Cum m-am apucat de coaching

December 16th, 2016

Mi-a luat ceva timp sa imi dau seama ca vreau sa fac coaching. Vreo 13 ani, mai exact. Azi as vrea sa povestesc cum am ajuns in punctul in care sa cred ca stiu ce voi face in urmatorii 30-40 de ani.

In toti acesti ani (de pe la 17-18) am facut antreprenoriat. Adica am incercat, uneori cu succes, de multe ori cu mai putin, sa construiesc companii si sa le fac sa mearga fara mine. Tot timpul acesta, am fost convins ca asta vreau sa fac: sa creez sisteme.

Antreprenoriatul imi bifeaza cea mai mare nevoie pe care o am, nevoia de crestere accelerata. Mi-a permis, ba chiar as spune ca m-a obligat sa cresc, sa ma dezvolt multidisciplinar.

Cand incepi o firma, dupa ce treci peste iluzia ca a fi un bun profesionist iti este suficient pentru a construi un business in jurul acelei profesii, urmatorul pas este, de obicei, sa inveti vanzari si networking. Pana te dezmeticesti, trebuie sa inveti niste client service, ca sa poti pastra clientii tocmai castigati. Apoi, imediat, de obicei chiar in acelasi timp cu primele doua, esti fortat sa inveti sa evaluezi si sa angajezi oameni, ca sa poti creste volumul de business. Apoi, niste management financiar. Apoi, recuperare de creante. Apoi, negocieri. Apoi, management de oameni si echipe. Apoi, cand ai invatat sa faci toate astea cu o firma de 25.000 euro pe an, iti dai seama ca intre timp ai ajuns la 50. Apoi la 100, si tot asa. Si la fiecare nivel toate cele de mai sus se schimba, deci inveti iar.

Toata viata mea profesionala de pana acum m-am considerat early stage entrepreneur nu fiindca n-as fi bun in fazele urmatoare, ci fiindca de la un punct incolo in cresterea unei organizatii, ma plictisesc. Nu in 3 zile, uneori dureaza ani, insa odata ce lucrurile merg, nu ma stimuleaza suficient cresterea cu 10 la suta a cifrei de afaceri. Nici cazurile in care am resurse suficiente incat sa fac cam ce vreau nu prea ma entuziasmeaza.

Am fost (si inca sunt) ala caruia daca ii arati un teren gol, fara resurse, fara oameni, fara clienti si fara proceduri, eventual si intr-o industrie pe care nu o cunosc, atunci ma simt in largul meu. Sunt confortabil cu a incepe de la zero ceva.

Nu spun ca imi este neaparat usor, insa imi place senzatia aia in care simt ca am un puzzle complicat in fata, din care lipsesc niste piese importante, dar nu stiu care, si cu toate astea trebuie sa fac un leap of faith si sa am incredere in capacitatea mea de a pune o ordine in toate.

Dar, mai presus de asta, in capacitatea mea de a recunoaste cat de putin stiu si de a porni un proces intern in care sa cresc accelerat. Sa acumulez informatii, sa aplic, sa gresesc, sa incerc iar si iar sa acumulez. Scriind, imi dau seama ca tocmai am descris procesul de crestere. :) Cum spuneam, unul dintre lucrurile care conteaza cel mai mult pentru mine este sa cresc, sa ma dezvolt. De aceea am vrut sa pot face firme care merg, de aceea am invatat psihologie, de aceea am alergat maratoane si de aceea am vrut sa termin un triatlon. Fiindca nu puteam si am vrut sa pot.

Coachingul imi permite crestere accelerata, insa imi mai ofera si posibilitatea de a bifa al doilea cel mai important lucru pentru mine: sa pot sa contribui, sa dau inapoi, sa pot avea impact profund, pozitiv, asupra oamenilor cu care interactionez.

Cand m-am apucat de online, fara sa constientizez, in mod deosebit, ca ”ma apuc” de ceva, mi-am facut un blog, pe Yahoo 360. Probabil printre primele din Romania. Postam acolo citate din cartile pe care le citeam, lucruri care ma ajutau. Fiindca imi doream sa impart asta si cu altii, voiam sa le foloseasca si lor, nu doar mie.

Mai tarziu, mi s-a parut ca am idei suficient de originale incat sa nu mai pun doar copy-paste-uri. Niste luni mai tarziu, acest obicei al meu s-a transformat in bookblog.ro, primul blog colectiv din Romania, blog de review-uri de carte. Am vrut sa duc ideea de a imparti si de a recomanda lucruri la urmatorul nivel. Am luat colegi care sa faca asta pt beletristica, mi-am pastrat in mare parte pentru mine partea de carti de dezvoltare personala, management si marketing.

Acum vreo 5-6 ani, am ajuns pentru prima data la un psiholog. Un prieten imi spusese ”eu mai merg din cand in cand la un shrink” si i-am zis ca vreau sa imi recomande unul. Nu mai stiu ce incercam sa rezolv atunci, insa n-am folosit telefonul ala decat jumatate de an mai tarziu, cand trecand prin niste probleme de sanatate incercam sa elimin de pe lista cauze legate de stress. Am ajuns acolo cu o agenda plina de intrebari si am plecat dat peste cap de ce mi se intamplase:

Aveam despre mine parerea ca cresc, ca ma dezvolt personal si profesional mult mai repede decat majoritatea celor din jurul meu. Era un sentiment placut, incepuse cu cativa ani in urma (perioada yahoo 360) si nu doar ca ma simteam destul de bine cu mine, ci incepusera sa se vada deja si rezultate, atat in viata profesionala cat si in cea personala. Cresteam, dar se mai intampla ceva: deveneam arogant.

Am plecat de la sedintea cu psihologul cu certitudinea ca un astfel de dialog poate fi un superbun proces de invatare accelerata. Cu mult mai accelerat decat orice facusem eu pana atunci, fiind autodidact, citind si testand si aplicand ce am citit. Mi-am promis ca ma voi reintoarce in acel loc, peste niste timp.

Cateva luni mai tarziu, dupa ce mai trecusem prin vreo 10 carti de psihologie, m-am intors. Si am inceput un proces de lucrat cu mine care, dupa 6 ani, inca se intampla, o data pe saptamana. A luat diverse forme de-a lungul timpului: consiliere psihologica, psihoterapie, supervizare de coaching, consultanta etc. M-a schimbat si mai mult.

Am citit niste tone de carti de psihologie. Am citit Jung, Freud, Yalom, Fromm, Seligman, Whitman si am ajuns la coaching. Mergeam la psiholog cu pagini intregi de intrebari notate, uneori despre mine, alteori despre altii sau despre ce am citit.

Acum 3 ani si ceva, am vrut sa fac un training de formare in coaching. Pentru mine, nu ca sa practic vreodata. Am vrut sa ma inteleg mai bine, sa devin mai bun la a fi eu. Adica acelasi lucru pe care il faceam deja de niste ani. In cadrul formarii, am fost nevoit sa practic coaching, gratuit, cu niste oameni. Am descoperit ca imi place, ca vreau sa fac asta. Insa ca hobby. Nu mi-am imaginat ca va deveni parte din identitatea mea.

Le-am spus prietenilor ca am facut formarea, a trebuit sa le explic ce inseamna coaching-ul si au fost mai multi care mi-au zis: ”ah, pai tu oricum faceai asta, dintotdeauna”. La fel si unii colegi din firmele pe care le construiam. ”Pai oricum faceai asta cu noi”. Bine ca imi ziceti acum, dupa ce am descoperit singur! Acum, serios vorbind, le multumesc. Mi-au confirmat niste lucruri.

Acum cateva luni, dupa ce am primit peste 180 de ore de consiliere, coaching si supervizare, dupa ce am trecut prin doua formari in doua scoli de coaching foarte diferite – Robbins-Madanes (”The official Coach Training School of Anthony Robbins”) si Noble Manhattan – peste 180 de ore de training si avand deja cateva sute de ore de lucru cu clienti, adunate in ultimii ani, am decis ca voi face asta full time, profitand si de faptul ca Spada merge bine mersi si fara mine.

Fac, deci, life si business coaching. Face to face si pe Skype. Am de gand sa scriu un articol despre ce inseamna de fapt coaching-ul, simt ca in Romania inca nu e conturat suficient de bine ca domeniu. Pana atunci, insa, am o descriere despre ce fac, pe Linkedin, impreuna cu parerile unora dintre oamenii cu care am lucrat deja.

Varianta scurta este ca ma folosesc de psihologie si de cateva skill-uri specifice coaching-ului pentru a ii ajuta pe oameni sa depaseasca diverse obstacole care ii opresc din a isi atinge potentialul. Cei care ma cunosc pot sa va confirme ca urasc small-talk-ul si bullshit-urile motivationale, deci sigur nu va fi despre ”hai ca poti” si ”eu cred in tine”, ci despre ce putem face astazi, cu ce avem, ca sa ajungem unde vrem sa fim maine. Adica sa crestem, sa ne dezvoltam. Foarte important!, in directia in care vrem noi sa o facem.

Later Edit: aici e un interviu care explica ceva mai bine ce este coaching-ul.

Întrebări de duminică

June 10th, 2016

Greatness comes not from intellectual capacity, wealth or station. It comes from consciousness of one’s honest purpose, from frequent self-examination, not influenced by the opinions of others and oriented around a sense of social good.

Nu e un citat cap-coadă, însă e ceea ce am înțeles eu din cum vedea Marcus Aurelius ”greatness”-ul. Sună simplu și exhaustiv, însă dacă începi să le iei pe bucăți și te uiți un pic în jur (și, de ce nu?, în tine), îți dai seama că pentru a ajunge acolo, oamenii au nevoie:

1. Să își găsească un scop al lor, nu să ia niște rețete din jur (exemplu: Note mari-Liceu-Facultate-JobInCorporatieSafe-Nuntă-Apartament-Copil_1-Mașină-Copil_2-SuntemGataAmTerminat)

2. Să învețe să se uite la ei obiectiv, să mai petreacă timp și de unii singuri, cu ei. Adică fără să se înconjoare de oameni doar ca să nu se gândească la problemele lor, fără să se uite la televizor cu scopul de a își amorți conștiința înainte să se culce, fără să țină un telefon în mână constant, fiindcă altfel se simt deconectați, fără să stea pe Facebook cu speranța că se vor simți mai puțin singuri decât sunt.

3. Să nu își mai compare propria viață, pe care o cunosc intim, profund, fiindcă e a lor, cu imaginea pe care o proiectează ceilalți despre viețile lor. Pe Facebook, de exemplu. Sau în vacanțele în care merg împreună, sau la un suc pe care îl beau cu toții, o data la 3 luni, sau la 4 ani, și care ar trebui să înlocuiască toata perioada în care un serial a fost mai important decat să se vadă între ei. Timp în care fiecare și-a imaginat lucruri despre celălalt, făcând proiecții care pornesc de la un update pe Facebook, singurul moment fericit dintr-o vacanță de vară de 4 zile, sau o poză făcută într-un aeroport în care au avut o escală de avion de 30 de minute.

4. Să înțeleagă conceptul de ”social good”. Să înțeleagă, practic, alăturarea a două cuvinte pe care mare parte dintre oameni nu le înțeleg(em?) nici măcar luate individual. Ce înseamnă ”social”, altceva decât Facebook sau oameni fără posibilități financiare? Și ce-i binele, pentru noi, altceva decât o valoare socială? Cine decide binele? Masele? Indivizii? Cineva sau ceva mai sus?

Sunt cel puțin 4 lucruri pe care fiecare dintre noi ar trebui să încerce să le schimbe. Probabil e o muncă de-o viață, însă de la un punct încolo rezultatele încep să se vadă. Și nu doar în ”greatness”, ci în viață și nivelul de fericire al fiecăruia dintre noi.

În fine, ca toate cărțile bune și toți oamenii mișto, Meditațiile lui Marcus Aurelius nu mi-au adus răspunsuri. Doar câteva tone de întrebări în plus, și o convingere: că doar o viață studiată, examinată, merită cu adevărat traita. În rest, nu toți trebuie să trăim viața. Unii putem, pur și simplu, doar să trecem prin ea.

Despre trenuri si copilarie

December 15th, 2015

Ajung la Gara de Nord cu 10 minute inainte de sosirea teoretica a trenului. Teoretica fiindca, in Romania tot ce implica un program pare sa fie mai degraba un obiectiv de viata. Imi doresc sa fiu fericit, sa pot spune ca am dus o viata frumoasa, sa nu mor singur si, iata, imi doresc ca la un moment dat trenul sa ajunga la ora scrisa pe tabela de sosiri/plecari din Gara de Nord. Genul ala de obiective. Si poate ca intr-o zi se va intampla, cine stie?

Nu azi, insa. Azi are intarziere. Imaginati-va un tren care ar trebui sa plece din Bucuresti la ora 8 dimineata, iar el are intarziere 40 de minute. Gata? E, acum imaginati-va ca nu-mi pasa! Am din nou sentimentul ala rar, ca de fapt nu ne grabim nicaieri. Atribui aparitia lui ori meditatiei zen din fiecare zi, ori sportului. Societatii sigur nu.

Zambesc amuzat si intru in Spring Time sa imi cumpar ceva de mancare. Ma asez la casa, astept vreo 2 minute pana apare cineva sa-mi ia comanda. Cer paste milaneze si ma intreb (din fericire in gand, unde se intampla majoritatea discutiilor mele) cine naibii mai mananca paste la cuptor la ora 8 dimineata? Gandul imi fuge apoi la numarul de calorii, urmare a prea multor grafice de dezvoltare personala si carti de fitness. Ma rusinez un pic concluzionand ca astea-s ganduri de aspiranta la jobul de top-model.

– Poftim? Ma scuzati, nu, nu vreau cu extra-mozzarela. Nici bacon. Vreau doar o portie de paste milaneze simple. La naiba, si simple si compuse tot peste 1000 de calorii au. Dati-mi si-un Burn, va rog, in perioada asta a vietii imi place sa traiesc periculos.

– Dureaza 12 minute, aveti timp?

– Daca am timp?! Da, am tot timpul din lume! Sper doar sa nu-mi moara sufletul de plictiseala in timpul vreunei discutii, deci hai sa n-o lungim prea tare. Paste simple, 12 minute, ne vedem atunci, ciao!

La masa de langa mine stau o mama si copilul ei. Mama mananca ceva ce pare a fi… Da, e o saorma. Saorma la 8 dimineata? Bate pastele mele milaneze. Iar azi tipa m-a batut si la stil. Mi-am lasat costumul si cravata ascot acasa, insa ea si-a luat pantofii cu talpa rosie si o geanta lucioasa, mare.

Insa macar eu nu am cu mine un copil care tocmai varsa sub masa tacticos, in slow-motion, o punga intreaga de pufuleti. Stai putin, geanta aia mare n-ar putea fi, de fapt, un patut pentru copil? 1-1.

– Vai, ai mancat toti pufuletii?! Ti-au placut?

Pustoaica ii face semn ca nu i-a mancat, ci pur si simplu i-a varsat pe toti pe jos. Mama nervoasa (turbata la gratii,) ii zice sa astepte acolo si pleaca sa ia niste servetele. Urmeaza, stiu ca urmeaza, episodul doi. Da, iata, pustoaica s-a ridicat in picioare si incepe sa calce pe fiecare pufulet in parte. Cam cum mai fac si eu uneori cu foliile de protectie cu bule de aer in care livreaza cei de la Amazon. Si pe mine ma relaxeaza. Macar din punctul asta de vedere am reusit sa raman copil. Ceea ce nu se poate spune despre mama.

Ma uit la pustoaica, se uita la mine, mama ei urland in fundal. Recunosc in ochii copilului un “who the fuck cares?”. Imi zambeste, ii zambesc si eu. 2-1.

Ciao, acum trebuie sa ma duc, am un tren de prins. Ma rog, vorba vine, nu e ca si cum s-ar misca undeva, dar mi se pare o metafora buna: toti avem trenuri de prins, problema nu-i ca nu le-am prinde, ci ca prindem unul cu intarziere, care opreste prea des si sta prea mult in gara de la Lehliu. Altfel, toata bune.

Profund analitic, caut viata.

November 6th, 2014

Cand esti analitic, introspect si calculat, esti capabil, ai un potential imens. Gasesti solutii rapide la probleme care pentru altii sunt extrem de complicate, iti formezi proceduri si sisteme pentru majoritatea lucrurilor. Daca reusesti sa iti rezolvi si problemele care blocheaza consecventa (toti le avem) cele mai multe lucruri iti devin posibile.

Cand esti o persoana analitica, se mai intampla insa si altceva, nu doar lucruri bune: creste semnificativ probabilitatea de a gandi lucrurile mai mult decat trebuie. Iar asta nu numai ca iti consuma din energie, dar te si poate paraliza, de multe ori. Te blocheaza, te inchide, te face sa te expui mai putin la experiente noi iar asta iti franeaza cresterea si uneori te opreste din a trai cu adevarat. Te preocupa prea mult sa iei decizia corecta si uiti ca de multe ori e mai important sa te misti intr-o directie, oricare ar fi ea, decat sa gasesti solutia perfecta, solutie care, stii si tu, in momentele de luciditate, ca oricum nu exista decat in mintea ta.

Solutiile nu-s niciodata perfecte, doar ca daca le analizezi mai mult timp, ajungi sa crezi despre unele ca ar fi asa, cel putin pentru tine. E un proces prin care treci de fiecare data, fiindca te ajuta sa crezi in ceea ce vei face si elimina din teama de necunoscut. Iti da cumva senzatia ca, daca te uiti mai mult la el, daca il rumegi bine, devine cunoscut. Iti da iluzia de control.

Am vrut sa scriu astazi despre cum am reusit eu sa trec peste mare parte din momentele in care alti oameni, profund analitici, la fel ca mine, se blocheaza. Stiu ca pare groaznic de greu de facut, dar nu-i. So:

In momentul in care avem de luat o decizie, indiferent cat de importanta sau mai putin important pare, ceea ce facem e ca intram pe pilot automat prea repede. Am o decizie de luat > Am un mod in care iau deciziile? > Da, le analizez pana mi-e clar ce trebuie sa fac! > Atunci hai sa analizez. Si, bang!, aici s-a rupt filmul. Tocmai am ratat din nou oportunitatea de a lua decizii si altfel decat rational. In momentul in care iti dai seama ca analizezi, deja e prea tarziu.

Exista o fereastra de oportunitate, una mica-mica, de cateva momente intre punctul in care ne dam seama ca trebuie sa alegem ceva, si punctul in care am inceput deja sa analizam. E, in acele cateva momente, trebuie sa inveti sa te arunci cu capul inainte, sa inchizi ochii si sa faci un pas in fata, constient ca s-ar putea sa doara, dar intelegand ca fara sa iti asumi riscul asta nu vei invata niciodata sa iei deciziile si altfel.

Nu trebuie sa fie decizii majore, cel putin nu la inceput. Ba chiar e recomandat sa incepi cu lucruri mici, fiindca acolo riscul perceput este suficient de mic si el, si e mai probabil sa iti iasa. E ziua unui coleg la birou si iti intinde un platou cu 2 tipuri de prajituri. Iti dai seama ca e un moment de decizie si te grabesti sa intinzi cat mai repede mana catre una dintre ele, inainte sa apuci sa te gandesti la care ti-a placut mai mult ultima data, la care ingrasa mai putin, la care sunt mai multe sau mai putine pe platou, la faptul ca n-ai mancat nimic altceva azi sau ca ai mai mancat alte 5 prajituri inainte. Decizi ceva, (aparent) aleator, inainte sa inceapa procesul rational.

Risti facand asta? Pai da, s-ar putea ca in momentul imediat urmator sa iti dai seama ca ar fi fost mai bine sa o alegi pe cealalta, ca asta are alune si tie nu-ti plac alunele, ca o sa mai alergi 30 km pe banda la sala ca sa dai jos a 6-a prajitura de azi etc. E posibil sa doara (putin, e drept, fiindca si decizia a fost mica) insa tocmai ti-ai folosit pentru prima data un muschi pe care nu stiai ca il ai. E un muschi pe care cu cat il folosesti mai mult, cu atat iti va fi mai usor sa il incordezi data viitoare. Si pe decizii din ce in ce mai importante.

Nu o sa iti iasa din prima. In primele 10 incercari s-ar putea sa ratezi fereastra de 9 ori. Dar acum deja vei fi constient ca au existat acele ferestre, le vei vedea mai usor de fiecare data. Uneori vei decide ca vrei sa analizezi, si de multe ori chiar va fi mai bine sa o faci. Alteori, insa, vei simti ca vrei sa inchizi ochii si sa pui degetul pe ceva. Incearca. Cand iti va iesi pentru prima data se va simti al naibii de bine. Apoi, incet-incet, vei capata incredere ca poti face lucrurile si altfel si, in multe cazuri, vei fi uimit de rezultate.

Exersand mult timp, pe mine m-a ajutat sa devin mai om, sa rad de mine, sa imi asum ca sunt mult mai mult decat mintea mea. Da, am facut si tampenii, am facut si lucruri de care acum imi pare rau, dar nu regret niciun moment. Insa ma sperie groaznic faptul ca e una dintre chestiile alea pe care as fi putut sa nu le invat niciodata si viata mea ar fi aratat ca naibii, in ciuda potentialului. Ar fi fost ca si cum as fi trecut prin viata fara sa ies din satul in care m-am nascut. Cutremurator.

M-a intrebat odata un client de coaching excesiv de analitic daca are vreo sansa sa scape de asta 100% vreodata. :) Raspunsul e ca nu. Dar nici nu trebuie! Amintiti-va de toate plusurile pe care le aduce, nu vreti sa renuntati la alea. Vreti sa fiti capabili de analize si rationamente cat mai bune, insa in acelasi timp, sa fiti capabili de cate un leap of faith din cand in cand. Iar voi, noi, spre deosebire de oamenii mai putini analitici, trebuie sa ne antrenam ca sa facem asta.

Dar, hei, ce e antrenamentul altceva decat a stabili un sistem, niste proceduri si a fi consecventi pana ne iese? :) Iar la asta ne pricepem.

“we all make choices, but in the end our choices make us”

April 23rd, 2013

O sa supar niste oameni azi. Nu-i personal, va rog sa intelegeti asta. N-am timp s-o fac sa fie personal. Altii nu vor intelege ce-am vrut sa zic. Nu-i vina voastra, e a mea, mergeti mai departe; nici pentru asta nu am timp.

Fiecare isi ia propriile decizii, isi conduce viata cum vrea. Cum crede ca vrea. Asta e premisa de la care pornim, ca nici eu, nici altcineva nu are dreptul sa spuna altcuiva ca isi traieste viata gresit sau corect. Oricum, orice om sanatos la cap si cu o doza minima de decenta intelege ca lucrurile sunt gresite sau corecte doar fiindca el le vede asa. Nu exista adevaruri absolute, nici retete nu-s.

Fara retete universal valabile, invariabil, apar momente in viata personala sau in cea profesionala, in care fiecare dintre noi se vede pus in fata unor decizii… Stop.

Nu suntem oi. Nu putem sa ne vedem pusi in fata unor decizii. Putem sa alegem sa ne conducem viata si altfel decat punand degetul pe una dintre cele doua variante care ne sunt oferite de cei din jur. Putem sa gasim noi o a treia, sau putem macar sa o cautam. Cu toate astea, multi dintre noi nu o facem voi nu o faceti. Imi pare rau, am vrut sa ma includ aici. Stiti voi, te pui in aceeasi categorie cu oamenii si in felul asta faci critica mai usor de suportat. “Uite ma, si el e la fel, inca mai e speranta”. Insa adevarul e ca nu-s la fel. Suntem mai multi care nu suntem. Si n-ar fi corect (judecata de valoare!) sa ne bagam in aceeasi oala.

Fiindca atunci cand dam de rascruci, unii dintre noi voi se uita in jur, dau un cot celui de langa si, ca in clasa a 9-a, cand copiam la teza la matematica, soptesc un “zi-mi, bai, si mie, cum se face la problema 4”. Apoi dau un cot celui din dreapta si concluzioneaza doct ca raspunsul nu poate fi decat unul dintre cele doua (diferite) pe care le-au primit din parti (scuzati dublul inteles).

Bravo, iti trebuie o mare profunzime sa faci asta! Uite cum ti-ai dat tu seama (aproape) singur, ca un om mare, ca ai doua variante si ca trebuie sa alegi intre ele. Si acum ai luat 7 la teza, deci a fost bine, esti mediocru, ceea ce era de asteptat. Dar si multumitor. Ca doar nu toti putem termina liceul cu media 10 (aici ma includ si pe mine, sper ca simtiti apropierea).

Avem doar patru mici probleme: intre timp nu mai suntem in clasa a 9-a, tu nu mai dai teza la matematica, sistemul educational din Romania e la pamant si asta cu care te joci e viata ta. Sau ar trebui sa fie a ta. Ca pana una-alta, pare ca e a celor din jur. Carora intre timp nici nu mai trebuie sa le dai coate, ci doar sa te uiti in jur in loc sa te uiti in interior. Vei ajunge usor la concluzia ca “probabil stiu ei ceva”. Da’ tu ce stii? Cam cat habar ai tu despre cine esti, ce vrei si ce e bine pentru tine? Si cum ai putea sa ai habar vreodata, daca tot timpul te uiti in jur mai mult decat te uiti la tine?

Scuzati-ma. Am fost critic, direct si poate un pic prea dur. Am sa ma mustrez singur si am decis ca voi alerga 1 km in plus diseara. Sau uite, daca vreti voi sa imi dati o alta mustrare o sa o ascult. Promit. Puteti sa o trimiteti spre nu_voi_citi_asta@andreirosca.ro. Va raspund eu cand am timp.

PS: ca sa fie si mai clar, atunci cand ii lasam pe ceilalti sa ne dea variantele si nu ne batem capul sa le chestionam este fix ca in vanzari. In vanzarile alea agresive si manipulative:

Buna ziua, am sunat sa stabilim o intalnire. Nu stiti inca, dar veti cumpara un produs de la mine in urmatoarea saptamana. Sigur nu aveti nevoie de el, insa eu am nevoie sa il vand, deci cand credeti ca ne-am putea intalni? Vreti maine la ora 10 sau miercuri la 11:30?

Ah, nu stiti daca aveti timp? Atunci haideti sa stabilim pentru maine la 10 si confirmam inainte. Daca cumva apare ceva, e okay si cum spuneti dumneavoastra, sa ne vedem miercuri. Ah, n-ati zis asta? Asa mi s-a parut. Bine, atunci vorbim maine, va multumesc mult pentru interes, ati luat decizia corecta.

Suna cunoscut?

De ce ii judecam pe ceilalti, partea a II-a

November 16th, 2012

Am publicat azi, mai devreme, un articol pe tema “De ce ii judecam pe ceilalti?“. Si in bunul spirit social-media-web-2.0-ish, Cristian Pascu mi-a dat o replica pe blogul sau. Va invit sa o cititi. Eu am citit-o de 2 ori, mi-a placut si am vrut sa ii raspund lui Cristi cu un comentariu. Fiindca discutia este insa lunga si mi-ar placea sa interveniti si voi, am sa public raspunsul meu mai jos.

***

Iti multumesc pentru analiza, Cristian. :) A fost o lectura placuta si interesanta si in mod cert e un subiect care poate fi dezbatut. Ma bucur ca ai facut-o. Trei observatii am:

1. Zici tu

“De multe ori avem reacții emoționale la acțiunile celorlalți. Și nu fiindcă considerăm că ceea ce fac ei e rău.”

Iar eu spun ca nu am zis nicio secunda ca ar fi rau sau bine (binele si raul sunt oricum concepte foarte discutabile si, din punctul meu de vedere, un produs al societatii), ci doar ca atunci cand avem o reactie emotionala la ceva facut de celalalt, inseamna ca asta ne atinge. Pozitiv, negativ, nu stiu. Zic doar ca e relevant pentru noi dintr-un anumit punct de vedere.

2. Incepi cu

“Eu cred, simplu spus, că judecăm pe alții numai și numai ca să ne justificăm acțiunile. Îi judecăm ca să ne simțim superiori.”

Desi in multe cazuri se intampla fix asa, mi se pare important sa iti amintesc ceva ce in mod cert stii. Ca multi oameni se simt intr-adevar inferiori si isi doresc sa nu se mai simta asa de fiecare data cand se compara cu ceilalti, insa in acelasi timp exista si oameni care se simt superiori si la ei problema despre care vorbesti tu nu se mai pune. Sau cel putin nu se mai pune asa.

Atat sentimentul de superioritate cat si cel de inferioritate sunt “tratabile” la fel, fiindca de fapt sunt niste devieri de la zona de echilibru, insa “noi nu suntem ca ceilalti oameni” nu inseamna neaparat “vreau sa cred ca sunt superior lor” (si nu e momentul sa discutam mitul supereroului aici), ci ar putea insemna la fel de bine “imi doresc doar sa fiu diferit de ei si am nevoie ca cei din jur sa imi confirme asta; iar daca ei nu o fac, am sa ii presez sa o faca asa cum ma pricep eu mai bine”.

3. In ceea ce priveste presupunerile, tu spui ca

“Nu toate presupunerile noastre sunt false. Uneori sunt chiar foarte adevărate. Oamenii sunt, într-o importantă măsură, asemănători.”

…in exemplul tau, putem intr-adevar sa ne gandim ca cel de langa noi ne seamana si ca ar putea gandi (more or less) la fel ca noi, greseala vine din a presupune ca gandeste FIX la fel ca noi. Avem nevoie de generalizari la fel cum avem nevoie de etichetari, altfel nu am putea trai. Si putem sa consideram si ca avem nevoie de presupuneri, atata timp cat intelegem ca facand asta ne ducem intr-o zona superficiala, in care oricand putem gresi*.

*stiu ca greseala duce mai degraba la evolutie, decat la ceva negativ, insa ne trebuie un alt articol pentru discutia asta. :)

is the word a help or a hinderance?

October 15th, 2012

N-am mai scris de mult timp despre ce citesc; mi s-a parut ca ce citesc e doar treaba mea, nu si-a voastra. :)

Insa imi dau seama ca vreau sa reiau obiceiul si nu ma intreb prea mult “de ce”. Poate ca, asa cum spunea Paler, o fac pentru “a ma justifica in ochii copilului care am fost”. Evident, adaptat la societatea de azi.

Citesc “The Power of Now”, a lui Eckhart Tolle, iar paragraful de mai jos vorbeste despre valoarea cuvintelor.

“[…] nor any other word can define or explain the ineffable reality behind the word, so the only important questions is whether the word is a help or a hinderance in enabling you to experience THAT toward which it points. Does it point beyond itself to that transcendental reality, or does it lend itself too easily to becoming no more that an idea in your head that you believe in, a mental idol?”

Marturisesc ca si eu, de prea multe ori, le valorizez parca mai mult decat ar trebui. Nu e un defect profesional, nu m-am considerat niciodata ca fiind un “comunicator”, spre deosebire de multi colegi de industrie care se identifica cu asta. Insa, in ciuda limbajului pe alocuri greoi al lui Tolle, imi place. Sunt multe momente in care cuvintele apasa prea puternic. Si cred ca merita sa ne intrebam in defavoarea a ce.

Cum ii convingem pe oameni sa ramana in Romania?

October 8th, 2010

Prea multi oameni pleaca din Romania. Oameni buni. Cum ii convingem sa stea?
Haideti sa facem un exercitiu. Ajutati-ma cu comentarii. Voi ce motive sa stea le-ati da?

PS: rog pe cei care sunt impotriva ramanerii in tara sa se abtina. Stim deja toate motivele pt care am putea pleca, acum ne intereseaza cele pentru a sta.

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Intrebari at Andrei Roșca.