Unii dintre voi stiu ca acum cativa ani am lansat, impreuna cu Ionut Ciurea, empower.ro, care in prezent e probabil cel mai tare blog pe zona de dezvoltare personala si profesionala din Romania. In mare parte, meritul este al lui Ionut, eu am fost foarte implicat doar in primele 18 luni.
Motivul pentru care va scriu azi este Empower Campus, un proiect dezvoltat de Inspire Business si Asociatia Empower (cea care detine in prezent empower.ro).
Empower Campus e un proiect dedicat tinerilor aflati la inceput de cariera si se desfasoara sub forma unei competitii intre 60 de participanti, participanti pe care sunt convins ca programul ii va ajuta sa isi descopere competente si abilitati pe care nici nu stiau ca le au.
Sunt cinci teme principale: Identitate/Planning Personal, Cariera, Educatie Financiara, Comunicare si Relationship Design, Leadership si Integrare Concepte. Iar organizatorii spun ca vor recompensa tinerii cu cele mai originale idei si cu potential de dezvoltare in orice companie, pregatit pentru provocarile oricarui job. Mie mi se pare ca e un obiectiv suficient de indraznet incat sa merite atentia voastra. Se pot castiga si premii cum ar fi recompense financiare, internship-uri, job-uri sau excursii iar perioada de inscriere si preselectie mai dureaza fix 12 zile, adica pana pe 28 martie. Asa ca eu m-as grabi in locul vostru, mai ales ca ii cunosc personal pe patru dintre traineri si ii recomand din toata inima (Raluca Mohanu, Mihaela Stroe, Cristian Carstoiu si, bineinteles, pe Ionut Ciurea).
Intrati pe empowercampus.ro sau scrieti-le colegilor pe adresa: selectie@empowercampus.ro. Si succes!
A scris Adi despre cartea mea mai atent decat as fi putut scrie eu. Recunosc ca am asteptat cu oarece emotii articolul cu care ma tot ameninta de ceva vreme.
Cu Adi ma stiu de cativa ani buni si, in ciuda faptului ca multa lume care citeste blogul asta il citeste si pe al lui, suntem oameni foarte foarte diferiti. Functionam diferit, avem preocupari diferite, privim lumea din unghiuri diferite si, in mod cert, suntem personalitati foarte diferite. Doar ca Adi are o mare calitate, aceea de a functiona foarte bine ca o oglinda. Te ajuta sa iti spui lucruri despre tine. Sigur, calitatea asta mai da si rateuri din cand in cand, insa pe mine sigur m-a ajutat de cateva ori.
Lungile discutii pe care le-am avut in ultimii 4-5 ani si-au spus cuvantul si de data asta, fiindca Adi a extras din Suntem furtuni esenta:
“În general, oamenii nu sunt atenți la ceea ce trăiesc și de multe ori se lasă trăiți de întâmplări. Ceea ce este și mai păgubos este faptul ca sensul a ceea ce trăim este oferit de ceilalți, de prejudecățile epocii și de ideile la modă. Andrei își filtrează singur propria viață, nu se oprește la sensurile prefabricate și își investește o mare parte din atenție pentru a înțelege ce a trăit și cum de a ajuns unde este.”
Da, asta am facut. Am incercat sa imi explic ceea ce sunt (si ceea ce nu sunt) astazi, doar ca am facut-o semi-public, in speranta ca si altii se vor regasi in procesul de auto-cunoastere si constientizare prin care eu trec de cativa ani buni, si din care sper sa nu ma opresc niciodata. Ceea ce va doresc si voua.
Mancam niste pui acum vreo saptamana cu Costin si nu mai stiu cum am ajuns sa ii recomand articolul* de mai jos. Se potriveste multor oameni si sunt convins ca ii va placea. Am uitat sa ii dau link si intre timp am ajuns sa cred ca v-ar placea si voua. Ma rog, unora dintre voi, ca ceilalti (celelalte?) veti apasa ctrl+alt+del si va veti reaminti ca citind blogul asta de fapt procrastinati groaznic si ca aveti niste ppt-uri de terminat. Ieri. :)
***
“Odată, la serviciu, am dat de o colegă nervoasă la toaletă. Ieşise din cabină, îşi netezea fusta si bombănea: “Ştii bancu-ăla cu Iţic?”. N-am ştiut dacă vorbeşte cu mine, aşa că am mormăit incert, în aşa fel încât, la o adică, să reiasă că eu de fapt cântam. A continuat şi m-a scăpat astfel de propria-mi mutră buimacă: “Cică se ruga Iţic toată ziua la Dumnezeu: dă, Doamne, să câştig la loterie! Ajută-mă, Doamne, să câştig la loterie, hai, Doamne, zău, de ce nu mă ajuţi şi pe mine să câştig la loterie?! La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atâta văicăreală, se repede la el: mă, Iţic, pe cuvânt că te-am auzit şi m-am străduit din răsputeri, dar te rog frumos, ajută-mă şi tu puţin: joacă la loterie!”
Am hăhăit cu ea un pic, dar aşteptam legătura dintre banc si motivul reuniunii noastre private. A continuat: “Aşa şi eu, dragă: tocmai am făcut acum un test de sarcină care, normal, mi-a ieşit negativ. Am plâns ca proasta, cu fundul pe colac, fiindcă mă screm de vreo patru ani să rămân gravidă şi degeaba! După aia însă, brusc, mi-a bubuit mintea că de la ciclul trecut n-am mai făcut sex, de fapt! Că eu cu bărbată-miu nu ne întâlnim decât 8 minute pe zi, dimineaţa. Si, deşi el n-are nevoie decât de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindcă îmi fac părul cu drotul, pantofii cu cremă şi botul cu ruj.”
„Verifică-ţi agenda, am putea să ne vedem azi la 1:45, să luăm lunch-ul şi să facem un copil?”
Mă uitam la ea cu ceva ce fusese până de curând admiraţie, dar deja nu mai eram sigură: femeie de carieră, obsedată de promovare, leafă, autoritate si performanţă. Vorbea jumate-n engleză, jumate-n română, cum se poartă acum, era toată numai taioare, promouşăn, targhet, ăuernes, marchet, pablic-rileişăns, plening, risărci, fidbec. Damă spirt, cu părul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colega-cea-fără-de-cusur, carierista care se temea doar de bomba atomică şi de bărbaţii care cred că femeile sunt inferioare. Avea un soţ manager, care-şi făcea al doilea doctorat şi chelise prematur din cauza studiului năpraznic şi ambiţiei de a fi şef. Aveau bani, lucrau în multinaţionale, umblau numai cu nara pe sus, trosnea mândria-n ei.
Dar n-aveau copii… Asta lipsea din tabloul perfect. Când au împlinit 30 de ani, au făcut consiliu de familie, cu părinţi şi cu socri, cu tot, şi au decis să aibă un băiat şi o fată, neapărat în ordinea asta. Când au împlinit 34, s-ar fi bucurat să aibă şi-un pechinez, numai că programul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7:00 şi pleca la 7:42 cu Renault-ul; el se scula la 7:34 şi pleca la 8:02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9:10, comanda pizza, îi lăsa şi lui o felie rece, se culca; la 10:45 venea şi el, mânca uscătura. Apoi se strecura în pat lângă ea, dar n-o trezea niciodată pentru sex, fiindcă el trişa: seara nu făcea duş, nu mai avea timp. Făcea doar dimineaţa. » Read the rest of this entry «
Zice Derelict ca:
“Intotdeauna e cum se vede “din afara”. Intotdeauna “din interior” exista justificari, scuze, motive, circumstante atenuante, explicatii. Intotdeauna din interior se vede altfel, intotdeauna e cum se vede din afara. Intotdeauna e greu sa recunosti asta.”
Suna bine, asa-i? Derelict scrie bine de cand il stiu. Ce m-a frapat insa de data asta nu a fost forma, ci continutul. Fiindca are dreptate. Aproape intotdeauna e asa cum se vede din afara. Unele dintre cele mai misto oportunitati de a creste vin din feedbackul primit de la cei din jurul nostru. Iar noi suntem de cele mai multe ori mult prea subiectivi ca sa mai fim relevanti atunci cand incercam sa ne privim si sa ne intrebam ce sa mai imbunatatim la noi.
Inainte de a vorbi la o conferinta, ma gandesc mult la abordare. Poate mai mult decat la ce voi spune. Fiindca, la randul meu, am fost participant la multe conferinte si m-au enervat groaznic doua tipuri de oameni: cei (multi) care ma plictiseau si cei care nu aveau curajul sa spuna adevarul de teama ca ar putea sa ma deranjeze.
Da, adevarul mai si doare cateodata. Si da, uneori, pentru ca vrei sa te mai poti privi in oglinda si sa fii mandru de tine e nevoie sa fii vertical si sa spui ce crezi, nu ce ar vrea ceilalti sa auda.
Cu toate astea, nu toti suntem experti la a primi feedback, e clar. La asta contribuie puternic si oamenii care se grabesc sa dea feedback fara sa se intrebe daca abordarea e buna. De cele mai multe ori modul in care dai feedback e de doua ori mai important decat feedback-ul pe care il dai.
Orice cioban stie sa dea cu parul. A fi direct nu este intotdeauna cea mai buna varianta, iar a nu fi direct nu te face neaparat mai putin sincer. Am invatat acum ceva vreme ca mare parte dintre discutiile in contradictoriu se termina prost fiindca niciunul nu vrea sa rezolve o problema, fiecare incearca sa ii demonstreze celuilalt ca e mai destept decat el.
Doar ca, din pacate, a fi mai destept nu te face automat mai putin complexat.
Tolstoy zicea, intr-o carte pe care n-am citit-o: Everyone thinks of changing the world, but no one thinks of changing himself. De mentionat ca nu o spunea in engleza, doar ca rusa nu o intelege nimeni si in romana suna mai prost.
Nu stiu daca chiar toata lumea se gandeste sa schimbe lumea, cred ca de cele mai multe ori suntem prea ocupati sa incercam sa ii schimbam pe cei din jurul nostru. Pe “tampitii” care fac lucruri pe care noi nu le-am face niciodata, pe “fraierii” care nu vad evidentele pe care noi le observam atat de usor.
Apoi, mai sunt oamenii care chiar vor sa schimbe cate ceva la nivel macro. Poate ca nu lumea, insa o bucata suficient de mare din ea incat sa conteze. Si eu ma numar printre ei. Vreau si cred ca pot schimba niste lucruri.
Nu singur, nu peste noapte, dar probabil ca le voi schimba. Insa inainte sa am porniri d’astea Ghandiano-Hitleriste am inteles ca mai intai trebuie sa ma schimb pe mine. Ca toate pretentiile pe care le am de la cei din jurul meu trebuie sa fie mai intai bifate de mine.
E usor si comod sa pretinzi de la altii schimbarea. Mai complicat devine atunci cand iti dai seama ca tu, asta care esti azi, nu va schimba nimic, si ca trebuie sa cresti. Iar schimbarea presupune iesirea din zona de confort si expunere. Intotdeauna.
Self-help-urile americane (partial geniale, partial maculatura) entuziasmeaza si te baga de multe ori intr-o stare ciudata. Te impacheteaza bine, glossy, insa lucreaza prea putin la produs. Incepi sa stralucesti pentru o perioada, atragi atentia, insa toata vraja dispare in momentul in care cei din jurul tau sunt dezamagiti, fiindca se asteptau la ceva mai mult decat esti de fapt. Entuziasmul nu e suficient.
Unul dintre cele mai grele exercitii pe care le-am facut vreodata a fost cel ce tine de canalizarea entuziasmului. Exercitiul poate fi rezumat in raspunsul la o intrebare: ce faci cand simti ca ai putea sa faci orice? Mare parte dintre noi imprastiem entuziasm in jurul nostru. Ceea ce e minunat. Si ramane minunat pana in momentul in care constatam ca l-am imprastiat pe tot.
Cred ca de vreo doi ani am invatat sa fac asta. Si de cate ori devin foarte foarte entuziasmat de ceva, asa cum sunt acum, singura mea grija dincolo de a trai entuziasmul este sa il strang pe tot, sa il adun, si sa il directionez, sa aiba o tinta. Sigur, entuziasmul meu nu mai are acelasi efect pe care l-ar putea avea asupra celor din jurul meu, fiindca nu mai ajung sa simta decat o parte din el. Insa cateva momente mai tarziu… cum sa va spun eu ca sa intelegeti? Suntem furtuni. :)
Despre frica voi scrie o carte intr-o zi. Pe asta insa nu stiu daca voi mai avea curaj sa o public. Daca tinem cont de faptul ca siguranta este cea mai profunda nevoie pe care noi, oamenii, o avem frica nu ar trebui sa ne mai ia prin surprindere.
Am auzit ca am fi suma persoanelor pe care le-am cunoscut de-a lungul vietii. Apoi, ca am fi suma cartilor pe care le-am citit. Ei bine, eu cred ca suntem si suma fricilor noastre.
Citesc de cateva zile, in sfarsit, o carte de care am tot auzit lucruri. E scrisa de un tip vazut de multi ca fiind un curajos. Iar mie mi se pare ca citesc povestea unui fricos. Un om atat de speriat de lume incat a simtit nevoia sa schimbe ceva, sa alerge impotriva curentului. Toti o facem la un moment dat. Atunci cand ni se pare ca toata lumea poarta o lupta cu noi, ne incordam si vrem sa le demonstram ca, de fapt, noi purtam o lupta cu ei, nu invers.
Ati vazut filmul 300, cu spartanii? Cam asta s-a intamplat si la Thermopylae. Ce, vin astia zeci de mii sa ne atace pe noi, cei 300? Nu, nu! NOI, astia 300, mergem sa ii atacam pe aia care sunt zeci de mii. E un mecanism de aparare. E generat de frica, insa din punctul meu de vedere asta inseamna curajul.
Oamenii carora nu le e niciodata frica nu sunt curajosi, sunt nebuni. Curajosi sunt oamenii carora le e groaznic de frica si merg inainte atunci cand 99% dintre oameni se opresc.
Inteleg ca nu sunt singurul. Ba chiar sunt destui oameni care acumuleaza atat de multe informatii, atat de mult know-how incat la un moment dat simt nevoia sa le dea mai departe. O nevoie profunda, greu de calmat. Cred (pornind de la mine, evident) ca oamenii astia simt mai intai o nevoie puternica de a sti. O foame. Si fac eforturi sa stie. Unii fiindca simt ca e posibil sa fi ramas in urma, altii de teama ca nu cumva sa ramana vreodata. In urma altora sau in urma lor.
Apoi, de la un punct incolo, incep sa simta nevoia de a impartasi lucruri, de a transmite informatii mai departe si de a spera ca unora dintre cei carora le transmit le vor folosi mai bine decat au facut-o ei. Suntem fiinte ciudate, noi, oamenii. Ne dorim sa acumulam fara sa ne explicam foarte bine de ce. Apoi, ne dam seama ca am acumulat prea mult si vrem sa ne asiguram ca a meritat.
Si pentru ca lucrurile sa devina si mai fascinante, foamea nu dispare. Nici macar atunci cand ajungem sa ne descurcam destul de bine la a transmite ce am acumulat.
