente intre cele doua si exista modele diferite de coaching in lume, insa diferenta majora este ca, spre deosebire de multe scoli de psihoterapie, coaching-ul se concentreaza foarte putin pe trecut. Miza nu este sa sapam in trecut, sa disecam traume (pe care cu totii le avem) sau sa ”il reparam” pe client, ci ne concentram pe prezent si viitor.

Cu alte cuvinte, haide sa vedem cine esti tu astazi si ce resurse ai si sa vedem unde ai vrea sa ajungi peste o saptamana, o luna sau niste ani si cum poti face asta intr-un mod cat mai natural pentru tine.

Apoi, coach-ul il ajuta pe client sa treaca de obstacole, de blocaje, ajutandu-l sa gaseasca solutii potrivite pentru el. Coach-ul nu iti da ”un raspuns corect”, nu e un profesor, ci te ghideaza sa iti gasesti propriile solutii, cele care sunt cele mai bune pentru tine.

Te ajuta sa te descoperi si sa iti atingi potentialul. Cum? Printr-un dialog de la egal la egal; ajungi sa te uiti la lucruri dintr-un alt unghi decat o faci tu de obicei.

Probleme des-intalnite in coaching

Iti pot spune care sunt cererile cu care vin clientii la mine cel mai frecvent. Sunt multi oameni care simt ca, din punct de vedere, profesional, nu se mai regasesc in jobul sau in profesia in care sunt acum.

Lucrez impreuna cu ei la redefinirea identitatii lor profesionale; vin cu obiective de genul: ”vreau sa aflu daca m-as descurca in pozitia sau profesia X” sau ”cum pot afla daca unde sunt acum nu performez din cauza companiei sau din cauza mea?”. Sau ”vreau sa fac trecerea de la a fi angajat la antreprenoriat.” Sau invers. :)

Apoi, mai sunt blocaje care tin de deconstruirea unor obiceiuri care iti afecteaza in mod negativ viata. Toti le avem. ”Ajuta-ma sa ma apuc sau sa ma tin de sport”, ”nu pot sa ma opresc din a manca dulciuri noaptea, motiv pentru care, de ani de zile, in ciuda dietelor, nu reusesc sa slabesc”. Mai sunt multe obiceiuri care duc la imbunatatirea increderii in sine.

Sau, o problema foarte comuna deja, cresterea productivitatii si oprirea procrastinarii. ”Vreau sa ma vad mai des cu prietenii sau familia, insa nu reusesc sa imi organizez timpul suficient de bine pentru a face asta” sau ”Nu reusesc sa imi gasesc motivatia pentru a face X. O aman de saptamani sau de luni de zile, iar asta imi face rau”.

Si daca tot vorbeam despre motivatie, inca o perceptie gresita este ca un coach e cel care tipa la tine ca sa te motiveze sau ca iti recita citate motivationale. Ceea ce, daca nu cumva suntem intr-un film american, intr-un vestiar, inaintea meciului, e profund gresit.

Un coach bun nu lucreaza cu fluff. Nici nu cred ca ne ajuta ca tot timpul cineva sa ne bata pe umar, sa ne spuna ”bravo” si ”hai, ca poti!”. E doar o impresie faptul ca a fi impinsi de la spate e intotdeauna solutia. Mai degraba, avem nevoie ca cineva sa ne ajute sa intelegem cum functioneaza creierul nostru, ce nevoi si valori unice avem si cum construim sau deconstruim niste credinte limitative sau obiceiuri astfel incat sa reusim sa ne aliniem mental cu ceea ce suntem noi de fapt.

Motivatia nu inseamna decat rareori un efort mai mare de vointa, ci a invata care sunt butoanele pe care trebuie sa apasam astfel incat sa putem obtine cat mai natural lucrurile pe care ni le propunem. Iar coachingul la asta te ajuta. Te invata sa te intelegi si sa te descurci singur.

In business-coaching e vorba, evident, tot despre oameni. Dupa primele sedinte, cam orice cadru de business-coaching devine, rapid, unul de life coaching. Adica o relatie intre doi oameni. Un coach ajuta compania indirect, de cele mai multe ori, lucrand cu oameni cheie din acea companie si ajutandu-i sa-si accelereze procesele de dezvoltare personala si profesionala, sa faca tranzitia mai rapida de pe o pozitie pe alta sau sa isi imbunatateasca skill-uri interpersonale.

Spre exemplu, am lucrat cu clienti-companii in care clientul final a fost General Manager-ul sau CTO-ul companiei, si exista companii in care lucrez cu toata echipa de management, atat pe obiective de crestere individuale (sa fiu mai bun la X, sa eficientizez Y), cat si pe obiective de aliniere a valorilor si a know-how-ului echipei.

Promovarea unui coach

Mi-am lasat libertatea de a alege sa lucrez doar cu clienti pe care cred ca ii pot ajuta in mod real. Asta nu inseamna insa ca e imposibil ca la un moment dat cineva sa fie nemultumit, insa daca se va intampla asta, sunt convins ca va fi mai degraba din cauze care tin de lipsa de chimie intre mine si client, decat din faptul ca s-au setat gresit asteptarile.

Imi place sa lucrez cu obiective concrete, care nu lasa loc de interpretari. Uneori, toleranta mea mica la fluff si abordari superficiale, de suprafata, mi-a facut mai mult rau decat bine. In coaching insa, e un avantaj competitiv.

Legat de promovare, din fericire, atunci cand clientii tai au rezultate clare si tangibile, ei te recomanda mai departe (Linkedin functioneaza bine din acest punct de vedere!).

In rest, am facut eforturi minime de promovare a partii de coaching, in ultimii ani, insa de cate ori am simtit ca as fi putut sa ajut un client mai mult decat am facut-o, m-am dus si am mai trecut prin niste formari si training-uri, am mai investit cateva zeci sau sute de ore in a creste si a-mi imbunatati skill-urile.

Cu alte cuvinte, am redirectionat bugetul de promovare catre imbunatatirea produsului. Si social media e tot despre asta, nu? Daca ai un produs bun, promovarea se face mult mai usor.

Daca produsul e slab, orice ambalaj i-ai face, mai devreme sau mai tarziu, publicul va vedea prin el. Asta poate sa te omoare, sau poate sa te forteze sa cresti.

Alex Gavan, Everest: exista un timp pentru a actiona si un timp pentru a vorbi

April 27th, 2015

Ma stiu cu Alex Gavan de cativa ani buni deja. Are chestia aia pe care o gasesti la oamenii mari, o combinatie de aroganta data de experienta si lucrurile vazute si facute, si humbleness in momente cheie. E greu sa spui ca-i umil, ar trebui sa fii superficial sa zici ca-i arogant.

De cate ori ne vedem, invariabil, vine vorba si despre muntii pe care ii urca Alex. Prima data cand am vorbit despre asta nu alergam si nu mergeam la triatloane, mi-era deci imposibil sa ma raportez in vreun fel la efortul si pregatirea fizica si psihica de care e nevoie pentru a face performanta intr-un sport. Asa ca m-am raportat la motive: de ce ar urca cineva munti de peste 8000 de metri si de ce si-ar risca viata sa faca asta fara oxigen suplimentar? Deschid o paranteza, ca sa intelegem mai bine ce inseamna asta:

Climbers use supplemental oxygen to give them an edge while pushing to the summit of a mountain like Everest at 8850 meters. At that altitude, the available oxygen is 33% of that at sea level. It is like running up a staircase while holding your breath 2 out 3 steps. To summit Everest without using any supplemental oxygen anytime on the climb is rare, it is estimated less than 100 out of the over 6500 summits have been accomplished in this pure manner. Sursa: Alan Arnette

Deci, Alex, de ce fara oxigen suplimentar? S-a entuziasmat, ca toti oamenii misto atunci cand vorbesc despre lucrurile aproape de sufletul lor. Mi-a explicat cum, din punctul lui de vedere, a urca cu oxigen ar insemna o lipsa de respect fata de munte. Ar simti-o ca pe-o carja, ar simti ca triseaza. Si nu poti trisa cu muntele. Am simtit acolo un “Andrei, cu muntele nu te joci!” spus prieteneste, ca unuia care poate o sa ajunga vreodata pe acolo si trebuie neaparat sa aiba informatia asta esentiala! Am vorbit vreo ora si ceva doar despre asta in prima noastra intalnire.

Am povestit despre business, despre mindset, despre carti, public speaking si despre a-i ajuta pe ceilalti. Insa respectul asta pentru munte l-am regasit in fiecare intalnire, in fiecare discutie, in fiecare update de Facebook de pe pagina lui pe care o urmaresc cu sufletul la gura de fiecare data cand stiu ca pleaca sa lupte, umil, cu alt munte.

Alex e pe Everest acum, in incercarea de a urca pe Lhotse. Fara oxigen, bineinteles. Si bineinteles ca intram zilnic pe pagina de Facebook sa vad ce mai scriu el si echipa lui de suport, sa vad cum este.

Pe 24 aprilie, la 15:07, a publicat un update lung, despre aceste incercari din ultimii ani. Preiau aici o parte din update:

For two times, back in 2009 and in 2014 I had to abort my oxygen-less attempts on Everest. In 2009 I thought a particular area in the Icefall as being too much unstable for my taste and I called it a day. In 2014 the same particular area that made me retreat in 2009 was the scene of the single biggest one time disaster in the history of Everest, when 16 people died. Why so many people and what is to be learn from it, it is something to be let for another post.

By having firstly done the Lobuche ascent, I reduced by at least two the number of crossings through the Icefall. I can now skip setting a Camp 1 at 6000m (in a place that was more than one time avalanched in the past), and I can go straight and put Camp 2 (my actual Camp 1) at 6400m.

[…]
Now, there are scores of people here, 99,99% using supplementary oxygen and too many of them having dubious mountaineering experience. The Base Camp of Mighty Everest/Lhotse should not be the place when barely one learns how to put on a pair of crampons or fit a harness. But this is just what you are witnessing these days while Western and Sherpa Guides are taking many of their clients into the start of the Icefall for teaching them the basics. Safety in numbers has never been more deceptive. Not much to my liking but thanks heaven what is happening on most of the other 8000-ers is quite different than here.

I am having the feeling that we, through our own collective behaviour, that is mainly shown in a lack of respect and a lack of humbleness, we are making this mountains angrier and angrier. And we then wonder why apparently inexplicable accidents happen.

One must first achieve merit in order to be allowed entrance into the abode of the Gods. And merit is never achieved through cutting corners and cheating your way up to the top. Just my two cents!

Tashi Delek everyone!


sursa fotografiei si mai multe informatii: blog WSJ

A doua zi, pe 25 aprilie, la 8 dimineata, Alex posta:

Everest base camp huge earthquake then huge avalanche from pumori.Running for life from my tent. Unhurt. Many many people up the mountain.

Apoi, in orele urmatoare:


Huge disaster.Helped searched and rescued victims through huge debris area.Many dead.Much more badly injured.More to die if not heli asap.

***

all badly injured heli evacuated. many people contributed. white night with meg and rachel in img camp, caring for those needing. want sleep
***

willie benegas helicoptered into westerm cwm/camp1 to bring ropes/ice screws /snow pickets to the many climbers trapped above khumbu icefall
***

Some teams have already left the place, their camps being completely destroyed. Some people are even sleeping with helmets and boots on.

E unul dintre momentele alea in care iti doresti sa nu fi avut dreptate, stiu asta. Insa, din fericire, si deloc intamplator, Alex e okay si sunt convins ca ajuta victimele sa fie gasite si evacuate in siguranta. Nu in ultimul rand, am sa va las cu raspunsul transmis de Alex pe 25 aprilie, prin echipa lui de suport, presei, probabil ca urmare a numeroaselor incercari de a il contacta pentru a da informatii suplimentare despre ce se intampla acolo.

“Exista un timp pentru a actiona si un timp pentru a vorbi. De aceasta data suntem in prima situatie. Orice declaratie facuta in aceasta situatie nu poate nici sa ii aduca inapoi pe cei care au murit si nici sa ii ajute pe toti cei care sunt acum intr-o situatie de urgenta. In acest moment, ingerii pazitori sunt elicopterele, care sunt asteptate maine la prima ora, daca vremea permite, precum si toti cei care vor avea grija de cei raniti in aceasta noapte. Orice alte cuvinte ar insemna pentru mine o lipsa de respect fata de marea amaraciune si marea durere pe care le traiesc oamenii. Acesta este un timp al actiunii.” – Alex Gavan

Be safe, Alex. Everestul nu pleaca nicaieri.

Video cu avalansa de pe 25 aprilie:

a great man is always willing to be little

March 6th, 2013

Modestia, asa cum e ea definita de mare parte dintre oameni, nu e printre calitatile mele. Insa o pot aprecia la altii atunci cand o vad. Mi se pare ca multi dintre oamenii astia, din punct de vedere social, sunt niste sinucigasi, insa dincolo de asta, ii pot admira. :)

Uneori, modestia altora ma pune in incurcatura, ma scoate brutal din zona de confort. Istoricul meu nu mi-a dat voie sa o dezvolt (pana acum) atat de mult cat mi-as fi dorit. Poate si fiindca am avut nevoie ca in timpul asta sa dezvolt o rezistenta la aroganta si tupeul lumii de business. Intr-o camera plina de oameni aroganti si agresivi, singurul om modest are mari sanse sa si-o ia cel mai des. Poate ca am vazut asta de atat de multe ori incat m-a schimbat.

Mai cred insa ca putine lucruri sunt definitive si n-am niciun dubiu ca as putea sa invat si eu modestia, daca mi-as propune. De altfel, e pe lista de lucruri pe care vreau sa le schimb la mine. Pe locul 17, insa totusi pe lista. :)

Raed Arafat mi-a zis odata ca “din anumite puncte de vedere noi doi suntem la fel”. Am zambit incurcat si am tacut. Habar n-aveam care-s punctele alea de vedere, insa imi era clar ca modestia nu era printre ele.

Cand l-am cunoscut pe Ivan Patzaikin in pauza unei conferinte de business eram in elementul meu si tocmai avusesem un schimb de replici destul de dur cu un mare “om de business”, explicandu-i de ce ceea ce face el nu e etic. Apoi m-am salutat cu Patzaikin, m-am prezentat si i-am zis ca as vrea sa vorbim putin. Nu cred ca o sa uit naturaletea cu care, punandu-se in miscare catre sala de conferinte, m-a luat de brat cu un gest inca necatalogat de mine, undeva intre “insoteste-ma pana la sala” si “sigur, ai toata atentia mea”.

Si, brusc, nici contextul, nici costumul, nici viteza de reactie si capacitatea de autocontrol folosite mai devreme n-au mai insemnat nimic. Puteam la fel de bine sa fiu in pijamale, uitandu-ma la desene animate pe Cartoon Network inainte sa plec la scoala. Modestia aia m-a dezarmat. Fara sa ma jigneasca, fara sa ma faca sa par mic si fara sa am nevoie sa ma simt mare. Si mi-am dat seama ca vreau si eu ce au ei. Intr-o zi.

*cuvintele din titlu sunt ale lui Ralph Waldo Emerson

Scrisoare de la Henry James

May 7th, 2012

Urmaresc un site misto, pe care vi-l recomand si voua. Iar pe acel site am citit acum ceva vreme o scrisoare scrisa de Henry James unei prietene deprimate care tocmai pierduse pe cineva drag. Si mi-am reamintit ca exista oameni care stiu sa ne spuna intotdeauna lucrurile potrivite (si sanatoase) de care avem nevoie, fara sa fi trecut prin scoli de psihoterapie si fara sa fi facut ani de coaching. Astia sunt oamenii cu adevarat remarcabili.

(bold-urile imi apartin)

131 Mount Vernon St.,
Boston

July 28th

My dear Grace,

Before the sufferings of others I am always utterly powerless, and the letter you gave me reveals such depths of suffering that I hardly know what to say to you. This indeed is not my last word—but it must be my first. You are not isolated, verily, in such states of feeling as this—that is, in the sense that you appear to make all the misery of all mankind your own; only I have a terrible sense that you give all and receive nothing—that there is no reciprocity in your sympathy—that you have all the affliction of it and none of the returns.

However—I am determined not to speak to you except with the voice of stoicism. I don’t know why we live—the gift of life comes to us from I don’t know what source or for what purpose; but I believe we can go on living for the reason that (always of course up to a certain point) life is the most valuable thing we know anything about and it is therefore presumptively a great mistake to surrender it while there is any yet left in the cup. In other words consciousness is an illimitable power, and though at times it may seem to be all consciousness of misery, yet in the way it propagates itself from wave to wave, so that we never cease to feel, though at moments we appear to, try to, pray to, there is something that holds one in one’s place, makes it a standpoint in the universe which it is probably good not to forsake.

You are right in your consciousness that we are all echoes and reverberations of the same, and you are noble when your interest and pity as to everything that surrounds you, appears to have a sustaining and harmonizing power. Only don’t, I beseech you, generalize too much in these sympathies and tendernesses—remember that every life is a special problem which is not yours but another’s, and content yourself with the terrible algebra of your own. Don’t melt too much into the universe, but be as solid and dense and fixed as you can. We all live together, and those of us who love and know, live so most. We help each other—even unconsciously, each in our own effort, we lighten the effort of others, we contribute to the sum of success, make it possible for others to live.

Sorrow comes in great waves—no one can know that better than you—but it rolls over us, and though it may almost smother us it leaves us on the spot and we know that if it is strong we are stronger, inasmuch as it passes and we remain. It wears us, uses us, but we wear it and use it in return; and it is blind, whereas we after a manner see. My dear Grace, you are passing through a darkness in which I myself in my ignorance see nothing but that you have been made wretchedly ill by it; but it is only a darkness, it is not an end, or the end. Don’t think, don’t feel, any more than you can help, don’t conclude or decide—don’t do anything but wait.

Everything will pass, and serenity and accepted mysteries and disillusionments, and the tenderness of a few good people, and new opportunities and ever so much of life, in a word, will remain. You will do all sorts of things yet, and I will help you. The only thing is not to melt in the meanwhile. I insist upon the necessity of a sort of mechanical condensation—so that however fast the horse may run away there will, when he pulls up, be a somewhat agitated but perfectly identical G. N. left in the saddle. Try not to be ill—that is all; for in that there is a future. You are marked out for success, and you must not fail. You have my tenderest affection and all my confidence.

Ever your faithful friend—

Henry James

***

Prima intalnire cu Raed Arafat

January 13th, 2012

M-am gandit de mai multe ori sa povestesc despre intalnirea mea cu Raed Arafat, insa mi s-a parut ca, povestind-o, ii voi lua din magie. Am invatat ca asa cum, uneori, a vorbi despre un lucru care nu-ti da pace te ajuta enorm, la fel si tacerea te poate ajuta sa conservi momente speciale. De ce scriu acum? Scriu fiindca cred ca Romania are nevoie de eroi. Nu ca sa creasca, nu ca sa prospere, ci ca sa nu moara. Raed nu vrea sa fie erou, dar asta nu schimba cu nimic faptul ca, de fapt, e.

Ramasese sa ne vedem la el la birou, la Ministerul Sanatatii, stiam ca e ocupat. Am intrat si am intrebat de Raed Arafat, paznicul mi-a zambit, m-a intrebat cine sunt si daca sunt asteptat. Am urcat unul sau doua etaje, am ajuns la o usa, am batut si am intrat. I-am spus secretarei cine sunt si m-a rugat sa astept fiindca “s-ar putea sa dureze putin, domnul Arafat mai avea de rezolvat ceva”.

Am iesit si m-am asezat pe un fel de canapea comunista, pe holurile ministerului. Tin minte ca m-am uitat in jur si mi s-a parut rece si deprimant modul in care arata cladirea aia. Lumea era agitata in jur, secretare cu foi in mana ieseau din camere si intrau in altele, se auzeau cate 2-3 telefoane sunand in acelasi timp. Mi-am amintit ca inainte sa cobor din taxi, la stiri tocmai anuntau ca fusese cutremur, se simtise si in Bucuresti.

De doua ori o doamna a iesit sa-mi spuna ca mai dureaza un pic. A treia oara a iesit el. Am dat mana, si-a cerut scuze si mi-a zis ca mai dureaza cel mult 5 minute, telefoanele suna incontinuu. Am intrebat daca sunt probleme prin oras, mi-a raspuns zambind ca sunt doar televiziunile, in rest totul e in regula. Si cinci minute mai tarziu, fix cinci, a iesit si m-a invitat in birou. M-am uitat in jur si primul lucru pe care l-am vazut au fost diplomele. Zeci. Apoi am vazut trofeele. Mai multe decat diplomele. Asezate toate pe peretii unei camere mici, de cel mult 15 mp.

M-au impresionat, fiindca mi-am imaginat imediat de cat de multa munca este nevoie ca sa primesti atat de multa recunoastere. M-am gandit imediat la diplomele pe care le stransesem eu pana la 25 de ani, de care eram atat de mandru. Apoi, jenat, mi-am amintit ce a facut Raed Arafat ca sa le castige pe ale lui. A salvat oameni de la moarte. Sute, probabil mii.

In centrul camerei era o masa la care ne-am asezat. Mi-a zis sa-i spun Raed si inainte sa se aseze si-a scos din buzunar statia si a pus-o pe masa, langa el. Si-a cerut scuze din nou si mi-a spus ca e posibil sa mai fie intrerupt de cateva ori. O domnisoara de la o televiziune de stiri tocmai il intrebase la telefon daca i se pare normal ca Bucurestiul nu are nu-stiu-cate spitale mobile, pentru cazurile in care se produc cutremure puternice. I-a raspuns politicos, a inchis, apoi mi-a zis zambind si usor jenat: “e o jurnalista tanara”.

Pe toata durata discutiei noastre, prin statia de pe masa se auzeau discutiile dintre dispecer si oamenii din ambulante. Volumul statiei era suficient de incet incat sa nu deranjeze discutia, insa suficient de tare incat Raed sa auda fiecare cuvant. De doua ori mi-a facut semn, a luat statia si a dat cateva directii scurte. Mi-a ramas intiparita in minte una singura, spusa pe acelasi ton cu care eu imi rog colegii de birou sa imi spuna status-ul unei campanii: “Daca vedeti ca nu il opereaza la Targu-Mures, mutati-l la Cluj cu elicopterul, altfel moare. Tineti-ma la curent.”

M-am intrebat atunci cam cat de sigur pe tine trebuie sa fii ca sa iei astfel de decizii in timp ce discuti la o cafea despre lucrurile care pot sa schimbe lumea. Fiindca despre asta am vorbit cu Raed. Despre lucrurile importante care ar putea face diferenta in societatea asta. Despre a oferi fara sa ceri ceva la schimb, despre dedicare, despre a nu renunta si despre “a greater purpose”. Despre valoarea oamenilor, despre valoarea unei vieti si importanta unei vieti traite cu demnitate, vertical.

Am simtit in vocea lui caldura, sinceritate si acel tip de naivitate de care nu sunt capabili decat oamenii mari. Oamenii care stiu sa spere, insa stiu la fel de bine si ca speranta nu-i suficienta, mai trebuie sa si faci. Intr-un fel, ironic, a fost primul om in vocea caruia am simtit ceva ce cred ca as putea numi patriotism.

I-am zis ca mi-a facut mare placere sa-l cunosc (si atunci, ca si acum, am avut senzatia ca-i o expresie care nu transmite suficient), el mi-a spus ca i-ar placea sa pastram legatura si personal, nu doar profesional. Apoi, in timp ce ieseam din birou, am mai auzit vajaitul statiei si pe Raed intreband: “Cum e? Il opereaza sau nu?”

E pe moarte sau acum creste?

December 16th, 2011

“sunt putini oameni care au suflet. serios. nu care au suflet in sensul de bunatate, ci in sensul de viata. ati vazut ca sunt din ce in ce mai putini oameni vii in jurul nostru? care sa aiba pofta de viata, care sa traiasca, sa nu se victimizeze si sa nu se lasa devorati de suferinta lor? sunt putini.

mai sunt unii… te uiti la ei si te privesc in ochi cand iti vorbesc. e lucru mare… apoi, pe masura ce vorbesti cu ei vezi ca au licarul acela in priviri care inseamna viata. la unii e mai aprins si ochii parca sunt o flacara ce iti transmite caldura, bucurie, puls. la altii abia palpie si nu poti sa nu te intrebi ce se intampla: e pe moarte sau acum creste? [citeste continuarea]

un post scris de Mario pe demijloc.ro, un blog pe care vi-l recomand in primul rand pentru autenticitatea lui.

Multumesc, domnule Patzaichin

November 25th, 2011

Cei care ma cunosc ceva mai bine stiu ca sunt greu de impresionat, perfectionist si meticulos, in special in viata profesionala. De asemenea, dintr-o autosuficienta cuplata in mod cert si cu o doza de aroganta, sunt la fel de greu de intimidat. Mai am si eu momente, ca orice om, dar se intampla rar si de obicei imi revin repede. :)

Am cunoscut insa in ultimii ani cativa oameni care m-au atins profund. M-au intimidat prin bunatatea lor, i-am simtit cumva ca-s mai oameni ca mine.

Acum vreo 2 ani veneam de la o intalnire de vanzari pe care o avusesem cu o corporatie. Printr-o combinatie stranie de sincronizare si ceva sansa, la intalnire participase si CEO-ul, modelul lifetime-manager, cu vreo 25 de ani mai multa experienta decat mine si cu cel putin un zero in plus la salariu. Am povestit, am negociat, am ras, am dat mana si am plecat atat de sigur pe mine incat aveam impresia ca as putea sa fac orice.

Doua ore mai tarziu paraseam Ministerul Sanatatii tremurand. Ma dusesem sa il cunosc pe Raed Arafat. Si, brusc, optica mea asupra lumii s-a schimbat. Intr-o discutie de mai putin de o ora, cu o rabdare de care atat de putini sunt capabili, m-a invatat ce inseamna dedicarea. Inainte sa-l cunosc pe el credeam ca stiu.

Dar uite ca am luat-o pe ocolite si probabil ca exista un motiv pentru asta. Fiindca m-am asezat la calculator cu ideea de a scrie despre Ivan Patzaichin si despre scurtele discutii avute la Brasov Business Days.

Si acum singura intrebare care imi vine in minte este ce si cum naibii as putea eu sa scriu despre asta?!

De fapt, voiam doar sa va multumesc, domnule Patzaichin. Fara sa vreti mi-ati predat o lectie de modestie care a miscat ceva, genul de lectie despre care stiu ca ma va urmari multi ani de acum inainte.

“Maxima generozitate denota un egoism extraordinar”

September 12th, 2011

Spune Ducu Darie in interviul pe care il puteti vedea mai jos ca meseria lor “este o meserie egoista. Maxima generozitate, de fapt, denota un egoism extraordinar. Pana la urma, ca sa faci ceva pentru altii trebuie sa te pregatesti intai pe tine. Si nu poti sa te pregatesti pe tine daca nu faci ceva pentru altii. Si asa mai departe…”

Si in timp ce il ascultam vorbind imi dadeam seama ca, de fapt, asa-i peste tot, nu doar in actorie sau regie. Pe de-o parte, multi blameaza egoismul. Pe de alta parte, exista un anumit tip de egoism care schimba lucruri in jurul nostru. Ne dorim sa ii ajutam pe ceilalti fiindca asta spune ceva despre noi. Ca putem, ca suntem suficient de buni, ca, iata, contam si noi, ca avem un scop etc.

Asta nu e rau. Toti avem nevoi de genul asta, diferenta este ca unii se inteleg pe ei suficient de bine incat sa stie de ce fac ceea ce fac, in timp ce altii pur si simplu le fac, si nu se intreaba niciodata de ce. Iar faptul ca exista o motivatie in spatele a ceea ce facem, contrar educatiei primite de multi dintre noi, nu inseamna ca de fapt nu ne pasa de ceilalti, ci arata ca suntem oameni.

Si am mai ramas cu o tema de gandire din interviu, legata de prietenii si cum se termina multe dintre ele. Va invit sa va dati timp pentru interviul de mai jos:

**Interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.

“Am străbătut cincizeci și șase de ani și am trăit patru”

September 4th, 2011

Un citat savuros si care va pune pe ganduri pe unii dintre voi, din “Polemici cordiale”, cartea lui Octavian Paler.

“Doamnelor și domnilor,

Mi-am propus să vă vorbesc astăzi despre păcat ca formă de libertate și vă rog să nu vă grăbiți să vă arătați indignați. Vă avertizez că nu mă las intimidat ușor. Și chiar dacă nu vă place, voi continua să spun tot ce am de spus. Așa că nu vă mai foiți pe scaune în zadar. Mai bine ciuliți urechile să nu pierdeți nici un cuvânt. S-ar putea să nu vă spun doar prostii.

Oricum, aveți o șansă rară. Ați auzit atâtea baliverne pe tema asta încât vă puteți socoti norocoși că ascultați, în sfârșit, un om sincer. Sinceritatea, doamnelor și domnilor, este azi o calitate și mai rară decât caracterul. Eu mi-o permit pentru că sunt un original, dar câți sunt ca mine ? Așa că bucurați-vă de această baie de sinceritate și scutiți-mă, vă rog, de priviri scandalizate […] Din moment ce ați venit aici înseamnă că ați vrut să mă ascultați. Și dacă ați presupus că la mijloc e o glumă, ei bine, nu sunt eu vinovat că v-ați obișnuit să vi se spună una și să credeți alta. […]

Există inși care fug de dragoste ca de o durere de dinți. Îi privește. Eu nu le semăn și vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să le întoarceți spatele. Sunt ori mincinoși, ori fac asta din alte pricini. Am ascultat în viața mea atâtea prostii solemne încât acum mă mir foarte greu de ceva. Mă mir totuși de cei care își închipuie că fericirea trebuie să fie aseptică. Dacă dragostea e un păcat, eu cred că fără păcat nu există fericire. Și poate chiar ar trebui să lămurim de la început lucrurile. Cei care cred că fericirea e posibilă renunțând cu totul la dragoste și disprețuind-o pot părăsi sala. Ei n-au ce aștepta de la mine. Eu voi încerca să demonstrez tocmai contrariul credinței lor.

…Bun. Așadar, am rămas între noi, cei care n-am pierdut încă orice speranță. E mai bine așa, vă asigur. Cu cei care sunt capabili să trăiască fără dragoste nu se poate găsi un limbaj comun. » Read the rest of this entry «

Timp de calitate pierdut frumos

August 15th, 2011

Imi plac lucrurile sharp. Imi plac executiile fara nicio eroare, perfecte. Imi plac ceasurile si sa ajung la fix la intalniri. Imi place ca toate ceasurile pe care le am sa arate aceeasi ora, sa fie precise. Imi place sa ma trezesc dimineata la ora la care imi propun sa ma trezesc. Nu la 8:42, dupa doua snooze-uri, ci fix la 8:30. Daca n-as fi vrut sa ma trezesc la ora aia, n-as fi setat ceasul deloc.

Imi plac oamenii care stiu sa vorbeasca bine in putine cuvinte. Oricine poate sa spuna povesti in 3 ore, doar oamenii cu skill-uri de comunicare excelente iti pot livra repede esentialul, facandu-ne sa te indragostesti de el si de ei. Imi plac pantofii bine facuti cu crema. Nu stersi cu carpa, nu lustruiti in graba. Ori nu iti pasa daca sunt facuti, si atunci hai sa nu mai mimam, ori iti place sa fie perfecti, si atunci ma astept sa ma oglindesc in ei. Altfel ti-ai pierdut timpul degeaba. Imi plac oamenii de vanzari care vand, cei care aproape ca au semnat un contract nu ma entuziasmeaza niciodata.

Beau rar cafea. Dar atunci cand o beau vreau sa aiba fix doua lingurite de zahar. Nu una si jumatate, nu trei, ci doua. Imi plac oamenii care stiu ca o cravata trebuie sa ajunga fix pana la jumatatea curelei si ca maneca de la camasa trebuie sa se vada fix 2 cm de sub haina de la costum. Imi plac lucrurile facute ca la carte, fiindca denota profesionalism, auto-disciplina si respect.

Imi plac mult toate astea, sunt parte din viata mea. Insa inteleg ca viata nu-i despre perfectiune, e despre drumul pe care il parcurgem spre acea perfectiune.

Acum trebuie sa plec.

In 4 minute imi ajunge taxiul, si in 13 minute voi fi la universitate. Ma voi aseza pe o banca in Cismigiu si voi astepta sa ma reintalnesc cu un prieten. Stie ca ma va gasi acolo, stiu ca va intarzia 5 minute. Apoi o sa ne anulam intalnirile pe care le mai aveam astazi si o sa pierdem timpul.

Exista lucruri pe care ai nevoie sa le faci cu precizie pentru a iti putea acorda luxul de a pierde timp fara sa te gandesti ca esti superficial. Imi place sa cred ca putem gasi echilibrul si in extreme. Imi place sa fiu precis si sa execut perfect fiindca profesionistul din mine trebuie sa-l balanseze bine pe omul din mine.

Acum am plecat. Va las insa cateva minute cu Medeea Marinescu, o actrita buna si un om de valoare, care a inteles ca trebuie sa se imprieteneasca cu timpul, impartindu-l cu candoare intre cariera si viata personala.

**Interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Oameni exceptionali at Andrei Roșca.