Urmaresc un site misto, pe care vi-l recomand si voua. Iar pe acel site am citit acum ceva vreme o scrisoare scrisa de Henry James unei prietene deprimate care tocmai pierduse pe cineva drag. Si mi-am reamintit ca exista oameni care stiu sa ne spuna intotdeauna lucrurile potrivite (si sanatoase) de care avem nevoie, fara sa fi trecut prin scoli de psihoterapie si fara sa fi facut ani de coaching. Astia sunt oamenii cu adevarat remarcabili.
(bold-urile imi apartin)
131 Mount Vernon St.,
Boston
July 28th
My dear Grace,
Before the sufferings of others I am always utterly powerless, and the letter you gave me reveals such depths of suffering that I hardly know what to say to you. This indeed is not my last word—but it must be my first. You are not isolated, verily, in such states of feeling as this—that is, in the sense that you appear to make all the misery of all mankind your own; only I have a terrible sense that you give all and receive nothing—that there is no reciprocity in your sympathy—that you have all the affliction of it and none of the returns.
However—I am determined not to speak to you except with the voice of stoicism. I don’t know why we live—the gift of life comes to us from I don’t know what source or for what purpose; but I believe we can go on living for the reason that (always of course up to a certain point) life is the most valuable thing we know anything about and it is therefore presumptively a great mistake to surrender it while there is any yet left in the cup. In other words consciousness is an illimitable power, and though at times it may seem to be all consciousness of misery, yet in the way it propagates itself from wave to wave, so that we never cease to feel, though at moments we appear to, try to, pray to, there is something that holds one in one’s place, makes it a standpoint in the universe which it is probably good not to forsake.
You are right in your consciousness that we are all echoes and reverberations of the same, and you are noble when your interest and pity as to everything that surrounds you, appears to have a sustaining and harmonizing power. Only don’t, I beseech you, generalize too much in these sympathies and tendernesses—remember that every life is a special problem which is not yours but another’s, and content yourself with the terrible algebra of your own. Don’t melt too much into the universe, but be as solid and dense and fixed as you can. We all live together, and those of us who love and know, live so most. We help each other—even unconsciously, each in our own effort, we lighten the effort of others, we contribute to the sum of success, make it possible for others to live.
Sorrow comes in great waves—no one can know that better than you—but it rolls over us, and though it may almost smother us it leaves us on the spot and we know that if it is strong we are stronger, inasmuch as it passes and we remain. It wears us, uses us, but we wear it and use it in return; and it is blind, whereas we after a manner see. My dear Grace, you are passing through a darkness in which I myself in my ignorance see nothing but that you have been made wretchedly ill by it; but it is only a darkness, it is not an end, or the end. Don’t think, don’t feel, any more than you can help, don’t conclude or decide—don’t do anything but wait.
Everything will pass, and serenity and accepted mysteries and disillusionments, and the tenderness of a few good people, and new opportunities and ever so much of life, in a word, will remain. You will do all sorts of things yet, and I will help you. The only thing is not to melt in the meanwhile. I insist upon the necessity of a sort of mechanical condensation—so that however fast the horse may run away there will, when he pulls up, be a somewhat agitated but perfectly identical G. N. left in the saddle. Try not to be ill—that is all; for in that there is a future. You are marked out for success, and you must not fail. You have my tenderest affection and all my confidence.
M-am gandit de mai multe ori sa povestesc despre intalnirea mea cu Raed Arafat, insa mi s-a parut ca, povestind-o, ii voi lua din magie. Am invatat ca asa cum, uneori, a vorbi despre un lucru care nu-ti da pace te ajuta enorm, la fel si tacerea te poate ajuta sa conservi momente speciale. De ce scriu acum? Scriu fiindca cred ca Romania are nevoie de eroi. Nu ca sa creasca, nu ca sa prospere, ci ca sa nu moara. Raed nu vrea sa fie erou, dar asta nu schimba cu nimic faptul ca, de fapt, e.
Ramasese sa ne vedem la el la birou, la Ministerul Sanatatii, stiam ca e ocupat. Am intrat si am intrebat de Raed Arafat, paznicul mi-a zambit, m-a intrebat cine sunt si daca sunt asteptat. Am urcat unul sau doua etaje, am ajuns la o usa, am batut si am intrat. I-am spus secretarei cine sunt si m-a rugat sa astept fiindca “s-ar putea sa dureze putin, domnul Arafat mai avea de rezolvat ceva”.
Am iesit si m-am asezat pe un fel de canapea comunista, pe holurile ministerului. Tin minte ca m-am uitat in jur si mi s-a parut rece si deprimant modul in care arata cladirea aia. Lumea era agitata in jur, secretare cu foi in mana ieseau din camere si intrau in altele, se auzeau cate 2-3 telefoane sunand in acelasi timp. Mi-am amintit ca inainte sa cobor din taxi, la stiri tocmai anuntau ca fusese cutremur, se simtise si in Bucuresti.
De doua ori o doamna a iesit sa-mi spuna ca mai dureaza un pic. A treia oara a iesit el. Am dat mana, si-a cerut scuze si mi-a zis ca mai dureaza cel mult 5 minute, telefoanele suna incontinuu. Am intrebat daca sunt probleme prin oras, mi-a raspuns zambind ca sunt doar televiziunile, in rest totul e in regula. Si cinci minute mai tarziu, fix cinci, a iesit si m-a invitat in birou. M-am uitat in jur si primul lucru pe care l-am vazut au fost diplomele. Zeci. Apoi am vazut trofeele. Mai multe decat diplomele. Asezate toate pe peretii unei camere mici, de cel mult 15 mp.
M-au impresionat, fiindca mi-am imaginat imediat de cat de multa munca este nevoie ca sa primesti atat de multa recunoastere. M-am gandit imediat la diplomele pe care le stransesem eu pana la 25 de ani, de care eram atat de mandru. Apoi, jenat, mi-am amintit ce a facut Raed Arafat ca sa le castige pe ale lui. A salvat oameni de la moarte. Sute, probabil mii.
In centrul camerei era o masa la care ne-am asezat. Mi-a zis sa-i spun Raed si inainte sa se aseze si-a scos din buzunar statia si a pus-o pe masa, langa el. Si-a cerut scuze din nou si mi-a spus ca e posibil sa mai fie intrerupt de cateva ori. O domnisoara de la o televiziune de stiri tocmai il intrebase la telefon daca i se pare normal ca Bucurestiul nu are nu-stiu-cate spitale mobile, pentru cazurile in care se produc cutremure puternice. I-a raspuns politicos, a inchis, apoi mi-a zis zambind si usor jenat: “e o jurnalista tanara”.
Pe toata durata discutiei noastre, prin statia de pe masa se auzeau discutiile dintre dispecer si oamenii din ambulante. Volumul statiei era suficient de incet incat sa nu deranjeze discutia, insa suficient de tare incat Raed sa auda fiecare cuvant. De doua ori mi-a facut semn, a luat statia si a dat cateva directii scurte. Mi-a ramas intiparita in minte una singura, spusa pe acelasi ton cu care eu imi rog colegii de birou sa imi spuna status-ul unei campanii: “Daca vedeti ca nu il opereaza la Targu-Mures, mutati-l la Cluj cu elicopterul, altfel moare. Tineti-ma la curent.”
M-am intrebat atunci cam cat de sigur pe tine trebuie sa fii ca sa iei astfel de decizii in timp ce discuti la o cafea despre lucrurile care pot sa schimbe lumea. Fiindca despre asta am vorbit cu Raed. Despre lucrurile importante care ar putea face diferenta in societatea asta. Despre a oferi fara sa ceri ceva la schimb, despre dedicare, despre a nu renunta si despre “a greater purpose”. Despre valoarea oamenilor, despre valoarea unei vieti si importanta unei vieti traite cu demnitate, vertical.
Am simtit in vocea lui caldura, sinceritate si acel tip de naivitate de care nu sunt capabili decat oamenii mari. Oamenii care stiu sa spere, insa stiu la fel de bine si ca speranta nu-i suficienta, mai trebuie sa si faci. Intr-un fel, ironic, a fost primul om in vocea caruia am simtit ceva ce cred ca as putea numi patriotism.
I-am zis ca mi-a facut mare placere sa-l cunosc (si atunci, ca si acum, am avut senzatia ca-i o expresie care nu transmite suficient), el mi-a spus ca i-ar placea sa pastram legatura si personal, nu doar profesional. Apoi, in timp ce ieseam din birou, am mai auzit vajaitul statiei si pe Raed intreband: “Cum e? Il opereaza sau nu?”
“sunt putini oameni care au suflet. serios. nu care au suflet in sensul de bunatate, ci in sensul de viata. ati vazut ca sunt din ce in ce mai putini oameni vii in jurul nostru? care sa aiba pofta de viata, care sa traiasca, sa nu se victimizeze si sa nu se lasa devorati de suferinta lor? sunt putini.
mai sunt unii… te uiti la ei si te privesc in ochi cand iti vorbesc. e lucru mare… apoi, pe masura ce vorbesti cu ei vezi ca au licarul acela in priviri care inseamna viata. la unii e mai aprins si ochii parca sunt o flacara ce iti transmite caldura, bucurie, puls. la altii abia palpie si nu poti sa nu te intrebi ce se intampla: e pe moarte sau acum creste? [citeste continuarea]”
un post scris de Mario pe demijloc.ro, un blog pe care vi-l recomand in primul rand pentru autenticitatea lui.
Cei care ma cunosc ceva mai bine stiu ca sunt greu de impresionat, perfectionist si meticulos, in special in viata profesionala. De asemenea, dintr-o autosuficienta cuplata in mod cert si cu o doza de aroganta, sunt la fel de greu de intimidat. Mai am si eu momente, ca orice om, dar se intampla rar si de obicei imi revin repede. :)
Am cunoscut insa in ultimii ani cativa oameni care m-au atins profund. M-au intimidat prin bunatatea lor, i-am simtit cumva ca-s mai oameni ca mine.
Acum vreo 2 ani veneam de la o intalnire de vanzari pe care o avusesem cu o corporatie. Printr-o combinatie stranie de sincronizare si ceva sansa, la intalnire participase si CEO-ul, modelul lifetime-manager, cu vreo 25 de ani mai multa experienta decat mine si cu cel putin un zero in plus la salariu. Am povestit, am negociat, am ras, am dat mana si am plecat atat de sigur pe mine incat aveam impresia ca as putea sa fac orice.
Doua ore mai tarziu paraseam Ministerul Sanatatii tremurand. Ma dusesem sa il cunosc pe Raed Arafat. Si, brusc, optica mea asupra lumii s-a schimbat. Intr-o discutie de mai putin de o ora, cu o rabdare de care atat de putini sunt capabili, m-a invatat ce inseamna dedicarea. Inainte sa-l cunosc pe el credeam ca stiu.
Dar uite ca am luat-o pe ocolite si probabil ca exista un motiv pentru asta. Fiindca m-am asezat la calculator cu ideea de a scrie despre Ivan Patzaichin si despre scurtele discutii avute la Brasov Business Days.
Si acum singura intrebare care imi vine in minte este ce si cum naibii as putea eu sa scriu despre asta?!
De fapt, voiam doar sa va multumesc, domnule Patzaichin. Fara sa vreti mi-ati predat o lectie de modestie care a miscat ceva, genul de lectie despre care stiu ca ma va urmari multi ani de acum inainte.
Spune Ducu Darie in interviul pe care il puteti vedea mai jos ca meseria lor “este o meserie egoista. Maxima generozitate, de fapt, denota un egoism extraordinar. Pana la urma, ca sa faci ceva pentru altii trebuie sa te pregatesti intai pe tine. Si nu poti sa te pregatesti pe tine daca nu faci ceva pentru altii. Si asa mai departe…”
Si in timp ce il ascultam vorbind imi dadeam seama ca, de fapt, asa-i peste tot, nu doar in actorie sau regie. Pe de-o parte, multi blameaza egoismul. Pe de alta parte, exista un anumit tip de egoism care schimba lucruri in jurul nostru. Ne dorim sa ii ajutam pe ceilalti fiindca asta spune ceva despre noi. Ca putem, ca suntem suficient de buni, ca, iata, contam si noi, ca avem un scop etc.
Asta nu e rau. Toti avem nevoi de genul asta, diferenta este ca unii se inteleg pe ei suficient de bine incat sa stie de ce fac ceea ce fac, in timp ce altii pur si simplu le fac, si nu se intreaba niciodata de ce. Iar faptul ca exista o motivatie in spatele a ceea ce facem, contrar educatiei primite de multi dintre noi, nu inseamna ca de fapt nu ne pasa de ceilalti, ci arata ca suntem oameni.
Si am mai ramas cu o tema de gandire din interviu, legata de prietenii si cum se termina multe dintre ele. Va invit sa va dati timp pentru interviul de mai jos:
**Interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.
Un citat savuros si care va pune pe ganduri pe unii dintre voi, din “Polemici cordiale”, cartea lui Octavian Paler.
“Doamnelor și domnilor,
Mi-am propus să vă vorbesc astăzi despre păcat ca formă de libertate și vă rog să nu vă grăbiți să vă arătați indignați. Vă avertizez că nu mă las intimidat ușor. Și chiar dacă nu vă place, voi continua să spun tot ce am de spus. Așa că nu vă mai foiți pe scaune în zadar. Mai bine ciuliți urechile să nu pierdeți nici un cuvânt. S-ar putea să nu vă spun doar prostii.
Oricum, aveți o șansă rară. Ați auzit atâtea baliverne pe tema asta încât vă puteți socoti norocoși că ascultați, în sfârșit, un om sincer. Sinceritatea, doamnelor și domnilor, este azi o calitate și mai rară decât caracterul. Eu mi-o permit pentru că sunt un original, dar câți sunt ca mine ? Așa că bucurați-vă de această baie de sinceritate și scutiți-mă, vă rog, de priviri scandalizate [...] Din moment ce ați venit aici înseamnă că ați vrut să mă ascultați. Și dacă ați presupus că la mijloc e o glumă, ei bine, nu sunt eu vinovat că v-ați obișnuit să vi se spună una și să credeți alta. [...]
Există inși care fug de dragoste ca de o durere de dinți. Îi privește. Eu nu le semăn și vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să le întoarceți spatele. Sunt ori mincinoși, ori fac asta din alte pricini. Am ascultat în viața mea atâtea prostii solemne încât acum mă mir foarte greu de ceva. Mă mir totuși de cei care își închipuie că fericirea trebuie să fie aseptică. Dacă dragostea e un păcat, eu cred că fără păcat nu există fericire. Și poate chiar ar trebui să lămurim de la început lucrurile. Cei care cred că fericirea e posibilă renunțând cu totul la dragoste și disprețuind-o pot părăsi sala. Ei n-au ce aștepta de la mine. Eu voi încerca să demonstrez tocmai contrariul credinței lor.
…Bun. Așadar, am rămas între noi, cei care n-am pierdut încă orice speranță. E mai bine așa, vă asigur. Cu cei care sunt capabili să trăiască fără dragoste nu se poate găsi un limbaj comun. » Read the rest of this entry «
Imi plac lucrurile sharp. Imi plac executiile fara nicio eroare, perfecte. Imi plac ceasurile si sa ajung la fix la intalniri. Imi place ca toate ceasurile pe care le am sa arate aceeasi ora, sa fie precise. Imi place sa ma trezesc dimineata la ora la care imi propun sa ma trezesc. Nu la 8:42, dupa doua snooze-uri, ci fix la 8:30. Daca n-as fi vrut sa ma trezesc la ora aia, n-as fi setat ceasul deloc.
Imi plac oamenii care stiu sa vorbeasca bine in putine cuvinte. Oricine poate sa spuna povesti in 3 ore, doar oamenii cu skill-uri de comunicare excelente iti pot livra repede esentialul, facandu-ne sa te indragostesti de el si de ei. Imi plac pantofii bine facuti cu crema. Nu stersi cu carpa, nu lustruiti in graba. Ori nu iti pasa daca sunt facuti, si atunci hai sa nu mai mimam, ori iti place sa fie perfecti, si atunci ma astept sa ma oglindesc in ei. Altfel ti-ai pierdut timpul degeaba. Imi plac oamenii de vanzari care vand, cei care aproape ca au semnat un contract nu ma entuziasmeaza niciodata.
Beau rar cafea. Dar atunci cand o beau vreau sa aiba fix doua lingurite de zahar. Nu una si jumatate, nu trei, ci doua. Imi plac oamenii care stiu ca o cravata trebuie sa ajunga fix pana la jumatatea curelei si ca maneca de la camasa trebuie sa se vada fix 2 cm de sub haina de la costum. Imi plac lucrurile facute ca la carte, fiindca denota profesionalism, auto-disciplina si respect.
Imi plac mult toate astea, sunt parte din viata mea. Insa inteleg ca viata nu-i despre perfectiune, e despre drumul pe care il parcurgem spre acea perfectiune.
Acum trebuie sa plec.
In 4 minute imi ajunge taxiul, si in 13 minute voi fi la universitate. Ma voi aseza pe o banca in Cismigiu si voi astepta sa ma reintalnesc cu un prieten. Stie ca ma va gasi acolo, stiu ca va intarzia 5 minute. Apoi o sa ne anulam intalnirile pe care le mai aveam astazi si o sa pierdem timpul.
Exista lucruri pe care ai nevoie sa le faci cu precizie pentru a iti putea acorda luxul de a pierde timp fara sa te gandesti ca esti superficial. Imi place sa cred ca putem gasi echilibrul si in extreme. Imi place sa fiu precis si sa execut perfect fiindca profesionistul din mine trebuie sa-l balanseze bine pe omul din mine.
Acum am plecat. Va las insa cateva minute cu Medeea Marinescu, o actrita buna si un om de valoare, care a inteles ca trebuie sa se imprieteneasca cu timpul, impartindu-l cu candoare intre cariera si viata personala.
**Interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.
Unul dintre motivele principale pentru care nu imi plac fotografiile, dincolo de faptul ca nu sunt foarte fotogenic, este faptul ca aproape toata lumea a ajuns sa se viseze fotograf. Si sunt multe lucruri gresite aici. E gresit, din punctul meu de vedere, ca atunci cand esti la o petrecere, in natura sau intr-o vacanta, sa iti petreci mai mult timp uitandu-te printr-un aparat decat traind.
E gresit ca atunci cand esti in fata unei privelisti care ti-ar putea taia rasuflarea, sa nu traiesti la intensitate maxima acel moment fiindca te gandesti sa prinzi cat mai multe cadre pe care apoi sa le poti arata altora sau la care sa te uiti apoi, de o mie de ori. Nu e in regula fiindca de oricate ori le-ai vedea, nu vei mai simti niciodata exact ce ai fi putut simti atunci, bucatica aia din viata pe care ai ratat-o.
E gresit sa te pierzi in a face poze si fotografii, fiindca incet-incet nu mai traiesti la fel de mult in prezent, incepi sa traiesti in viitor si asta e profund gresit. Nu mai traiesti timpul, ci timpul te traieste pe tine.
Nu imi place noua moda care spune ca toti suntem de fapt niste potentiali fotografi-artisti tocmai fiindca nu suntem! Si fiindca e o moda periculoasa pentru 90% dintre oamenii pe care i-a castigat.
Insa nu si pentru oamenii cum e Cosmin Bumbut. O mica parte dintre oamenii-cu-aparatul au dreptul sa se viseze Cosmin Bumbut si, pentru ei, am tot respectul. Fiindca da, fotografiile pot sa fie niste amintiri incredibile, daca nu uiti ca inainte sa le faci, trebuie sa stii sa traiesti. Iar Cosmin stie, chiar cred ca stie, si ca se vede asta din fiecare secunda a interviului de mai jos.
**Interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.
“Cel mai mare lux este acela de a avea timp si, mai ales, acela de a avea timp sa faci ceea ce iti place”, spune Alexandru Tomescu. Si-mi place. Inca ma gandesc daca imi place fiindca mi se pare ca eu imi permit acest lux sau fiindca pune lucrurile intr-o alta lumina.
Ne preocupa putin trecerea timpului, mi se pare. Ma uit la oamenii din jurul meu si singurele momente in care apreciaza cu adevarat timpul sunt momentele in care simt ca nu il mai iau. Normal, veti zice. Da, este normal fiindca asta se intampla cu toate lucrurile care inseamna ceva pentru noi, cat timp le avem ajungem sa traim cu senzatia ca ni se cuvin. Si nu-i asa.
Nu este normal sa apreciem timpul doar in lipsa, fiindca asta ne arata cat de putin constienti de propria viata suntem. Uitam ca ar trebui sa ne traim viata, nu sa lasam viata sa ne traiasca pe noi. Iar “a trai viata” are definitii diferite pentru fiecare dintre noi. Alexandru Tomescu canta la o vioara Stradivarius si, daca ma intrebati pe mine, chiar pare ca traieste. Mi-a placut mult de tot ideea de “echilibru instabil”, pe care o gasiti in interviul de mai jos, printre alte idei memorabile. Imi place “echilibrul instabil” pentru ca o viata cu adevarat traita inseamna pentru unii o balansare continua intre doua extreme. Inseamna iesire constanta din zona de confort, dar inseamna si liniste sufleteasca.
Inainte de a va lasa cu Alexandru Tomescu, am sa va pasez insa o idee trezita in mine de interviu. Acum cativa ani, am inceput sa ma intreb (eu si alti filosofi de marca :) ), ce inseamna fericirea. Nu ma interesa la nivel de definitie, ma interesa ceva mult mai practic: sa o recunosc atunci cand dau de ea, ca sa n-o mai las sa plece.
Mai tarziu, dupa ceva timp si niste viata in plus, am ajuns la o intrebare pe care mi-o tot adresez si pe care va invit sa v-o puneti si voi: daca in secunda asta s-ar opri timpul in loc pentru totdeauna, si ati simti doar ceea ce simtiti acum, v-ar fi suficient?
***Interviul face parte dintr-o serie de momente insufletite de Silva Dark
Vorbeam zilele trecute despre cat de mult apreciez eu profesionistii, oamenii aia care fac mai totul ireprosabil. Din pacate, nu poti ajunge profesionist peste noapte, profesionalismul costa timp si, uneori, te costa niste viata.
Pentru noi, cei pentru care pasiunea si jobul sunt unul si acelasi lucru, limita dintre viata si munca este mult mai greu de trasat. E greu sa te opresti din munca tocmai fiindca iti place de mori.
Repet, cand faci ceva ce te pasioneaza, e foarte usor sa cazi in extrema. Si scriind despre asta zilele trecute, mi-am dat seama ca in ultimii ani am inceput sa fiu si mai exigent in alegerea oamenilor pe care sa ii admir. Pana nu demult imi erau suficienti profesionistii veritabili, acum nu ma mai multumesc decat cu acei profesionisti care n-au uitat de datoria pe care o au in primul rand fata de ei, aceea de a ramane oameni si de a nu uita sa traiasca. Oameni ca Mihai Calin, pe care va invit sa il ascultati intr-un interviu de exceptie.
Acum, dupa ce am vazut filmuletul, dincolo de lucrurile evidente (dar nu mai putin importante!), cum ar fi faptul ca pentru Mihai viata de familie conteaza enorm si ca e genul de om care constientizeaza si se expune trecerii timpului, mi-a sarit in ochi ideea despre workshop-urile care se fac in actorie.
Si, brusc, nu mi se mai pare deloc surprinzator ca majoritatea actorilor sunt super-oameni. Fiindca actoria te forteaza (intr-un mod placut) sa iesi constant din zona de confort, sa te expui la situatii noi. Iar expunerea, tocmai fiindca implica o doza de risc, duce la dezvoltare. Dezvoltare care e probabil cea mai misto chestie care ti se poate intampla odata cu trecerea iremediabila a timpului.
***Interviul face parte dintr-o serie de momente insufletite de Silva Dark
Spune Ducu Darie in interviul pe care il puteti vedea mai jos ca meseria lor “este o meserie egoista. Maxima generozitate, de fapt, denota un egoism extraordinar. Pana la urma, ca sa faci ceva pentru altii trebuie sa te pregatesti intai pe tine. Si nu poti sa te pregatesti pe tine daca nu faci ceva pentru altii. Si asa mai departe…”
“Cel mai mare lux este acela de a avea timp si, mai ales, acela de a avea timp sa faci ceea ce iti place”, spune Alexandru Tomescu. Si-mi place. Inca ma gandesc daca imi place fiindca mi se pare ca eu imi permit acest lux sau fiindca pune lucrurile intr-o alta lumina.