Oamenii ar putea sa isi dea seama cat de mult i-au afectat (negativ) copilaria si parintii intrebandu-se cat de fericiti sunt acum si cat de misto li se pare ca e lumea in care traiesc. Daca sunt foarte multe lucruri (si oameni) anapoda in jurul lor, sunt mari sanse ca problema sa nu fie in jur, ci la ei.

Din fericire, asta inseamna, printre altele, ca e rezolvabila, noi fiind cam singurii oameni pe care putem sa ii schimbam. Totul e sa constientizam, sa acceptam si sa ne propunem sa schimbam asta.

Ramasese sa ne vedem la el la birou, la Ministerul Sanatatii, stiam ca e ocupat. Am intrat si am intrebat de Raed Arafat, paznicul mi-a zambit, m-a intrebat cine sunt si daca sunt asteptat. Am urcat unul sau doua etaje, am ajuns la o usa, am batut si am intrat. I-am spus secretarei cine sunt si m-a rugat sa astept fiindca “s-ar putea sa dureze putin, domnul Arafat mai avea de rezolvat ceva”.

Am iesit si m-am asezat pe un fel de canapea comunista, pe holurile ministerului. Tin minte ca m-am uitat in jur si mi s-a parut rece si deprimant modul in care arata cladirea aia. Lumea era agitata in jur, secretare cu foi in mana ieseau din camere si intrau in altele, se auzeau cate 2-3 telefoane sunand in acelasi timp. Mi-am amintit ca inainte sa cobor din taxi, la stiri tocmai anuntau ca fusese cutremur, se simtise si in Bucuresti.

De doua ori o doamna a iesit sa-mi spuna ca mai dureaza un pic. A treia oara a iesit el. Am dat mana, si-a cerut scuze si mi-a zis ca mai dureaza cel mult 5 minute, telefoanele suna incontinuu. Am intrebat daca sunt probleme prin oras, mi-a raspuns zambind ca sunt doar televiziunile, in rest totul e in regula. Si cinci minute mai tarziu, fix cinci, a iesit si m-a invitat in birou. M-am uitat in jur si primul lucru pe care l-am vazut au fost diplomele. Zeci. Apoi am vazut trofeele. Mai multe decat diplomele. Asezate toate pe peretii unei camere mici, de cel mult 15 mp.

M-au impresionat, fiindca mi-am imaginat imediat de cat de multa munca este nevoie ca sa primesti atat de multa recunoastere. M-am gandit imediat la diplomele pe care le stransesem eu pana la 25 de ani, de care eram atat de mandru. Apoi, jenat, mi-am amintit ce a facut Raed Arafat ca sa le castige pe ale lui. A salvat oameni de la moarte. Sute, probabil mii.

In centrul camerei era o masa la care ne-am asezat. Mi-a zis sa-i spun Raed si inainte sa se aseze si-a scos din buzunar statia si a pus-o pe masa, langa el. Si-a cerut scuze din nou si mi-a spus ca e posibil sa mai fie intrerupt de cateva ori. O domnisoara de la o televiziune de stiri tocmai il intrebase la telefon daca i se pare normal ca Bucurestiul nu are nu-stiu-cate spitale mobile, pentru cazurile in care se produc cutremure puternice. I-a raspuns politicos, a inchis, apoi mi-a zis zambind si usor jenat: “e o jurnalista tanara”.

Pe toata durata discutiei noastre, prin statia de pe masa se auzeau discutiile dintre dispecer si oamenii din ambulante. Volumul statiei era suficient de incet incat sa nu deranjeze discutia, insa suficient de tare incat Raed sa auda fiecare cuvant. De doua ori mi-a facut semn, a luat statia si a dat cateva directii scurte. Mi-a ramas intiparita in minte una singura, spusa pe acelasi ton cu care eu imi rog colegii de birou sa imi spuna status-ul unei campanii: “Daca vedeti ca nu il opereaza la Targu-Mures, mutati-l la Cluj cu elicopterul, altfel moare. Tineti-ma la curent.”

M-am intrebat atunci cam cat de sigur pe tine trebuie sa fii ca sa iei astfel de decizii in timp ce discuti la o cafea despre lucrurile care pot sa schimbe lumea. Fiindca despre asta am vorbit cu Raed. Despre lucrurile importante care ar putea face diferenta in societatea asta. Despre a oferi fara sa ceri ceva la schimb, despre dedicare, despre a nu renunta si despre “a greater purpose”. Despre valoarea oamenilor, despre valoarea unei vieti si importanta unei vieti traite cu demnitate, vertical.

Am simtit in vocea lui caldura, sinceritate si acel tip de naivitate de care nu sunt capabili decat oamenii mari. Oamenii care stiu sa spere, insa stiu la fel de bine si ca speranta nu-i suficienta, mai trebuie sa si faci. Intr-un fel, ironic, a fost primul om in vocea caruia am simtit ceva ce cred ca as putea numi patriotism.

I-am zis ca mi-a facut mare placere sa-l cunosc (si atunci, ca si acum, am avut senzatia ca-i o expresie care nu transmite suficient), el mi-a spus ca i-ar placea sa pastram legatura si personal, nu doar profesional. Apoi, in timp ce ieseam din birou, am mai auzit vajaitul statiei si pe Raed intreband: “Cum e? Il opereaza sau nu?”

Cred insa ca lipsa talentelor este mult supraevaluata. E foarte discutabil daca exista sau nu oameni care n-au niciun talent, insa presupunand ca ar exista, nu vad nimic groaznic in asta. Cred ca putem fi fericiti si fara, cred ca ne putem descoperi sau cultiva pasiuni, ne putem dezvolta ca oameni si profesionisti si ne putem extrage suficienta motivatie si inspiratie de aici.

Iar faptul ca nu am descoperit (inca) un talent in noi nu este, din punctul meu de vedere, decat o scuza proasta pentru a continua sa fim mediocri. Ii apreciez pe oamenii fara prea multe talente descoperite (si care nu se plang) fiindca stiu ca au luptat sa ajunga unde sunt si fiindca stiu ce inseamna sa incerci in fiecare zi sa fii mai bun. De cat de multa munca e nevoie si cat de puternic te transforma in interior. Si ei ma fascineaza, fiindca de multe ori simt in ei vibratie si hotarare.

La oamenii talentati insa, la ei simt magie. Ma fascineaza fiindca, pragmatic fiind, mi-e greu sa mi-i explic.

Pe 21 decembrie, incepand cu ora 19 va avea loc in club Vivid “DAfiesta pentru copii”. E un proiect umanitar, organizat de Asociatia Studenteasca DaAfaceri in colaborare cu ACED CONSTRUCT, Fructal si Club Vivid si evenimentul se va desfasura sub forma unei seri de street dance, alaturi de trupe cum ar fi Trouble Crew Romania, Dance Prestige si OneBeat.

Biletele costa 10 lei si le puteti cumpara la intrare iar banii stransi vor fi donati pentru 5 copii talentati care au nevoie de sprijin financiar pentru a face performanta.

Fiindca asa cum noi, oamenii pragmatici, avem nevoie, macar din cand in cand, sa credem in magie, asa si magia are nevoie cateodata de o ancora puternica in realitate. Sau se stinge.

Cred cu tarie ca putem fi ceea ce vrem sa fim, cred ca noi ne decidem limitele si ca, desi nu pornim de pe pozitii de egalitate, fiecare dintre noi are posibilitatea sa mute muntii, in orice domeniu isi alege sa o faca.

Atata doar ca nu-i usor. Deloc. Si fiecare dintre noi stim asta, am simtit-o pe propria piele. Niciunul din lucrurile importante pe care le-am realizat nu au fost usoare.

Acum stam pe net, pierdem ore intregi pe Facebook, ne uitam la clipuri pe youtube si (doar) din cand in cand ne amintim ca apreciem lucrurile astea. Ei bine, exista niste pusti in comuna Tartasesti care sigur le-ar aprecia mai mult decat noi. Exista acolo un grup scolar carora tare le-ar prinde bine niste calculatoare. Le-ar prinde bine adica ar avea o sansa in plus. O sansa pe care si eu si voi am avut-o, si chiar daca asta nu scade cu nimic importanta lucrurilor pe care le-am realizat, eu simt ca am responsabilitatea de a pasa sansa asta mai departe si altora. Voi nu?

Asociatia Ateliere fara Frontiere reconditioneaza calculatoare si apoi le vinde pentru a se sustine (citeste mai multe detalii). As vrea sa cumparam si noi, cititorii acestui blog, 5 calculatoare*, pe care sa le donam Grupului Scolar Tartasesti. Sunt 1000 ron, hai sa-i strangem si sa facem niste copii fericiti.

Cei care simt ca vor sa contribuie cu cel putin 50 ron, aveti datele mai jos. Daca faceti plata prin transfer bancar, ar fi minunat sa treceti la detalii si numele blogului, astfel incat sa pot sa le multumesc personal celor ce au donat.

Ateliere fara Frontiere
Cont pentru donatii: RO74RNCB0079111132030004, BCR agentia Titan Bucuresti sector 3
contact@atelierefarafrontiere.ro

*calculator = unitate centrala, monitor, periferice, sistem de operare Windows XP, Open Office. Totul la doar 200 ron.

Bun si arogant.

Bun, arogant si fraier. Fiindca ajungi sa ai impresia ca detii controlul. Pentru un manager, a detine controlul e suprema realizare. Iar a face asta intr-o organizatie in care nu doar el, ci toti sunt fericiti cu ceea ce fac este nirvana.

Ajungi uneori sa ai impresia ca detii controlul. Si nu-l detii! Nu o faci acum si nu vei reusi sa o faci niciodata, indiferent de cat de bun vei fi. Si stiti ce e paradoxal? Cu cat incercam mai puternic sa facem asta, cu atat viata va simti nevoia sa fie mai directa cu noi. Fiindca, in mod evident, nu prea pricepem mesajul.

Managementul nu este despre control, probabil ca Peter Drucker era baut cand a zis-o. Managementul este despre flexibilitate si despre schimbare. Abia atunci cand vom reusi sa train-uim oameni care sa se descurce fara sa fie controlati si fara sa simta ca au nevoie sa fie controlati vom trece la nivelul urmator. Pana atunci, poate ca suntem buni profesionisti, dar nu suntem neaparat si buni manageri.

*articol editat, adaugit si republicat, cu aceeasi convingere ca in momentul in care l-am publicat initial

“There are things which must cause you to lose your reason or you have none to lose. An abnormal reaction to an abnormal situation is normal behavior.”

Petre Tutea, in ultimii ani ai vietii, citeste cum unii se iau de el intr-un ziar pe motivul ca ar fi “un inadaptat” si, indignat, spune:

“Auzi si tu, inadaptat!? Pai… la ce sa ma adaptez? La asta?”

Nu cred ca se cunosteau iar in coincidente nu prea cred. Cand ii judecam pe ceilalti, poate ca ar fi mai bine sa judecam si contextul in care ei au facut ce au facut. Altfel e intr-adevar posibil ca ei sa fi procedat gresit, insa noi suntem in mod cert niste ignoranti. Frica vine din ignoranta.

Later edit: si Martin Luther King era la fel de inadaptat. (via Razvan Daba)

Am fost, deci, impreuna cu cativa bloggeri (pe care ii rog sa semneze condica, mai jos, in comentarii) sa alergam la Crosul Padurii organizat de ViitorPlus şi Asociaţia Bucharest Running Club, un antrenament inaintea Raiffeisen Bucharest International Marathon.

Am fost impreuna cu Cristi, colegul meu de la Spada, si am alergat niste km in jurul Tineretului. Am iesit pe locul 29. A fost mai greu decat la sala, pe banda, insa mi-a placut, mai facem, sigur mai facem! Iar daca vreti sa stiti de ce mi-a placut, ascultati-l pe Will Smith, mai jos.

Zice Cosmin asa:

“Încep să am speranţe despre cum va arăta România de peste 20 de ani. Dincolo de ce aseamănă generaţia mea cu cea care va contura România de peste două decenii, sunt câteva lucruri care, din fericire, ne separă. Mă întâlnesc frecvent cu tineri de peste 20 de ani şi mă bucur de tot atâtea ori. Au şi ei, cum aveam şi noi când eram de vârsta lor, energie şi încredere în propriile proiecte. Dar mai au câteva atuuri în plus.

Noi am trăit cu certitudinea că avem putere doar dacă ţinem informaţia numai pentru noi. Că orice împărtăşire ne slăbeşte poziţia de control şi influenţă. În multe organizaţii, paradigma e încă prezentă şi creează obstacole şi conflicte pe bandă rulantă. Ei cresc cu convingerea că dobândesc putere dacă împart ceea ce ştiu cu alţii. Organizaţiile pe care le construiesc tinerii de azi seamănă foarte puţin cu cele pe care le-am construit noi. Sunt organizaţii de comunităţi, nu de indivizi.”

Iar eu, dupa multe speech-uri tinute studentilor din primii ani de la diverse facultati si dupa programe in licee cum ar fi “Eu stiu mai bine” nu pot decat sa fiu de acord. Eu CRED cu tarie in noile generatii de pusti, cred cu tarie ca in Romania va fi mai bine datorita lor. Stiu, sunt multi cei care vad lucrurile fix pe dos. Then again, ca intotdeauna, e doar o diferenta de optica. Noi alegem cum sa ne uitam la lucruri. Si, culmea, de fiecare data, cel putin in partea noastra de lume, lucrurile alea se schimba.

Va las in continuare cu articolul lui Cosmin.

Cand vad toti oamenii aia atat de talentati si, mai ales, oameni cu atata curaj de a se expune, ma bucur. Ma bucur fiindca mi se confirma ca in jurul meu, in tara mea, inca mai am langa cine sa lupt. Iar verbul “a lupta” nu e o exagerare, asa cum poate parea.

Pentru oamenii care cred in tara asta, a continua sa creada a inceput demult sa fie o lupta in adevaratul sens al cuvantului. Dar nu e o lupta cu tara, nu e o lupta cu autoritatile sau statul si nu e o lupta cu aia care incearca sa ne puna piedici, cum le place multora sa creada.

E o lupta cu mentalitatile inguste ale unor defetisti. Nu ma voi apuca sa dau exemple, insa daca ma injuri acum, se pare ca stii deja unul.

Vorbim cand ar fi mai bine sa nu spunem nimic, ne intimideaza bucatile de liniste aparute in conversatii si alegem sa inchidem canalele de comunicare atunci cand avem cel mai mult nevoie de feedback din jur pentru a nu innebuni. Indienii Cherokee aveau o rugaciune care in engleza suna cam asa:

Great spirit,
help me always
to speak the truth quietly,
to listen with an open mind
when others speak,
and to remember the peace
that may be found in silence.

Iar noi traim intr-o lume in care se vorbeste cam prea mult despre prea putin. Un prieten mi-a povestit odata despre un profesor de 70 de ani care venea la facultate cu castile in urechi, intra in sala de curs si incepea sa insire lucruri pe tabla. Umplea 6 table si pleca. Intr-o zi, unul mai obraznic din prima banca l-a intrebat: “domn’ profesor, ne spuneti si noua ce ascultati acolo?”.

Iar raspunsul a fost zdrobitor: “Ascult linistea de la mine din camera”.