Andrei Roșca

Andrei Rosca – Agentia Spada.ro despre riscurile si placerile antreprenoriatului from EXTREMETRAINING on Vimeo.

via blogulspada.ro, cu multumiri Extreme Training

Mi-a zis ca intr-o zi voi intelege de ce a luat decizia asta. Ca lucrurile nu-s asa de simple si ca-s mai degraba gri decat albe sau negre, asa cum i se parea ca le vad eu. Ca motivul pentru care insist tine de tinerete. Ca odata cu trecerea timpului ma voi schimba, ca voi invata sa fac compromisuri si ca “in viata mai trebuie sa faci si ce spun ceilalti, nu doar ce vrei tu”. Ca nu exista alte variante, ca nu le pot avea pe toate si ca trebuie sa accept ca “asa functioneaza lucrurile”. Ca-s idealist si ca voi fi dezamagit. Ca nu exista intotdeauna solutii etice, ca verticalitatea nu-i chiar asa de verticala, ca uneori prinzi mai multa viteza pe burta decat in picioare. Si ca ar trebui sa analizez un pic asta. M-a intrebat ce parere am.

Am dat din cap, mi-am luat fata ganditoare, si i-am zis ca o s-o fac, am sa analizez. Am asteptat 10 secunde care au parut o eternitate, din politete. Apoi am mai stat vreo 10 gandindu-ma cum as putea sa ii raspund astfel incat sa nu perceapa gresit raspunsul meu. Nu-mi place cand nu ma fac inteles, problema e mai tot timpul la emitator.

Tot ce am putut sa fac a fost sa ma uit fix la el, si sa ii spun pe un ton intelegator, impaciuitor, rostit rar, ca un diagnostic: Eu cred ca esti un bou.

Si mi s-a parut ca in fraza asta am cuprins totul. Au trecut 5 ani si cred acelasi lucru si astazi. I-as raspunde, totusi, un pic diferit, datorita diplomatiei dobandite in ultimii ani. :)

Azi i-as zice ca drepturile noastre se opresc acolo unde incep drepturile celorlalti chiar daca ne suntem mai datori noua decat altora, ca desi pornim de pe pozitii foarte inegale, avem acelasi drept si aceleasi sanse la fericire, ca putem fi fix ce vrem sa fim si ca nu e nevoie de niciun skill extraordinar pentru a inventa scuze proaste, mai toata lumea o face. Asa ca daca vrem sa ne simtim speciali, ar fi bine sa ne gandim la alte metode de a o face, loser-ii imbracati in costume se gasesc acum pe toate drumurile iar fatalistii care au incetat sa lupte au un singur merit, ca reprezinta case-study-uri interesante pentru oamenii care inca n-au uitat sa traiasca.

Si ar fi cam maximum de diplomatie de care as fi capabil pe acest subiect. Mai vorbim in 5 ani.

Cineva m-a intrebat odata daca sunt intreg la minte. Cica daca as fi fost, n-as fi facut ceea ce faceam. Se referea la ceea ce faceam din punct de vedere profesional. Alegeam niste carari nebatute si riscante, ceea ce din punctul lui de vedere reprezenta o nebunie fiindca, tot din punctul lui de vedere, as fi putut sa ma angajez la orice multinationala si as fi avansat suficient de repede incat sa am bani, siguranta si statut social. Pe cand, continuand sa fac ceea ce faceam, riscam totul.

Banii erau, dar nu stabili. Siguranta aproape ca nu exista, statutul social ar fi putut sa existe, daca nu esuam lamentabil, caz in care ofeream celor din jur motive suficiente de face misto si a se felicita pentru toate deciziile pe care ei au decis sa le amane, astfel incat altii sa le poata lua in locul lor.

Am invatat in ultimii ani sa respect deciziile oamenilor si sa ii judec mai putin. Inteleg ca exista oameni care ca angajati (fie si la corporatii) sunt mai fericiti decat multi antreprenori. Si respect asta. Fiindca mi se pare ca despre asta e vorba, despre a fi fericit. Nu despre bani, nu despre statut, nu despre cariera si nu despre a bifa neaparat realizari profesionale. E vorba despre mixul care ne face fericiti pe fiecare dintre noi.

Iar mixul ala e unic. Tocmai de aceea nu avem dreptul sa cerem prietenilor, iubitilor, parintilor sau colegilor de munca sa se schimbe in directia in care ne-ar placea noua sa ii vedem. Ce putem si trebuie sa facem este sa comunicam. Sa le dam feedback si sa le explicam ce nu ne place. Uneori, vor realiza ca nici lor nu le place asta la ei, si vor incerca sa se schimbe.

Alteori isi vor da seama ca daca s-ar schimba, n-ar mai fi ei.

Si aici avem cel mai mult de lucru, cu totii. Sa realizam cine suntem de fapt si sa incercam cu toate fortele pe care le mai avem sa fim noi.

In copilarie stiam destul de bine cine suntem; apoi a venit societatea si a inceput sa ne invete cine ar vrea sa fim. Hai sa uitam asta! Vreti?

Cand ma uit in jur si vad cat se agita lumea din online in jurul antreprenorilor am impresia ca asist la o operatiune de salvare care e evident ca se va termina prost. Antreprenorii astia sunt baietii (si fetele) care lesina in mijlocul petrecerii si toata lumea se repede sa ii adune de pe jos si sa le dea sa miroasa saruri strigand dupa apa si medic. In ordinea asta.

Si ma enerveaza, recunosc asta! Ma enerveaza fiindca pana sa inceapa nebunia asta cu ajutorarea antreprenorilor de online nu i-am vazut niciodata ca fiind neajutorati; nu i-am vazut ca fiind copiii cu probleme abandonati ai unei industrii. Iar acum mi se pare ca fiecare conferinta despre antreprenoriat este nu despre oportunitati si recunoastere, ci despre “cum sa facem noi, astia de ne-am strans aici, sa ii ajutam pe saracii antreprenori care nu-s in stare nici sa mearga la baie de unii singuri”. Va spun eu cum sa ii ajutati: lasati-i sa moara.

N-as vrea sa fiu inteles gresit, daca cineva imi cere ajutorul si pot sa il ajut, o sa o fac cu placere. La fel cum si eu am primit ajutor de-a lungul timpului. Dar hai sa nu luam babele si sa le traversam strada cand ele vor doar sa stea pe trotuar si sa se uite la masini.

In antreprenoriat e fix ca in vanzari. Daca e nevoie sa ii dai 3 carje unui om de vanzari, sa faci zeci de traininguri cu el, sa il tii de mana la primele intalniri si sa ii repeti la ureche cat de bun e, probabil ca nu-i! Si cel mai bun lucru pe care il poti face si pentru el dar si pentru organizatia ta e sa ii spui in fata asta. Si daca exista vreo urma de vână in el, se va dezvolta. Daca nu, poate sa se concentreze pe altceva fara sa se mai minta pe el si poate sa devina cu adevarat exceptional la ceva.

Antreprenori sunt oamenii care se descurca, gasesc solutii, isi rezolva problemele, se dezvolta, stiu sa caute ajutor, lupta si nu renunta. Restul sunt niste baieti pe care putem sa ii imbracam noi, sa ii coafam si sa ii fardam cat vrem, vor arata frumos, poate ca vor invata sa vorbeasca frumos pe la conferinte, dar imediat ce noi disparem de langa ei se vor prabusi si vor ramane acolo.

Iar vina nu e numai a lor, e si vina noastra fiindca prin ei, am incercat sa spunem o poveste despre noi. Una care, de cele mai multe ori, nu exista decat in mintea noastra.

Vine o vreme cand simti ca “imbatranesti”, cum spunea un prieten azi. Simti ca nu mai poti.

De fapt, nu cred ca este vorba despre imbatranire, e vorba doar de maturizare. Intelegi ca te-ai bagat in prea multe si ca nu mai poti sa le faci pe toate. Cel putin nu perfect, asa cum erai obisnuit sa o faci. Si intelegi ca, de fapt, nici nu merita sa incerci sa le faci chiar pe toate.

Problema oamenilor este in extreme, intotdeauna a fost. Unii, mare parte dintre noi, nu cerem suficient de la noi. Avem asteptari mici de la noi si, in consecinta, obtinem putin. Ne subevaluam si ne autosabotam iar mediul din jurul nostru reactioneaza la asta, oferindu-ne fix nimicul pe care ne asteptam sa il primim.

Altii cerem prea mult de la noi. Uitam ca doar parem supraoameni cateodata, nu suntem. In 99% din timp suntem doar iluzionisti care fac pe magicienii. Si imi amintesc acum ce sentiment misto am avut atunci cand mi-am dat pentru prima data seama ca puterile mele sunt limitate. Da, m-a speriat putin, fiindca simteam ca pierd controlul ceea ce, la momentul ala, era inacceptabil. :)

Insa mi-a si placut. Fiindca, brusc, pentru prima data nu imi mai eram suficient, aveam nevoie si de altii. Si am inteles ca, desi fusese brutal, tocmai luasem Level Up.

Pierdusem abilitatea de a fi perfect, o castigasem pe cea de a fi fericit.

Mi se pare ca prea multi oameni confunda confortul cu fericirea. Fericirea n-are aproape nicio treaba cu confortul. As baga mana in foc ca oamenii care se simt cel mai confortabil sunt cei mai tristi. Singura lor fericire reala e faptul ca nu isi dau seama ca nu-s.

Am deschis calculatorul cu gandul sa scriu doar 4 randuri, cele de mai sus, doar ca scriindu-le mi-a venit in minte un citat din cartea lui Frankl despre care v-am mai scris. Reamintesc ca e o carte scrisa in mare parte intr-un lagar nazist. Si povesteste Frankl asa:

“I shall never forget how I was roused one night by the groans of a fellow prisoner who threw himself about in his sleep, obviously having a horrible nightmare. Since I had always been especially sorry for people who suffered from fearful dreams or deliria, I wanted to wake the poor man.

Suddenly I drew back the hand which was ready to shake him, frightened at the thing I was about to do. At that moment I became intensely conscious of the fact that no dream, no matter how horrible, could be as bad as the reality of the camp which surrounded us, and to which I was about to recall him.”

Atat.

Socializam asa cum ne-a invatat societatea, nu cum ne-am dori noi sa o facem.

Exista oameni care nu stiu ca de la 7 pana la 25 de ani trebuie sa stea in scoli doar pentru ca apoi sa se poata angaja intr-un loc care nu le place si in care muncesc mai mult timp decat traiesc.

Sunt oameni care nu au regrete, care rad din orice si care se bucura de fiecare lucru mic pe care il descopera. Exista oameni care, daca ar avea profile pe Facebook, sigur n-ar fi prieteni cu toata lumea iar pe Twitter n-ar da follow la 2000 de oameni doar ca sa obtina 100 de followeri care mai apoi sa mimeze ca le pasa de ei. Sunt oameni sinceri cu ei si sinceri cu ceilalti, nu au lucruri de ascuns si se raporteaza la ceilalti ca la niste oameni, nu ii evalueaza “la gramada”, ca pe-o societate care le impune lucruri. Nu au nimic de ascuns, nu mimeaza nimic. Ofera si primesc, nu tranzactioneaza. [citeste continuarea pe blogul Spada]