Despre frica voi scrie o carte intr-o zi. Pe asta insa nu stiu daca voi mai avea curaj sa o public. Daca tinem cont de faptul ca siguranta este cea mai profunda nevoie pe care noi, oamenii, o avem frica nu ar trebui sa ne mai ia prin surprindere.
Am auzit ca am fi suma persoanelor pe care le-am cunoscut de-a lungul vietii. Apoi, ca am fi suma cartilor pe care le-am citit. Ei bine, eu cred ca suntem si suma fricilor noastre.
Citesc de cateva zile, in sfarsit, o carte de care am tot auzit lucruri. E scrisa de un tip vazut de multi ca fiind un curajos. Iar mie mi se pare ca citesc povestea unui fricos. Un om atat de speriat de lume incat a simtit nevoia sa schimbe ceva, sa alerge impotriva curentului. Toti o facem la un moment dat. Atunci cand ni se pare ca toata lumea poarta o lupta cu noi, ne incordam si vrem sa le demonstram ca, de fapt, noi purtam o lupta cu ei, nu invers.
Ati vazut filmul 300, cu spartanii? Cam asta s-a intamplat si la Thermopylae. Ce, vin astia zeci de mii sa ne atace pe noi, cei 300? Nu, nu! NOI, astia 300, mergem sa ii atacam pe aia care sunt zeci de mii. E un mecanism de aparare. E generat de frica, insa din punctul meu de vedere asta inseamna curajul.
Oamenii carora nu le e niciodata frica nu sunt curajosi, sunt nebuni. Curajosi sunt oamenii carora le e groaznic de frica si merg inainte atunci cand 99% dintre oameni se opresc.
Inteleg ca nu sunt singurul. Ba chiar sunt destui oameni care acumuleaza atat de multe informatii, atat de mult know-how incat la un moment dat simt nevoia sa le dea mai departe. O nevoie profunda, greu de calmat. Cred (pornind de la mine, evident) ca oamenii astia simt mai intai o nevoie puternica de a sti. O foame. Si fac eforturi sa stie. Unii fiindca simt ca e posibil sa fi ramas in urma, altii de teama ca nu cumva sa ramana vreodata. In urma altora sau in urma lor.
Apoi, de la un punct incolo, incep sa simta nevoia de a impartasi lucruri, de a transmite informatii mai departe si de a spera ca unora dintre cei carora le transmit le vor folosi mai bine decat au facut-o ei. Suntem fiinte ciudate, noi, oamenii. Ne dorim sa acumulam fara sa ne explicam foarte bine de ce. Apoi, ne dam seama ca am acumulat prea mult si vrem sa ne asiguram ca a meritat.
Si pentru ca lucrurile sa devina si mai fascinante, foamea nu dispare. Nici macar atunci cand ajungem sa ne descurcam destul de bine la a transmite ce am acumulat.
Articolul de mai jos este un guest-post scris de Ioan Nicut, un om deosebit.
Nu știu pentru tine cum e Prietene, dar pentru mine a fi lider e să ai curajul să te ridici, să răsari, să renaști, să-ți lași lumina unică să curgă peste Oameni astfel încât creând un spațiu în care ei strălucesc, strălucești și tu.
Și nu e vorba doar de a face, de a fi cineva, de a lăsa ceva unic ci pur și simplu de a fi în felul tău indiferent de misiunea pe care ți-ai asumat-o. Eu am ales să las super jobul corporat, cu bmw, costume italienești, lume bună, educată ca să-i ajut pe alții ca să fie ei.
Pentru că am rupt pisica dintr-o bucată am pierdut tot controlul și confortul din poziția privilegiată pe care o aveam. Și pentru că nu e ușor să n-ai control, mă agățam și eu de ce puteam să-mi păstrez echilibru și încrederea în mine.
Deși eram obișnuit să cer rate de peste 125 euro pe ora acum când a trebuit să cer pentru mine era mult mai greu. Îmi doream foarte mult să ajut, să progresez, să-mi fac un nume, să fiu cunoscut, să reușesc și în această privință așa cum reușisem să duc multe proiecte la capăt și să fac vânzări de milioane la corporație. Cum ți se pare? Stai cu mine și o să descoperi și mai multe.
Dacă te uiți așa la fapte, detașat, din exterior ai spune, mamă ce intenții bune, ce mișto e ideea de a face toate astea, de a avea aceste aspirații înalte.
Aspirațiile înalte sunt extraordinare în viața unui om cu condiția să nu le folosești ca scuze așa cum le foloseam eu ca să accept în viața mea ceva ce nu rezona cu mine.
Și-atunci în disperarea de a fi acceptat așa cum sunt, cu ce fac, recunoscut spuneam da la foarte multe dintre propuneri și cereri, înghesuind la întâmplare în viața mea aproape tot ce primeam. Am acceptat chiar să lucrez pe aproape nimic, ca să-mi fac noua meserie, până într-o zi, când am reînceput să spun NU.
Și-atunci ca să fi lider așa cum îți spuneam mai sus Prietene, trebuie să spui Nu. Povestea asta este despre 7 motive pentru care merită să spui nu:
Faci loc în viața ta pentru schimbare. Spunând nu, ai timp să te concentrezi la ce e important și prioritar pentru tine.
Creezi spațiul în care să strălucești, să devii vizibil. Oprindu-te din a accepta și înghiții ca pelicanul, nemestecat, nefiltrat, începi să alegi conștient ce ai tu nevoie pentru dezvoltarea ta, ca să fii în acord cu mintea, inima și sufletul tău.
Ești auzit, văzut, respectat. Unii dintre oameni cred că a fi cuminte înseamnă a accepta ce le oferă viața prin alții. Paradoxul este că atunci când alegi să le refuzi nevoile, vei fi mai vizibil, mai respectat, luat în considerare.
Atragi noi circumstanțe, oportunintăți, sincronicități, oameni, care îți susțin evoluția. Când ești autentic și filtrezi prin NU-urile tale, poți în sfârșit să alegi doar ce e pe valul evoluției tale, ce te menține pe cursul tău firesc în care te transformi cu ușurință, fără efort.
Îți împrospătezi relația cu oamenii și cu tine. Dacă până acum îți consumai energia ca să satisfaci nevoile altora în relația cu tine acum începi să pui energie pe ce e important pentru tine în relația cu alții.
Îți schimbi comportamentele și implicit rezultatele care se manifestă în viața ta. Foarte mulți dintre oameni se întreabă de ce nu au rezultate diferite? Realitatea este că până nu schimbi modul în care te percepi pe tine ca apoi să schimbi comportamentele tale, o să ai același tip de rezultate. Vrei alt tip de rezultate, spune NU.
Îți cureți relațiile de ce e toxic în ele, lumea te apreciază așa cum ești. Vrei să fii în relație cu oameni care sunt cu tine doar pentru că ești om bun sau vrei să atragi oameni care te acceptă, iubesc și vor să fie cu tine așa cum ești? Începe să spui nu și dă-le voie celor care nu mai sunt satisfăcuți să plece din relația cu tine.
Acum e important să știi că în mintea ta, la nivel neuronal căile existente sunt foarte bătătorite. E normal ca să vezi lucrurile din perspectiva în care ești acum. Ca să creezi, noi perspective, noi căi neuronale, noi comportamente, noi tipuri de rezultate trebuie să ieși din zona de confort în zona de învățare.
Sunt Ioan Nicuț și fac coaching. Ca și coach, îi însoțesc pe oameni în călătoria lor afară din zona de confort. Atunci când executăm tiparele de comportament existente, primim răsplata acum, repede, ușor. Ca să fii lider, să spui NU ai nevoie să-ți asumi suprimarea răsplatei pentru un timp, în viitor, când ai să primești ceva de o valoare înmiită. Primești prețul libertății tale de individ care strălucește.
Tu poți să fii lider, poți să strălucești, poți să zici nu.
Dacă pentru tine e important a fi lider în viața ta, înscrie-te acum la newsletter-ul meu și primești gratuit cartea mea „Ghidul Celui Care Are Rezultate în Viață” un ghid pas cu pas, simplu și accesibil care te-ajută să-ți stabilești un obiectiv pe care să-l atingi. Cred că dacă tu alegi și ai nevoie, unul din obiectivele tale poate fi să spui NU.
In fiecare an, prin decembrie, imi propun sa scriu un articol despre lucrurile importante din anul ce tocmai se termina. In unii ani reusesc, in altii sunt probabil prea coplesit de ceea ce descopar analizand ultimele 12 luni. Asa ca anul asta ma voi asigura ca se va intampla. Facand-o acum.
Anul 2010 e anul in care am sperat cum nu credeam ca sunt capabil sa sper, am luptat intr-un fel cu totul diferit decat luptasem si am realizat ca sunt lupte pe care, oricat de tare ai fi, nu ai cum sa le castigi decat impreuna cu altii. Singuri, oricat de mari am crede ca suntem, suntem prea mici.
2010 e anul in care am validat oameni. Anul in care am invatat sa “let go” si anul in care am ales sa incep sa am mai multa grija de copilul din mine si sa il iau mai mult la misto pe antreprenor. Iar lucrurile au inceput sa se intample si mai repede si mai bine decat inainte.
2010 e anul in care am ales sa progresez oprindu-ma si uitandu-ma in jur. Am inteles ca viteza poate sa duca la eficienta, insa aproape niciodata nu duce la eficacitate. E anul in care am terminat de scris o carte care va ajunge la cateva zeci de mii de oameni. Oamenii potriviti. Oameni care vor produce o schimbare.
Si 2010 mai este ceva: e anul in care mi-am dat seama ca uitam (me included) prea des sa pretuim oamenii buni din jurul nostru. Si e anul in care mi-am promis sa nu mai uit asta.
Sper sa nu i se para cuiva ca e un articol trist, fiindca nu-i. E un articol pe care il scriu zambind. Fiindca, mai presus de toate, 2010 e anul in care m-am cunoscut mai mult decat in oricare alt an; a fost anul in care am crescut enorm si la sfarsitul caruia ma uit in oglinda si zambesc. Fiindca distanta intre ceea ce eram anul trecut si ceea ce sunt astazi este ravasitoare. Nu stiu cat se vede in exterior, nici nu ma intereseaza foarte tare, insa in interior se vede. Si e bine. :)
Nu sunt un împătimit al boxului (imi place mult kickboxing-ul), însă Playstation-ul m-a învăţat cine este Roberto Duran.
Roberto “ManoDePiedra” Duran Samaniego, unul dintre cei mai mari boxeri ai tuturor timpurilor. Născut într-o suburbie a oraşului El Chorrillo, în Panama, dintr-o mamă prostituată, a deţinut titlul mondial la patru categorii de greutate diferite, 70 de meciuri terminate prin K.O., niciun meci terminat cu remiza. Un adevărat luptător.
Am făcut toată această introducere doar pentru a putea face referire la câteva cuvinte spuse de Roberto Duran prin anii ‘90, în încercarea de a răspunde la întrebarea pe care mulţi i-o adresau în acea perioadă: cum faci să câştigi?
“I am not an animal in my personal life. But in the ring there is an animal inside of me.
Sometimes it roars when the first bell rings. Sometimes it springs ouţ later in a fight. But I can always feel it there, driving me and pushing me forward. It is what makes me win. It makes me enjoy fighting.”
Duran boxa. Noi nu facem asta. Noi trăim fiecare cum se pricepe mai bine, însă mai devreme sau mai târziu cu toţii găsim acel lucru care ne face să ragem ca nişte lei. De cele mai multe ori, răgetul îl auzim doar noi, în interior. Acolo unde se întâmplă toate lucrurile demne de menţionat din viaţa noastră, acolo de unde izvorăşte fiecare schimbare a lumii în care trăim.
Nu cred că cineva poate rata momentul, nu poţi să fii atât de ocupat încât răcnetul din interiorul tău să nu producă un ecou. În mod cert noi suntem cei care decid ce suntem şi ce trăim, însă aceste decizii au efecte în exteriorul nostru. Întotdeauna. Indiferent dacă alegem să păstrăm secretul acelui răcnet sau să ne exteriorizăm.
Duran a ştiut să scoată răcnetul din el într-o formă care i-a îmbogăţit viaţa şi a generat performanţă. Noi ştim?
(din cartea “Suntem furtuni” care va fi publicata in luna ce tocmai incepe)
Un speech foarte misto si educativ despre ce inseamna de fapt positive psychology, tinut de Martin Seligman, director al Positive Psychology Center. Mai multe detalii despre el gasiti pe wikipedia.
Exista un psiholog, Paul Ekman. Printre altele, el a clasificat 19 variante de zambet. Da, adica putem sa zambim in 19 feluri diferite. Iar 18 dintre ele sunt false.
Sunt false, adica sunt folosite de noi pentru a masca o parte dintre emotii. Fiindca ne e teama si nu vrem sa aratam asta, fiindca spunem ceva ce nu este neaparat adevarat, insa nu vrem sa ii jignim pe cei din jurul nostru, fiindca nu vrem sa se vada ca, de fapt, nu intelegem nimic dintr-un banc etc. Evident, ele sunt utile. Mai toate sunt. Atata doar ca unul singur este autentic.
Am multe intalniri, cunosc zilnic oameni noi. Zambim. Si eu, si ei. Toate zambetele conteaza, fiindca toate zambetele transmit ceva, toate ii ajuta pe cei care zambesc sa transmita ceva si ma ajuta si pe mine sa inteleg ce vor ei sa imi transmita. Insa unul singur e zambetul care imi spune ca acel om chiar se bucura, chiar e emotionat, chiar e amuzat, chiar simte si traieste puternic momentul.
Zambetul autentic se numeste zambetul Duchenne. Nu il pot mima decat un pic peste 5% dintre oameni. E un zambet pe care nu il poti antrena, insa il poti recunoaste la ceilalti si poti sa te bucuri si tu atunci cand il vezi. Si ghiciti ce se intampla atunci cand il recunoasteti :)
Exemplu:
Prima e Duchenne, a doua nu este Duchenne.
Varianta scurta: la zambetul Duchenne zambim si cu ochii, nu doar cu gura. Mai exact, la Duchenne ridicam colturile gurii (asta o facem la toate cele 19 tipuri de zambete) dar folosim si un muschi ce se cheama orbicularis oculi. Muschiul asta ridica obrajii (pometii) si face ca ochii sa se inchida putin, facand ridurile din jurul ochilor mult mai vizibile.
Bonus: am gasit aici un test care va poate spune cat de capabili sunteti sa recunoasteti zambetele autentice. Dupa ce faceti testul, mai gasiti acolo niste informatii ceva mai detaliate despre zambetul autentic. Distractie placuta. :)
Resurse:
1. Mai multe despre Paul Ekman pe Wikipedia.
2. Un articol introductiv care da si cateva detalii legate de muschii folositi, pe sciencebuddies.org
3. Cartea Formula fericirii, una dintre cele mai bune carti citite de mine ever.
4. Sursa pozelor: sciencebuddies.org
Daca nu ne schimbam, nu crestem. Daca nu crestem, de fapt nu traim cu adevarat. Spunea Robbins ca in tot ceea ce facem “we are either climbing, or sliding”. Cu alte cuvinte, daca ni se pare ca “ne mentinem”, de fapt mergem in jos. Aplicabil atat in relatii intre persoane de sex opus, cat si in ceea ce priveste performanta de la locul de munca. La fel de aplicabil in business.
Doar ca a creste presupune schimbare si toti oamenii au o frica inerenta de schimbare. Nu ne plac riscurile, suntem comozi, iubim siguranta. Dozele sunt diferite, insa ingredientele exista in fiecare. Ca lucrurile sa fie si mai complicate, frica de schimbare nu dispare. Niciodata. Cei ce par neinfricati sunt cei care au reusit sa se controleze suficient de bine in momentele dinaintea asumarii unui risc sau cei care nu isi lasa timp sa gandeasca. :)
Exemplificand: esti pe marginea unei prapastii iar daca sari sunt doua variante: ajungi pe partea cealalta si castigi enorm sau ratezi si trebuie sa te culegi de pe jos. E un risc mare si tu stii asta. Exista trei tipuri de comportamente:
1. Te gandesti 2 minute, dupa care alegi sa nu sari fiindca este prea riscant.
2. Te gandesti 2 minute, calculezi riscul cu sange rece, iti asumi potentialul esec, ai incredere in capacitatea ta si sari.
3. Te gandesti 3 secunde, alegi sa nu te gandesti 2 minute, si sari.
Sigur ca toti ne-am dori sa fim capabili de varianta doi. Nu suntem. Nu fara exercitiu, autocunoastere si o incredere uneori exagerata in propriile capacitati. Si atunci, nu raman decat doua alternative. Te gandesti si nu gasesti curajul (nebunia?) sa sari SAU alegi sa sari inainte sa fi avut timp sa te gandesti bine la ceea ce tocmai esti pe cale sa faci.
Daca nu sari niciodata in viata, vei ramane intotdeauna acolo unde esti. Parca DePree zicea ca “nu putem deveni ceea ce trebuie sa fim, ramanand acolo unde suntem”.
Daca sarim, insa, ne schimbam. Fundamental. Indiferent daca ajungem sau nu pe partea cealalta, ne-am exersat abilitatea de ne permite nebunii. Brusc, diferenta dintre noi si cineva care n-a sarit niciodata devine imensa. E genul de diferenta care poate incuraja aroganti, insa in mod cert educa invingatori.
Odata ce am invatat sa sarim, nu ne mai ramane decat sa invatam sa ne ridicam de pe jos. Dupa care suntem zei.
Hai sa va arat unde am fost eu in weekend-ul care tocmai a trecut. Raspuns la primele doua intrebari care va vin in minte:
1. Aici.
2. Da, e greu. Mai ales pe ultimele trasee. E greu si foarte foarte sus.
*multumesc Razvan pentru poze. :)
Mai zicea cineva: ““He who is not everyday conquering some fear has not learned the secret of life.” Perfect de acord.
Nu cred ca as putea descrie suficient de bine sentimentul pe care il ai atunci cand esti in aer, la 20 de metri de pamant, nu esti convins ca te-ai asigurat cum trebuie, incerci sa nu te dezechilibrezi stand intr-un picior, iar piciorul iti aluneca. Priceless. Mai ales daca stii ca ai fi putut renunta inainte de asta si n-ai facut-o.
