Andrei Roșca

Flourish and prosper.

Nu facem bine pentru ceilalti, facem bine pentru noi. Intotdeauna! Ii ajutam pe ceiallti fiindca, intr-un fel sau altul, asta ne ajuta pe noi. Iar faptul ca, in realitate, orice act de “altruism” e o forma pozitiva de egoism nu schimba de fapt mare lucru.

Citeam zilele trecute ca exista oameni carora le este teama sa recunoasca ca ceea ce fac pentru altii fac fiindca asta ii ajuta pe ei. Se sperie atunci cand intrezaresc posibilitatea sa fi dat bani unuia de pe strada tocmai fiindca ei aveau nevoie sa dea bani, nu cel ce i-a primit. Le este teama fiindca ei au nevoie sa creada ca ajutandu-i pe altii, pun umarul la constructia unei lumi mai bune.

Si stiti ce? Chiar asta fac! Atata doar ca lumea nu devine mai buna fiindca un om de pe strada are ce manca astazi datorita noua. Lumea devine mai buna fiindca noi devenim mai buni. Fiindca schimbarea incepe intotdeauna in noi. Si unii ar spune ca tot acolo se si termina.

“For to be free is not merely to cast off one’s chains, but to live in a way that respects and enhances the freedom of others.”
Nelson Mandela

Exact asa a fost la mine. Am o nevoie excesiva de libertate. O libertate pe care o resimt pe toate nivelurile posibile. E, daca vreti, nevoia de libertate pe care multi dintre noi o experimentam in adolescenta, extinsa pana in prezent. Deci da, din anumite puncte de vedere, probabil ca inca nu m-am maturizat. Dar asta ma ajuta sa fiu mai bun in fiecare zi, ma ajuta sa am puterea si curajul sa iau decizii, ma ajuta sa imi doresc tot timpul sa fiu tot ce as putea fi, chiar daca uneori e greu.

Nevoia asta excesiva de libertate m-a ajutat sa vreau sa stiu cine sunt iar asta mi-a dat si inca imi da foarte multa incredere. La nivel profesional, rezultatul acestei nevoi de libertate este ca fac fix ce imi place sa fac si imi permit (financiar) sa fac asta fara sa mor de foame. Da’ stiti care e acum noua provocare? Exact cea despre care vorbeste Mandela.

Acum ca mie mi-a reusit, cum fac ca si cei din jurul meu sa isi permita asta? Se dovedeste a fi mult mai complicata decat prima. Psihologic vorbind, nu suntem si nu ar trebui sa fim atat de responsabili pentru cei din jurul nostru cum credem. Psihologic vorbind, probabil ca nu-s prea sanatos la cap. :)

Insa e mai mult decat atat. Nu e vorba numai despre a iti pasa de cei din jurul tau si nu e vorba numai despre provocare, desi evident ca si astea conteaza. E vorba despre ceva in care cred: ca oamenii nu ar trebui sa munceasca decat ce le place, iar asta ar trebui sa fie suficient. Cred ca abia acum incepe etapa doi.

In unele zile ma trezesc crezand. Ca oamenii nu ar trebui sa munceasca decat ce le place. Si sa le fie suficient. Ca suntem suficient de buni incat sa meritam asta si ca “nu poti face mereu ce iti place” e o mare mizerie. Ca generatia noastra este probabil prima care chiar ar trebui sa isi permita asta.

Probabil tine foarte mult de modul in care am fost crescut fiindca aproape in fiecare zi cred asta. Insa doar in unele zile ma trezesc crezand. Si atunci nu doar ca zambesc, ci simt si ca pot face lucruri. Pentru mine, dar si pentru cei din jur. Si ca drumul ala care nu e mereu drept se va indrepta. Dintr-un motiv pe cat de imatur, pe atat de puternic: C-asa vreau eu!

Prea multi oameni pleaca din Romania. Oameni buni. Cum ii convingem sa stea?
Haideti sa facem un exercitiu. Ajutati-ma cu comentarii. Voi ce motive sa stea le-ati da?

PS: rog pe cei care sunt impotriva ramanerii in tara sa se abtina. Stim deja toate motivele pt care am putea pleca, acum ne intereseaza cele pentru a sta.

Ajutati-ma va rog cu ceva. Ma tot gandesc de ceva vreme la faptul ca noi (multi dintre noi) vrem sa schimbam cate ceva in jurul nostru. Sau am vrea “sa se schimbe”, nu neaparat sa schimbam noi. Insa am impresia ca daca cineva ne-ar spune maine “poti sa schimbi orice vrei tu, acum, doar batand din palme”, n-am sti ce sa alegem. Asadar, facem un exercitiu.

Daca maine ati putea schimba un singur lucru in jurul vostru, batand din palme, ce ati schimba? Poate fi ceva mic (ex: sa nu mai arunce lumea gunoaie pe jos) sau ceva mai mare, chiar daca e ceva mai vag (ex: sa fie pace in lume si sa nu mai exista razboaie niciodata). Orice! Insa sa fie un singur lucru si sa produca o schimbare oricat de mica in societate. (raspundeti in comentarii)

Ofer un premiu de 2 carti foarte misto, din partea INVICTUS, celui ce vine cu cea mai tare idee (da, decizia va fi subiectiva).

Imi dau seama, la intervale de timp regulate, ca spunem prea rar oamenilor din jurul nostru ce credem despre ei. De fapt, parca spunem mult mai des ce ne deranjeaza la ei decat ce ne place, nu-i asa? Daca stam bine la capitolul auto-control, atunci ne abtinem. Si abtinandu-ne fiindca nu vrem sa le spunem lucrurile negative nu le mai spunem nimic. De la aceasta idee am pornit sa scriu un articol. Doar ca mintea mi-a zburat dintr-o parte in alta si am ajuns la urmatoarea idee de leapsa.

Mie mi se pare misto, cred ca avem nevoie de asta si cred ca a ii recomanda pe oamenii pe care ii apreciem nu poate face decat bine. Ne face sa ne simtim generosi, mai putin vinovati ca n-am facut-o pana acum si, probabil, le va face si unora dintre ei ziua mai frumoasa. E un exercitiu de sinceritate si de daruire. Ar trebui sa functioneze. :)

Asadar, pornesc acum o leapsa pe care o dau celor 5 bloggeri (si oameni!) de mai jos..

Ideea e simpla:
Recomandati cititorilor blogului vostru 5 oameni cu blog pe care voi ii apreciati si motivati-va alegerea. De ce ii recomandati pe ei si nu pe altii? Ce au ei atat de special? Iar ei, cei ce primesc leapsa, sa faca la fel. E un fel de pay-it-forward, daca vreti. :)

Eu ii recomand pe:

Vlad Petreanu – fiindca modul in care l-am cunoscut a fost atat de plin de “vreau sa ofer si nu imi doresc nimic in schimb” incat mi s-a parut fermecator. Si fiindca arata ca se poate sa ajungi foarte sus din punct de vedere profesional chiar daca beneficiezi de un volum “groaznic” de mare de bun simt si modestie.

Bobby Voicu – fiindca citeste mai mult decat banuieste lumea, fiindca isi pune intrebari pe care 90% dintre oamenii pe care ii stiu nu si le pun si fiindca o sa imi ramana intotdeauna in minte momentele in care, acum vreo 5 ani, cand ne-am cunoscut, eram la el acasa si ii povesteam despre cum o sa arate cel mai tare blog de carti din Romania. Si niciunul dintre noi nu stia pe nimeni in online-ul din Romania.

Alexandru Negrea – fiindca il stiu de pe vremea in care era “Buddha” si nu ii puteam citi blogul de prost ce scria. Si fiindca acum nu ii ratez niciun articol de pe blog si e unul dintre oamenii din blogosfera care au crescut cel mai mult atat din punct de vedere personal cat si profesional.

Chinezu – fiindca desi nu ne cunoastem foarte bine, am simtit in el 3 calitati pe care eu le admir: verticalitate, dragoste si sentimentul ca ii pasa, profesionalism. Si, din pacate, gasesc din ce in ce mai rar oameni care sa le aiba pe toate trei.

Adrian Ciubotaru – fiindca desi ne stim de ani de zile reusim in continuare sa facem misto unul de altul cu fiecare ocazie si, cu toate astea, continuam sa ne vorbim si sa ne respectam. Ceea ce e mare lucru.

Nu inceteaza sa ma uimeasca cei care au impresia ca te salveaza oprindu-te sa faci o nebunie pe care o vei regreta toata viata. Cei care nu si-au permis in viata lor nebunii, dar stiu ca esti pe cale sa iti ratezi fericirea si viata. Sfatuitorii din umbra. Umbra unor sfatuitori.

Am mai scris despre lucrurile astea acum un an si ceva, insa am simtit nevoia sa vin cu cateva completari.

Dati-mi voie sa ma indoiesc ca oamenii care au trait si traiesc in puf au dreptul sa dea sfaturi. Dreptul ala se castiga. Iar pentru a castiga ceva, orice, trebuie mai intai sa fii dispus sa lupti. Daca n-ai curajul sa incepi tu lupte, atunci macar sa te intorci si sa lupti atunci cand cineva te incolteste. Viata, de exemplu.

Daca vorbim de business a cere sfatul unui prieten nu mi se pare o varianta prea desteapta decat daca stii deja ca acel prieten are spirit antreprenorial. Cand evaluezi un risc, nu il discuta cu cineva care nu si-a asumat in viata lui niciunul. Cand vrei sa faci o investitie, nu intreba daca merita pe un om care n-a investit in viata lui nimic. Raspunsul este previzibil. Si in majoritatea cazurilor gresit.

Sa ne amintim ca pentru fiecare persoana care a reusit vreodata ceva remarcabil exista alte zeci (sute?) de persoane care i-au zis ca nu va reusi niciodata; si alte zeci de mii de oameni care i-ar fi spus-o, daca ar fi fost intrebati.

Nu e o lume a criticilor, desi uneori asa pare. Si asta fiindca sunt atat de multi in comparatie cu cei care chiar fac ceva. Avem mai multi consultanti decat proiecte reusite, mai multi analisti decat fapte ce merita analizate si mai multi prieteni care stiu mai bine decat tine ce poti si ce nu poti tu face. Nu e lumea lor. Daca n-ar fi existat decat critici, lumea asta ar fi aratat cu totul altfel azi. Ar fi fost pustie.

Nu ei au facut lucrurile sa se intample, nu ei au inovat, nu ei sunt cei care au aratat ca se poate. Fiindca ei nu o pot face. Fiindca daca erau suficient de buni, la un moment dat ar fi facut si altceva decat sa critice oasele aruncate de altii. Hai sa nu le mai acordam atat de multa atentie, hai sa ne indreptam privirea catre oamenii care sunt in arena. Fara ei, spectatorii n-ar avea niciun motiv sa se adune, n-ar avea niciun motiv sa aplaude, n-ar avea nici macar despre ce sa vorbeasca si ce sa critice.

To the Man in the Arena

“It is not the critic who counts, nor the man who points how the strong man stumbled or where the doer of deeds could have done them better. The credit belongs to the man who is actually in the arena; whose face is marred by dust and sweat and blood; who strives valiantly…who knows the great enthusiasms, the great devotions, and spends himself in a worthy cause; who, at best, knows the triumph of high achievement; and who, at the worst, if he fails, at least fails while daring greatly, so that his place shall never be with those cold and timid souls who know neither victory nor defeat.” [Roosevelt]

via Chinezu