Andrei Roșca

via Chinezu

Credeam ca am rabdare. Si n-am. Cand faci toata viata fix ce vrei, ajungi sa percepi orice constrangere, oricat de mica, amplificat. Credeam ca sunt, mai in gluma mai in serios, dependent de internet. Si nu-s. Doar ca am atat de multe de facut incat n-am timp sa stau.

Yeah right! Ce cliseu de doi bani. Ba am timp. Am timp sa stau si mi-as permite sa stau, doar ca n-am chef. Fiindca vreau sa schimb ceva. N-are treaba nici cu responsabilitatea pe care cred ca fiecare dintre noi o are, n-are treaba nici cu workaholismul si nu e nici macar despre a imi demonstra mie ceva. Insa in ceea ce ii priveste pe ceilalti, cred ca “n-am nimic sa le demonstrez” e o tampenie. Avem, doar ca nu in modul in care se gandesc cei mai multi dintre noi. Catorva dintre oamenii din jurul nostru avem niste lucruri sa le demonstram. De exemplu, ca ii meritam. Altora, care privesc de la distanta, am putea sa le demonstram ca, iata, se poate. Aproape ca nici nu conteaza ce, ideea este ca se poate. Si ca, daca am putut noi, e foarte posibil sa poata si ei.

Si da, mai sunt unii, destul de multi, carora nu avem nimic sa le demonstram. Ei sunt zgomotul prin care trece mesajul nostru, intre emitator (noi) si receptor (cei din prima sau a doua categorie). Nu trebuie decat sa strigam suficient de tare incat sa ii acoperim. Moment in care cei ce incercau sa ne puna piedici devin cei ce dau importanta realizarii noastre. Fiindca vor deveni note de subsol in cartea noastra, cei multi ce n-au crezut in noi si in ciuda carora noi am reusit.

Sa zic sau nu zic? Zic: 90% dintre profesori sunt idioti. Exista exceptii, insa mare parte dintre ei sunt idioti. Eu tot visez la o lume in care profesori sa nu aiba voie sa se faca decat oamenii pe fetele carora se poate vedea ca sunt fericiti. Cer asa mult? Vreau ca oamenii fericiti sa imi invete copilul despre viata. Nu frustratii, nu aia care nu inteleg nimic din lumea din jurul lor.

De cate ori vad un profesor care lasa corigenti si repetenti fiindca aia nu dau doi bani pe materia pe care o preda el, vad sute de copii care vor ajunge niste ratati. Cu cat profesorul e mai batran, cu atat numarul ratatilor pentru care se face responsabil e mai mare. Din fericire, pe lumea asta mai sunt si copii cu personalitate suficient de puternica incat sa iasa din scoala, liceu si facultate doar incrancenati, nu ingenunchiati.

Ma uitam la reclama de mai jos si imi aduceam aminte de liceul pe care l-am facut eu, de facultatile prin care am trecut. As zambi, dar nu imi vine. Eu am iesit de acolo convins ca daca vreau sa fac ceva in viata asta trebuie sa lupt eu si nu sa stau pe spate si sa ma bazez pe niste note si diplome. Dar sunt atat de multi oameni, probabil multi dintre ei de zeci de ori mai capabili decat mine, care au iesit de acolo spalati pe creier. Si cu certitudini care se rezuma la ce NU trebuie sa faca, la ce NU se pricep, la ce NU au voie sa se gandeasca in timpul unui curs, la ce NU vor reusi sa faca niciodata.

Toate astea sunt din vina profesorilor. Sigur, profesorii sunt parte a unui sistem mai mare care este la fel de gresit. Vina lor nu este ca lucrurile sunt asa cum sunt, vina lor este ca sunt iresponsabili. Iar eu spun asta cu toata responsabilitatea. Mare parte dintre profesori sunt iresponsabili si inconstienti.

Nu inteleg puterea pe care o au in formarea copiilor, nu inteleg ca poate uneori viata unui copil depinde in totalitate de zambetul intelegator al unui profesor care a priceput ca e okay sa ai vise ce nu au legatura cu porcariile pe care le scrie el pe tabla. Scoala este un facilitator. Si atat. Transmite informatii. Informatii pe care avem toata viata sa le descoperim, daca ne intereseaza. Nu spun ca n-ar trebui sa faca asta, ci ca ar trebui sa faca mult mai mult. Aratati-mi un pusti care isi descopera pasiunea in timpul liceului si am sa va arat, peste cativa ani, un om care a reusit in viata mai mult decat oricare dintre fostii sai colegi. Asta ar trebui sa faca profesorii si scoala. Sa ii ajute, sa le dea acea foame de cunoastere, setea de a deveni mai bun, indiferent ca e vorba de a fi un profesionist mai bun sau un om. Si exact asta e locul in care esueaza lamentabil.

Nu numai ca nu ii ajuta, dar ii si distrug. Am mai spus-o si cu alte ocazii, eu cred ca de multe ori a ii lua unui om dreptul la vise e mai grav decat a il omori.

A sunat radical? Imi cer scuze, promit sa nu mai fac, am sa incerc din rasputeri sa fiu politically-correct. Asa-i ca nu par sincer? Fiindca nu-s! Stiu ca sunt comentarii dure. Va asigur ca nu vin din frustrari personale. Eu am invatat intotdeauna doar ce mi-a placut sa invat. Si am avut si noroc de parinti care sa nu incerce sa ma forteze sa iau 10 la toate. Iar dupa ore mergeam acasa si uneori citeam pe net (pe dial-up) toata noaptea pentru a aprofunda subiecte ce ma interesau. In rest, am fost cel mai ignorant copil pe care il cunoasteti. Si, intr-un fel, inca sunt. Si copil, si ignorant. Sunt profesori pe care, sunt convins, i-am adus in pragul disperarii cu ignoranta mea. Si mi-a fost bine asa.

Si nu, nu doar critic. Intr-o zi, intr-un fel sau altul, am sa schimb asta.

via Paul

“Vrem sa le dovedim pesimistilor ca lumea inca citeste, ca povestile nu au murit si ca un ecran nu poate inlocui paginile cu miros de fantastic. Asa ca bookblog si Civika au pus la cale un proiect secret pentru care avem nevoie de voluntari.

Daca cititi oricand, oricum si oriunde si aveti putin timp liber înseamna ca sunteti oamenii potriviti pentru a ne da o mana de ajutor. Asa ca pana vineri, 15 mai, asteptam sa va inscrieti pe Civika la proiectul “Lecturi urbane” din categoria “Cultura si arta”.” [via bookblog]

Anunt astazi, cu mandrie, un alt pas important facut de unul dintre proiectele in care sunt implicat inca din prima zi. La un an de la lansare, empower.ro anunta prima intalnire offline dintr-o serie lunga de seminarii informale pe teme ce tin de dezvoltare personala si profesionala. Adica Empower Live!

Empower Live! este un proiect pe care il pregatim de foarte mult timp si pentru care am tot cautat un partener pe masura. Acum cateva luni am inceput discutiile cu prietenii de la British Council iar luni, 4 mai, va avea loc primul seminar, cu si despre persuasiune. Gasiti pe linkurile de mai sus toate detaliile, inclusiv modalitati de inscriere si datele urmatoarelor intalniri.

Project managerul Empower Live! este Ionut, aplauzele vor merge la el.

Cei ce au mai citit despre ce se intampla in lagarele naziste, inchisorile comuniste si chiar si (sau mai ales) pe vremea Inchizitiei, stiu ca oamenii de acolo erau torturati prin nenumarate metode, de multe ori cu scopul de a recunoaste, marturisi, abjura sau trada. Poate exceptie faceau nazistii, unde motivele ar putea fi discutabile. In plus, odata cu trecerea timpului, nemtii au devenit din ce in ce mai putin sadici, nu din omenie, ci dintr-o nevoie de eficienta. Prioritatea lor s-a mutat incet incet de la a ii umili cat mai mult pe evrei, la a extermina cat mai multi dintre ei, cat mai repede.

Si nu doar atunci se apela la astfel de tehnici. Toate serviciile secrete din lume folosesc inca ceea ce ele numesc “interogare coercitiva”. In fapt, doar o alta expresie pentru tortura.

Totusi, desi mare parte dintre tehnicile de tortura se bazeaza pe a produce intr-un fel sau altul durere prizonierului, motivul pentru care cei mai multi dintre ei cedeaza la un moment dat nu decat foarte putin legatura cu durerea suferita.

De altfel, daca ne gandim un pic la cateva exemple de fosti prizonieri care au reusit sa reziste tuturor torturilor, vom realiza ca nu au fost neaparat oameni cu o foarte mare rezistenta la durere, ci oameni cu un psihic foarte puternic. Incepand de la glugi, catuse si alte modalitati de a le limita prizonierilor libertatea, si pana la izolarea totala de alti oameni, tinutul lor in intuneric, frig sau infometarea, toate sunt metode care ataca in primul rand mintea, nu corpul unui om.

Loviturile, electrosocurile, lumina puternica si zgomotul insuportabil sau, la polul opus, linistea si intunericul administrate perioade lungi de timp. Toate acestea sunt folosite pentru ca, impreuna, reprezinta un soc (cu “sh”) psihologic suficient de puternic pentru a smulge declaratii, confesiuni, tradari sau, in cazul fenomenului Pitesti de exemplu, renuntarea la fostele convingeri.

Aceste incercari pot fi rezumate in doi pasi. Tortionarii:

1. Ii ataca prizonierului abilitatea de a intelege ce se intampla in jurul lui si incearca sa ii amorteasca sau sa ii anihileze simturile (il leaga la ochi, la maini, il tin izolat, schimba conditiile legate de lumina, caldura, frig, zgomot etc). Cu alte cuvinte, incearca sa il decupleze de la lumea pe care el o cunoaste, cat mai repede si cat mai brutal. De ce? Poate fiindca ceea ce nu cunoastem ne sperie.

2. Distrug imaginea de sine a prizonierului. In inchisoarea de la Pitesti, dar si in multe dintre lagarele naziste, mai ales in prima parte a razboiului, sunt nenumarate cazuri care te fac sa te intrebi cum de asemenea oameni au fost posibili.

Obiectivul lor este dezumanizarea. Prizonierii sunt pusi sa se tortureze intre ei, gardienii sunt alesi dintre detinuti si recompensati pentru salbaticie, iar asta este doar inceputul. De altfel, Eugen Turcanu, de exemplu, a fost probabil unul dintre cei mai creativi tortionari din lume, nu doar din Romania. Cititi Memorialul durerii sau Fenomenul Pitesti si veti intelege ca, din multe puncte de vedere, lagarele naziste erau o gluma, fata de unele inchisori comuniste. Dupa parerea mea, exista lucruri mai condamnabile chiar decat a ucide.

Asadar:
- se incearca dezumanizarea, diminuarea increderii si imaginii de sine, renuntarea la credinte si speranta. Daca ti s-au luat astea, ti s-a luat totul.
- initial, incercarea de a obtine deconectarea se face brutal, nu treptat!
- niciodata nu se foloseste o singura tehnica, ci o combinatie de tehnici de tortura.

De ce? Fiindca doar asa se poate obtine socul necesar destabilizarii psihice. Prin actiuni care, impreuna, provoaca un soc suficient de puternic, urmat de haos.

Iar cele de mai sus pot fi adaptate pentru a intelege foarte multe dintre problemele din jurul nostru, fie ele profesionale sau personale.

————-
De citit:
- despre lagarele naziste: Auschwitz – Laurence Rees; o carte care prezinta parca mult prea amanuntit ce se intampla in, din pacate, celebrul Auschwitz
- despre inchisoarea de la Pitesti si Eugen Turcanu: “Fenomenul Pitesti” – Virgil Ierunca + Wikipedia + Memorialul durerii – Lucia Hossu-Longin + cateva articole.

Am fost la vot. Am votat intr-o parte cu Varujan Pambuccian si in cealalta parte cu ce se vede mai jos. Imi cer scuze pentru calitatea pozei, insa e facuta cu mobilul, intr-o cabina de vot intunecata. Nu vreti sa stiti ce fete aveau cei din comisie dupa ce am iesit din cabina. Probabil ca cele 3 flash-uri observate in cabina in care tocmai intrasem i-a contrariat un pic. Cand am iesit, le-am spus ca e okay, nu ma transform in nimic, era doar bliţul de la camera telefonului mobil.

In cazul lui Pambuccian am mers pe mana lui Victor. Asta apropo de cata importanta are recomandarea unui om pe care il respecti. Daca n-ar fi fost postul lui Victor, as fi votat cu bookblog la ambele camere. De ce? Fiindca in bookblog cred, iar in ei nu. Fiindca STIU ca bookblog poate schimba ceva. In asta cred, asta votez. Intre timp, astept un lider.

Nu cred ca pot aprecia corect efortul cumulat al catorva sute de oameni atunci cand ma uit la Casa Poporului. A doua cladire din lume ca marime, dupa Pentagon, o imensitate de care ma ciocnesc vizual aproape in fiecare saptamana. Totusi, faptul ca se afla in mijlocul unui oras atat de efervescent ori ii scade din grandoare, ori, mai probabil, ne face pe noi mai orbi.

Am facut astazi un drum, cu niste prieteni, pana la barajul Vidraru. Nu mai fusesem. E aproape incredibil. Lasand la o parte privelistile de “inceput de lume”, lasand la o parte sentimentul dat de serpentinele pline de indicatoare ce atentioneaza in legatura cu posibilele caderi de bolovani si dovezile clare ale faptului ca cei care au montat semnele stiau ce spun, barajul Vidraru mi-a lasat o impresie de grandoare pe care Casa Poporului nu mi-ar fi putut-o lasa niciodata.

Acolo, in mijlocul naturii, intre doi munti, un lac si cerul astazi senin, apreciezi altfel o constructie de 166 metri inaltime. Un colos de beton rece, in mijlocul naturii, impune respect si, personal, nu am putut sa nu ma gandesc la munca ce a fost depusa pentru ridicarea barajului si, mai ales, la curajul si viziunea omului care a avut curajul sa spuna “il fac”.

In 10-20 de minute cred ca am inteles ce inseamna pace. Nu era vorba nici de liniste, nici de absenta tehnologiei, nici de ideea nebuneasca de a fugi de civilizatie, care imi mai provoaca fiori din cand in cand. Era pace, bine si-atat. M-a intristat insa realizarea faptului ca un oras ca Bucuresti, oras pe care il iubesc sincer, nu imi va permite niciodata sa simt cu adevarat acea libertate. Imi voi lua singur alte libertati si le voi trai dar nu si pe cea de la Vidraru. Va trebui sa ma multumesc cu umbrele reci si colturoase de Bucuresti, sau sa imi fac curaj sa plec.

Mai e timp.

Adica unde se organizeaza in momentul de fata Schimb de Carti. Schimbam lumea, va zic eu. Putintica rabdare!

Drepturile tale se opresc acolo unde incep drepturile celorlalti.

In momentul in care am pornit acest blog, inainte chiar de a scrie primul post, am creat o pagina pe care am publicat un text scris de mine cu vreo 3 ani in urma. Era despre drepturile omului, in engleza, iar ideea de baza era cea de mai sus. La un moment dat am sters pagina, nu mai stiu de ce. Cine stie, poate ca odata am sa gasesc documentul si voi republica textul.

Cred ca prea putini inteleg notiunea de libertate desi sunt destui cei care se considera liberi.

In jungla, libertatea are un anumit inteles, intr-o societate are un cu totul alt inteles. E dreptul nostru sa ascultam muzica in propria locuinta, insa in momentul in care volumul muzicii nu le permite vecinilor de dedesubt sa doarma, gresim. Fiindca le negam lor un drept, acela de a se putea odihni in propria casa.

E dreptul nostru sa umblam dezbracati. Insa faptul ca am ales sa traim intr-o comunitate, intr-un oras, ne limiteaza acest drept. Putem umbla dezbracati pe plaja la nudisti sau la noi in casa. Si totusi exista oameni care ies dezbracati pe strada fiindca li se pare ca este dreptul lor si ca, folosindu-se de acest drept, isi manifesta libertatea.

Libertatea vine la pachet cu responsabilitatea. Cu toate astea, tot felul de free-thinkers auto-proclamati sunt indragostiti de acea libertate iresponsabila. Oamenii astia se pacalesc toata viata ca sunt liberi cand, de fapt, sunt doar singuri. Si oare in ce masura putem vorbi de libertate atunci cand suntem stapanii unui pamant pustiu? Intreb si eu.

No man is an island, zicea John Donne. As intoarce putin ideea si as zice ca niciunul dintre cei care se considera insula nu este cu adevarat Om. Fiindca oamenii depind unii de altii iar atunci cand cineva depinde de tine, se cheama ca ai o responsabilitate. Cu cat esti mai sus, cu cat sunt mai multi oameni care depind de tine, cu atat responsabilitatea e mai mare, iar asta se intampla indiferent daca in dictionarul tau exista cuvantul “responsabilitate” sau nu.

Ieri, la Youth Summit, intr-un context usor diferit, unul dintre speakeri zicea o chestie desteapta: “Democracy is not about leadership! It’s about sharing responsability.“