Care-i treaba cu alergatul

March 26th, 2015

Treaba cu alergatul e ca-i o metafora pentru viata. Te incalti, iesi pe usa, alergi 45 de minute si ai trait o viata. Cu tot ce presupune asta. Cu momentele de inceput, in care simti ca poti sa muti muntii, cu prea mult avant dar care te duce totusi undeva, cu momente in care doare si trebuie sa decizi daca e genul de durere care sa te opreasca sau daca e genul de durere care iti spune ca esti pe drumul cel bun, sa nu te opresti.

E despre a invata ca de cele mai multe ori durerea trece daca inveti sa o ignori. Insa nu mereu! Si fara sa ai habar daca de data asta va trece sau nu, va trebui sa iei o decizie.

Alergarea e sinusoidala, la fel ca viata. Ups and downs. Si esti singur, tot ca-n viata. Sigur, uneori ai pe cineva care iti ureaza succes la plecare, poate te asteapta cineva la finish si, cateodata, chiar alergi impreuna cu cineva. Cineva care are propria directie, propria viteza si propria lupta. Dar in deciziile complicate, esti singur. Singur cu emotiile, nesigurantele, temerile si gandurile tale. Te caleste, iti da experienta in a sta cu tine, ceva ce mare parte dintre noi nu-s in stare sa faca by default.

M-a intrebat cineva zilele trecute, in treacat, care-i treaba cu alergatul. Pe foarte scurt, cam asta-i treaba. Alergarea e viata.

Povestea primului meu maraton

October 22nd, 2014

Nu-mi propusesem sa scriu despre maratonul pe care tocmai l-am terminat, dar mi-am amintit cat de mult imi place sa citesc “review”-uri de curse, in ultima vreme au devenit articolele mele preferate, tocmai fiindca sunt atat de diferite de la om la om, fiecare are experienta lui. Si mi s-a parut ca ar fi egoist sa nu scriu. Va fi un articol lung.

***

Un pic de istoric pre-cursa

M-am apucat de alergat in ianuarie anul trecut, am deci cam un an si jumatate de experienta. Am alergat cateva sute de metri la prima iesire si eram mort. Inainte de asta nu mai alergasem decat dupa autobuz. In liceu la viteza si rezistenta eram varza. Am luat-o deci de la zero acum un an si jumatate, insa uitandu-ma inapoi, mi se pare ca alerg de-o viata.

Ca un amator ce eram (si sunt inca), am facut toate greselile posibile. Am folosit incaltaminte aiurea, am avut postura proasta (si inca mai lucrez la asta), am facut over-striding, am crescut distantele prea repede si prea mult, m-am supraantrenat si, drept urmare, am reusit sa am intr-un an si jumatate cam toate accidentarile posibile. Am trecut prin toate si am invatat enorm din fiecare.

Ce am invatat cel mai mult a fost sa raman in contact cu corpul meu, sa stiu cand sa fortez pana la limita superioara pentru a progresa mereu, dar niciun milimetru peste acea limita, astfel incat sa ma feresc de accidentari, care m-ar tine departe de una dintre cele mai puternice pasiuni pe care le-am facut in viata asta, cea pentru alergare.

Si fiindca am fost atent, in ultimele 8-9 luni am putut sa ma antrenez destul de bine, sa pastrez un echilibru bun intre alergare ca pasiune si ocazionalele obiective de performanta personala, printre care sa termin un triatlon (swim-bike-run, da?:) ) si un maraton (alergare 42,2 km) in 2014.

Drept urmare, anul asta m-am apucat serios de inot si bicicleta si am diminuat semnificativ distantele alergate, de la nivel de semimaraton (21,1 km, am terminat doua in luna mai) pana la 5-7 km, cat urma sa fac in proba de triatlon pe care o alesesem. Si in plin avant, la inceputul lunii august, intr-un antrenament de viteza pe bicicleta, am fost neatent jumatate de secunda si am zburat peste ea. Serios.

Printre problemele generate de cazatura a fost o lovitura la coaste, durere pe care inca o mai resimt in anumite contexte, 4 luni mai tarziu. Am fost pe la medici, mi-au zis ca sunt okay dar ca trebuie sa fac pauza de la efort vreo saptamana, pana trece. Dupa 3 saptamani, inca nu ma reapucasem si mai aveam vreo 20 de zile pana la primul triatlon.

De la 6 la 42 km intr-o luna

Am reluat incet-incet mai intai alergarea, apoi bicicleta si inotul iar in septembrie am terminat cu succes primul triatlon, la Olimp. Doar ca atat pauza de accidentare cat si antrenamentul pentru cele 3 probe m-au facut sa raman in urma la alergare (desi mi-au asigurat un cross-training perfect). Iar acum aveam fix o luna sa revin de la nivel de 5-6 km / alergare la macar 30 km, astfel incat sa pot spera sa termin cu bine primii 42 km din viata mea, la Bucharest International Marathon. O crestere despre care “medicul meu de alergare” a zis, de parca mai trebuia sa-mi zica cineva, ca “e enorma”. Adica am fortat din nou. Cate 4 alergari si intre 50-60 km / saptamana alergati. Si s-a vazut, astfel incat cu 10 zile inainte de maraton m-am ales cu o noua accidentare (Shin Splint la piciorul stang – chiar glumeam ca fix asta imi mai trebuia si pot sa zic ca am avut toata colectia).

Cea mai lunga alergare fusese de 21 km. Mai aveam programata una de 29-30 km cu o saptamana inainte de maraton si a trebuit sa decid daca sa o incerc, riscand sa agravez accidentarea si sa nu pot participa la maraton, sau sa ma odihnesc o saptamana si sa incerc sa cresc de la 21 la 42 km in ziua maratonului, cu speranta ca voi putea suporta durerea si nu voi risca ceva mai grav (stress fracture era una dintre chestiile naspa care imi tot reveneau in minte). Am decis a doua varianta, nu inainte de a ii face o vizita lui Alin Popescu, pentru deja obisnuita binecuvantare pre-personal-record. :)

L-am intrebat daca e safe sa alerg la maraton, si Alin a zis: “daca nu cumva te doare si genunchiul, riscurile sunt zero. Probabil ca o sa doara la alergare, dar riscuri nu-s.” Nu simteam nimic la genunchi, deci atat aveam nevoie sa aud! Bineinteles ca la 15 minute dupa ce am plecat de acolo a inceput sa ma doara usor si genunchiul. :) Asta ca sa nu aiba cineva impresia ca mintea mea n-o ia pe aratura la fel ca oricare alta.

Andrei Rosca. Sursa foto: 7card

D Day

Am reusit sa ma odihnesc destul de bine cu 2 nopti inainte de maraton, stiam din experientele de la semimaratoane si triatlon ca noaptea aia e critica, chiar mai importanta decat noaptea dinaintea concursului. Cu doua zile inainte am crescut cu vreo 50% volumul de apa baut in fiecare zi si am crescut semnificativ carbohidratii din ultima masa a zilei, cand de obicei as fi incercat sa mananc salate, fructe (stiu!) etc.

In dimineata concursului am ajuns in Pta Constitutiei la 8:20, m-am schimbat, am verificat ca am la mine tot ce ar trebui, am lasat la garderoba ce trebuia lasat, m-am pozitionat la start si am sperat ca va fi bine. :)

Aveam doua lucruri importante pe care imi propusesem sa le respect, ca strategie: sa pornesc incet, mai incet decat oricand, si sa rezist cat de bine pot presiunii de a accelera. In competitii se incepe in general foarte in forta, si 90% dintre oameni nu pot sustine viteza aia, asa ca fac burnout dupa cativa kilometri. E o greseala de amator, o facusem si eu in trecut, doar ca acum ma asteptau aproape 5 ore de alergare non-stop, deci nu-mi permiteam luxul asta. Al doilea lucru important era sa opresc la fiecare punct de alimentare si sa ma tin de planul facut de acasa. Am disciplina de a ma tine de un plan nutritional, insa obisnuiesc sa alerg cu sticla de apa (sau izotonic) la mine, pe centura de hidratare, sunt foarte obisnuit sa beau si sa mananc fara sa incetinesc, deci in mod normal nu prea opresc la puncte de alimentare. Stiam insa ca duminica va trebui sa beau cel putin 2 litri de lichid, iar sticla mea tinea doar 0.5. Deci trebuia sa ma fortez sa opresc des.

Viteza mea normala in perioada pre-maraton era pace de 5:05 – 5:20 min/ km, cu varfuri de 4:40 min/km. Mi-a fost extrem de greu sa imi impun pace mediu de 6:30, simteam ca alerg pe loc, insa s-a dovedit xtrem de util.

Primii 10-15 km nici nu i-am simtit, nu stiu cand au trecut. Incercam sa imi menajez cat pot tibia si genunchiul, am acordat atentie speciala la postura si am incercat sa ignor faptul ca mi se parea ca din cauza ritmului, alerg mult mai ciudat decat de obicei. Am respectat la secunda planul de mancare si hidratare si m-am straduit sa opresc la toate punctele de alimentare.

Mi-am dat seama ca se ingroasa treaba abia cand am ajuns pentru prima data la urcarea de pe Calea Victoriei, adica dupa 18 km (vreo doua ore de alergare). Muschii erau okay, nu dadeau inca semne de oboseala, cu suflul n-aveam nicio problema datorita ritmului de alergare mult mai mic decat eram eu obisnuit, insa genunchiul incepuse sa doara usor, in special in panta. M-am oprit pe marginea drumului si mi-am pus genunchiera pe care o luasem cu mine, just in case. Si a mers.

Inca din primii pasi am simtit ca sustine suficient de bine genunchiul si nu mai simt aproape nimic. Cu toate astea, stiam ca va exista si un dezavantaj: nefiind obisnuit cu genunchiera, muschii imi vor obosi mai repede. N-am studiat partea asta, nu stiu exact de ce se intampla, insa aveam experienta de anul trecut, cand din cauza unei accidentari la acelasi genunchi, alergasem o cursa de 10km pe Podul Basarab cu genunchiera si simtisem un dezechilibru. Probabil ca presiunea aia izoleaza niste muschi. Din fericire, n-am simtit efectele decat vreo 2 ore mai tarziu, cand deja erau alte lucruri care ma preocupam mai tare decat oboseala unui picior. Dar sa o iau treptat.

Am trecut de km 21, prima dintre cele doua ture, dupa vreo 2 ore si 20 minute si desi stiam ca sunt in grafic, tot am simtit o strangere de inima. Cu cateva luni inainte facusem aceeasi distanta in mai putin de 2 ore. N-am putut sa ma abtin si cu vreo 50 de metri inainte de a trece pe sub poarta de finish am bagat un sprint si am zambit, fiindca mi-am dat seama ca, totusi, chestia asta cu competitivitatea e inca o slabiciune, chiar daca reusesc sa o controlez in mare parte din timp. Pur si simplu nu poti trece pe sub o poarta de finish lesinat! Trebuie sa o treci in fuga oricat de terminat ai fi… Ma rog, poti, normal ca poti! Eu nu pot. :) Inca.

Am oprit sprintul imediat dupa poarta si am revenit la ritmul normal, ma mai asteptau inca doua ore si ceva de alergare si, asa cum citisem in multe locuri, maratonul oricum incepe cu adevarat pe la kilometrul 30, iar eu eram la 22. Insa eram fresh, simteam ca il pot termina. Tibia incepuse sa doara cu vreo 10 km in urma, insa durerea era suportabila si nu crestea in intensitate odata cu distanta, deci nu ma ingrijora foarte tare. Imi era un pic teama de eventuale crampe, fiindca nu trecusem prin asta pana atunci si stiam ca pot sa te opreasca din drum.

Si, de fapt, gandindu-ma la asta acum, imi dau seama ca pentru mine durerea n-a fost niciodata o grija. Stiam ca maratonul o sa doara. Nu stiam exact cum si cat de tare, dar nu mi-a fost teama de durere, ci de lucrurile alea care se puteau intampla si care ar fi putut sa ma faca sa nu mai pot sa continui cursa. Nu era un capat de tara, normal. Daca din orice motiv nu as fi putut sa il termin, stiam deja cand e urmatorul maraton si aveam de gand sa merg acolo. Insa ma gandisem la el in ultimele luni, era un obiectiv important si mi-ar fi fost ciuda sa stiu ca din punct de vedere al rezistentei l-as fi terminat, insa o crampa sau altceva de care nu ma mai lovisem pana atunci m-ar fi putut opri.

Am inceput sa obosesc pe la kilometrul 26-27, cand am trecut a doua oara pe la Piata Muncii. Si cum incepusem eu sa simt oboseala aia, ce-mi trece prin minte? Ia sa vad eu daca pot baga un sprint acum, sa-mi cresc self-esteem-ul. Stiu, acum pare o mare tampenie, dar atunci chiar mi s-a parut o idee buna sa vad cam cat de repede pot alerga dupa ce am alergat deja vreo 3 ore. Am bagat viteza vreo 200-250 de metri, cu ochii pe ceas. Crescusem viteza de la pace de 6:40 la 4:45 si a fost ca un dus rece! Am incetinit sa-mi trag sufletul si sa revin la un ritm normal, insa tin minte ca m-am simtit atat de misto incat mi-am zis ca, de fapt, nici nu mai trebuie neaparat sa termin cursa asta. Apoi mi-am dat repede vreo doua palme in minte si stiu ca m-am gandit: “Poate ca asa incepe, Andrei. Poate asa incepi sa renunti.”

Km 30. Zidul.

Ma apropiam de km 30 si stiam asta. Citisem mult despre maratoane si multi oameni vorbeau despre faptul ca pe la km 30-31 se intampla ceva. The Wall, ii ziceau. Zidul. Aparent, exista acest punct in care pur si simplu simti ca nu mai poti, e ca un zid de care te lovesti. Unii abandoneaza, altii trec cu greu de el. Wikipedia zice ca e cauzat de faptul ca in acel punct toate rezervele de glicogen din ficat si muschi se epuizeaza, ceea ce declanseaza o oboseala puternica, brusca, si senzatia ca nu mai poti face niciun pas te blocheaza. Altii zic ca e mai degraba un prag psihologic pe care trebuie sa il treci. Ca acolo incepi sa te indoiesti pe bune ca mai poti trece linia de finish.

Marturisesc ca mi-am dorit sa vad ce se intampla la km 30 la fel de mult cum mi-am dorit sa termin un maraton. Simteam cum ma cuprinde entuziasmul de fiecare data cand ma gandeam ca o sa traiesc momentul ala in care psihicul o sa vrea sa cedeze si o sa imi transmita asta atat de raspicat. Era entuziasm amestecat cu niste teama si multa curiozitate, dar ma simteam pregatit pentru orice s-ar intampla acolo.

Si ghiciti ce! Am ajuns la km 30 si nu s-a intamplat nimic! Am ajuns la 32 si inca nimic! Ni-mic. Da, eram din ce in ce mai obosit si incepusera sa ma doara cam toate articulatiile, in special gleznele, ceva ce nu mi se mai intamplase la vreo alergare pana atunci. Dar atat. Niciun gand de a renunta, niciun zid fizic sau psihic. M-am gandit ca poate n-am fost pe faza si l-am ratat. :) Apoi m-a pufnit rasul chiar cand treceam pe langa un punct de alimentare, motiv foarte bun ca fetele de acolo sa creada ca am innebunit sau ceva, si sa inceapa sa strige “hai, Andrei, ca mai ai putin!” (aveam prenumele scris sub numarul de concurs).

Intre km 32 si 38 nu imi amintesc ce s-a intamplat. Stiu ca ma tot intersectam cu Raluca. Ba o depaseam eu pe ea, ba ea pe mine. Si ca ma dureau gleznele ceva de nedescris. Fiecare, dar absolut fiecare pas durea ca naiba. Imi amintesc ca a doua oara cand am urcat Calea Victoriei am mers cativa metri, sa imi reglez putin respiratia si in momentul ala, nemaisimtind impactul puternic pe glezne m-a cuprins o stare d’aia de bine, de sambata dimineata cand ma trezesc la 10 si stiu ca nu ma grabesc nicaieri si mai pot sta in pat vreo ora. Un fel de moleseala combinata cu sentimentul ca nu mai am nevoie de altceva decat sa merg. De pace.

Mi-am fost teama ca daca mai merg un minut s-ar putea sa trag pe dreapta si sa ma culc, asa ca am fortat si am reinceput sa alerg. Nu vreti sa stiti cum se simteau primii 4-5 pasi dupa fiecare pauza scurta cum a fost asta sau cele de la punctele de alimentare. De fiecare data simteam ca trebuie sa iau, constient, decizia de a mai creste nivelul durerii cu vreo 2-3 ordine de marime.

42,195

Dupa km 40 am inceput sa incetinesc, partial de la durere, partial fiindca voiam sa trec pe sub poarta in sprint si nu puteam decat sa imi imaginez de ce efort voi avea nevoie pentru asta. In ultimii 2-3 km, in fata mea, la vreo 10 metri, alerga o tipa dupa care imi propusesem sa ma tin, in ideea ca voi putea sa o depasesc pe sprintul final. Cu toate ca nu imi propusesem un timp sau o anumita pozitie in clasament pentru cursa asta, ci doar sa o termin, n-am putut sa ma abtin, ii vedeam in fata mea pe oamenii aia si eram atat de aproape incat trebuia sa incerc macar sa ii depasesc.

Pe ultima suta de metri, dupa ce am baut ultima gura de izotonic pe care o mai aveam, am adunat toate resursele pe care le-am mai gasit prin mine si am trecut in viteza mai intai pe langa tipa dupa care alergam de vreo 2 km, apoi pe langa un alt grup de 3-4 oameni un pic nehotarati, cred ca erau de la proba de stafeta, apoi am trecut pe sub poarta de finish, dupa 4 ore si 42 de minute de alergare.

Am un sentiment tare ciudat atunci cand fac sprint cu ultimele forte, l-am mai simtit si in alte curse, cand incercam sa imi depasesc recordul de viteza: de fiecare data cand aterizez pe un picior, simt ca as fi putut sa ma prabusesc dar, cumva, am reusit sa o evit si la pasul asta. E ca si cum genunchii sunt atat de epuizati incat fiecare nou pas e un risc pe care trebuie sa aleg daca sa mi-l asum sau nu. Si de fiecare data imi vine in minte ca asta e o metafora atat de misto si ca e de fapt un antrenament perfect pentru asumarea de riscuri. Cu fiecare pas stii ca te-ai putea duce pe burta (in fata unor mii de oameni) si, cu toate astea, il faci. Fiindca stii ca asa se simte atunci cand iti depasesti limite. Daca nu simti asta sau ceva similar, esti inca in zona de confort. Si in zona de confort nu crestem. Nu cu adevarat.

Despre asta a fost maratonul meu. Despre depasirea propriilor limite. A fost bine atunci iar acum ca durerea si oboseala s-au dus, e cu atat mai bine. Si simt ca tot ce s-a intamplat in orele alea ma reprezinta perfect.

o sa imi asum asta

July 6th, 2014

Asumarea schimba totul. Asumare unei relatii, asumarea unui nou proiect, asumarea unui mod de a fi. Si nu e vorba neaparat de asumarea publica, desi asta duce de obicei lucrurile la un alt nivel.

La prima vedere, asumarea e un concept destul de vag, greu de apucat. Si asta fiindca granita dintre a iti asuma si a nu iti asuma e foarte subtila. Daca am crezut suficient de mult pentru a ma implica in proiectul X, atunci pot zice ca mi l-am asumat, nu?

Nu. Asa cum vad eu lucrurile, poti spune ca un gest sau o decizie e asumata atunci cand ii dai greutatea unor consecinte. Cu alte cuvinte, asumarea reala presupune constientizarea eventualelor consecinte si continuarea, in ciuda lor.

Nu de asumarea deciziilor fugim de obicei. Fugim de asumarea unui eventual esec, de consecintele nedorite ale deciziei. Daca totul merge bine, problema asumarii nu se mai pune, toata lumea e fericita. Daca insa ni l-am asumat public si am gresit, atunci va trebui sa gestionam niste consecinte. Iar daca n-a fost public, dar a fost asumat la nivel personal (si intim), va trebui sa ne explicam noua de ce am dat-o in bara, de ce am luat o decizie prin care ne-am dezamagit. Adica heavy stuff! Riscul e mare fiindca miza e stima noastra de sine si, in functie de caz, imaginea pe care altii o au despre noi.

Brusc, asumarea asta vine la pachet cu un potential pericol iar asta e ceea ce ii da greutate. Altfel, ar fi doar inca o dovada ca suntem iresponsabili. Acelasi lucru face insa din asumare un instrument puternic. Faptul ca ti-ai asumat ceva si ti-a iesit poate fi o dovada (pentru tine sau altii) ca n-a fost o intamplare. Faptul ca ti-ai asumat o decizie si, cu toate astea, ai dat-o in bara poate fi dureros, nu te mai poti pacali ca poate nu ti-ai dorit chiar asta.

Ai vrut, ai incercat si ai dat-o in bara. In acelasi timp insa, ai avut curajul sa iti asumi, ai avut curajul sa traiesti o experienta fiind perfect aliniat cu lucrurile in care credeai, ai avut curajul sa fii vulnerabil. Adica ai fost om, iar asta cred ca ar trebui sa fie singura calitate care conteaza cu adevarat. Restul chiar sunt detalii.

sentimentul ala

March 26th, 2014

Stiti sentimentul ala pe care il aveti atunci cand vedeti ca un prieten bun tocmai e pe cale sa faca o greseala? Adica sa ia o decizie despre care voi stiti ca ii va dauna, o decizie pe care o va regreta? Poate ca ati trecut prin asta deja, poate ca ati avut un apropiat care a facut-o.

Stiti cum se va termina si cu toate astea nu il puteti opri. Poate ca stiti ca nici n-ar fi corect sa-i cereti sa se opreasca. E viata lui, e experienta lui, are dreptul sa traga propriile concluzii, nu sa se bazeze pe concluziile tale. Stiti ce urmeaza. Veti asista la un film pe care l-ati mai vazut, stiti ca se termina prost, si cu toatea astea nu puteti sa il opriti. Ati trecut prin asta, asa-i?

E, atunci cand acumulezi foarte multa experienta intr-un timp mai scurt decat altii si mai esti si atent la oameni, sentimentul asta apare des. Foarte des. Te uiti in stanga si vezi o greseala care ar putea fi oprita, te uiti in dreapta si vezi un om despre care stii unde se duce, chiar daca el nu stie inca.

Si, la inceput, e complicat rau. Vezi cum mare parte din previziuni ti se bifeaza si nici macar nu poti sa te bucuri ca ai avut dreptate. Observi sabloane care ii duc pe oameni in aceleasi locuri, de multe ori indiferent de trecutul lor, vezi decizii care duc intotdeauna la ceva prost pentru cel care le ia. La inceput e complicat.

Dup-aia, dupa ce nu mai esti la inceput, apar optiuni. Poti alege sa te concentrezi pe ce se intampla dupa decizia gresita, pe cum interpreteaza fiecare om ceea ce i se intampla. Din fericire, aici e diferit de fiecare data. Sau poti alege sa fii alaturi de ei, sa le oferi suport pe drumul catre stii-tu-ce-dar-ei-nu-inca, sa nu ii judeci si sa iti aduci aminte ca, cel mai probabil, si tu ai invatat asta la fel: gresind.

Iar cand totul se termina, cand acel om va fi gresit si el, cum ai facut si tu, si isi va da seama, ii poti spune zambind: “Bine ai venit, te asteptam demult!” Si e cam tot ce poti sa faci. :)

sa stam cu noi

December 14th, 2013

Cred ca prin 2010 am invatat sa stau. Abia prin 2010. Sa ma opresc din cand in cand, sa iau piciorul de pe acceleratie si sa ma uit in jur. Apoi, sa ma uit in mine.

Nu ne invata nimeni asta, sa stam. Ne invata doar sa alergam, in fiecare zi mai repede decat in precedenta. Ne invata ca daca in fuga asta suntem printre primii, atunci e bine. Daca nu, sa fugim mai repede! Sa fugim ca si cum am sti catre ce. Si nu stim, normal ca nu stim, habar n-avem.

Ne setam niste obiective, avem niste idei, cateva sperante si o lista scurta pe care speram sa o putem bifa, candva, in viata asta. Dar, in realitate, habar n-avem daca si cand vom ajunge acolo.

Am invatat in coaching ca de cele mai multe ori oamenii doar cred ca alearga catre ceva. De fapt, fug de ei.

Dincolo de faptul ca ne uitam in jur, ii vedem pe toti ca alearga, si ne imaginam (stupid, zic eu) ca despre asta-i viata, de cele mai multe ori ne e si frica sa ne oprim. Fiindca daca ne-am opri, ne-am putea auzi gandurile, am simti inima cum bate si ne-am putea da seama, ca intr-o oglinda, cine suntem acum. Si ne e teama de distanta dintre ceea ce suntem si ceea ce credem ca ar trebui sa fim.

Singura problema e ca, pentru a putea ajunge sa fim cine vrem sa fim, cam avem nevoie sa stim de unde plecam. Iar asta nu o putem afla din fuga. Tre’ sa stam.

2 evenimente misto

December 6th, 2013

Am doua recomandari de evenimente misto pentru perioada urmatoare. Voi merge la amandoua, poate ne vedem acolo.

1. Un workshop denumit sugestiv Self Leadership – preluarea controlului asupra propriei vieti. E despre a descoperi ce conteaza mai mult pentru noi, cum sa spunem nu (si da), cum sa ne urmam visul si, nu in ultimul rand, despre obiective personale si profesionale. Se intampla pe 11 si 12 decembrie, seara, si mi se pare un cadou perfect de sarbatori. Pentru altii, dar mai ales pentru voi. Un fel de New Year’s Resolution facuta profi, cu ajutor din afara. :)

E organizat de The Hunger, si tinut de Mihail Musat. Detalii si inscriere aici, locurile sunt (foarte) limitate.

2. 12connections. Primul eveniment dintr-o serie de 12. O intalnire cu Paul Dicu si Andrei Rosu, nume cunoscute pentru cei pasionati de miscare. Paul ne spune de ce se intoarce pentru a patra oara in desert pentru una din cele mai dure curse de anduranta din lume, Marathon des Sables, iar Andrei vine dupa experienta traita la Triple Iron Man in Mexic.

E 50 ron participarea, va puteti inscrie aici, mai multe informatii despre evenimentele 12connection puteti afla de pe site-ul oficial 12connections.com

Cum spuneam, ne vedem in ambele locuri.

scrisoare catre multi

September 30th, 2013

Stiu ca vi s-au mai spus lucrurile astea, dar poate ca prea in soapta. Aveti o problema – si uite cum incep incorect si non etic folosind prea usor un cuvant pe care as putea sa il inlocuiesc, comod, cu “provocare”, “frana”, “sensibilitate” sau alte cuvinte care ar fi mai pufoase, mai blande. Dar ziceam ca aveti o problema. Nu toti, bineinteles. Doar unii dintre voi o au. Prea multi.

Problema voastra e ca v-ati obisnuit sa judecati valoarea unui om in functie de venitul lui si de timpul petrecut muncind. In functie de reusitele sociale, adica in functie de cat de sus a ajuns intr-un joc de Catan pe care voua va place sa il numiti viata. Ei bine, e gresit! Si voi stiti ca e gresit. In interiorul jocului nu ne mai punem intrebari, fiindca nu mai e nevoie odata ce am invatat regulile. Stim ca se arunca cu zarul doar cand ne vine randul, lucrurile se intampla doar intr-o anumita ordine, predefinita de un regulament pe care nimeni nu stie cine l-a scris. Insa de vreme ce-i scris, hai sa presupunem ca-i corect si sa jucam dupa ce scrie acolo. Putem sa ne mai ofticam din cand in cand, insa e doar o manifestare a faptului ca nu stim sa pierdem, o depresurizare. Nu ne asteptam ca ceva sa se schimbe, vrem doar sa urlam cat mai tare. Sa contam.

Fiindca voi munciti cate 12-14 ore pe zi si ati ales sa va traiti viata in weekend-uri, vi s-ar parea normal ca toti sa o faca iar cei care aleg sa munceasca intr-un job part-time si sa isi vada de pasiuni sau copii sunt underachievers. A fost mai usor sa luati de buna reteta asta decat sa va intrebati ce vreti. Si asta e de inteles pana la urma, toti gresim. Problema adevarata e ca unii dintre noi se mai si opresc din gresit dupa un an, doi sau sapte. Unii invata din asta.

Parintii nostri au trait in comunism iar asta e o scuza pentru multe lucruri pe care le-au facut sau le fac anapoda, o scuza pe care noi nu o mai avem.

Noi suntem in locul in care suntem in mare parte fiindca asta meritam. Avem un job de rahat fiindca asta meritam, o relatie naspa fiindca nu ne-am propus mai mult si prieteni cu o viata la fel de infloritoare (in weekend-uri) si ca in reviste ca si noi.

Va scriu din indignare, dar si ca sa va rog ceva. De fapt, sa va somez: treceti peste smiorcaiala asta de copii rasfatati si apucati-va sa munciti pentru a va fi mai bine. Avand o prima grija totusi: sa nu munciti ca fraierii intr-o directie la plesneala, pe care o luati de-a gata doar fiindca v-a fost lene sa va puneti intrebari. Nu de alta, dar asta probabil ca faceti deja. Si stiti ca e gresit.

* “greseala” e un cuvant prost si subiectiv, fiindca eu nu am niciun drept sa zic ce e corect sau gresit in viata voastra, chiar presupunand prin absurd ca as sti. Insa mi s-a parut necesar in acest context. Aici el inseamna de fapt “tot ce voi simtiti in adancul sufletului ca e gresit”. Si nu-mi spuneti ca nu simtiti.

aproape o gasisem

June 27th, 2013

Gandul ultimelor doua saptamani, in care m-am intrebat in diverse contexte ce anume face pe bune diferenta intre oameni, este ca nimic nu poate sa bata curiozitatea si calitatea de a fi autodidact. Nici predispozitiile genetice, nici educatia formala, nici experientele de viata si, indraznesc sa cred, nici macar parintii pe care i-ai avut.

Cred ca aproape din orice pozitie ai pleca, daca ai astea doua lucruri, poti sa ajungi in timp sa faci cam orice iti propui. Curiozitatea si foamea de a sti mai multe, dublate de initiativa. Fiindca a fi autodidact nu inseamna doar sa vrei sa stii, ci mai presupune si sa faci pasi (mai degraba neasistati) pentru a afla.

Acum singura intrebare care ramane este daca nu cumva calitatile astea doua vin, de fapt, de la parinti sau din predispozitii genetice. Back to the drawing board.

“we all make choices, but in the end our choices make us”

April 23rd, 2013

O sa supar niste oameni azi. Nu-i personal, va rog sa intelegeti asta. N-am timp s-o fac sa fie personal. Altii nu vor intelege ce-am vrut sa zic. Nu-i vina voastra, e a mea, mergeti mai departe; nici pentru asta nu am timp.

Fiecare isi ia propriile decizii, isi conduce viata cum vrea. Cum crede ca vrea. Asta e premisa de la care pornim, ca nici eu, nici altcineva nu are dreptul sa spuna altcuiva ca isi traieste viata gresit sau corect. Oricum, orice om sanatos la cap si cu o doza minima de decenta intelege ca lucrurile sunt gresite sau corecte doar fiindca el le vede asa. Nu exista adevaruri absolute, nici retete nu-s.

Fara retete universal valabile, invariabil, apar momente in viata personala sau in cea profesionala, in care fiecare dintre noi se vede pus in fata unor decizii… Stop.

Nu suntem oi. Nu putem sa ne vedem pusi in fata unor decizii. Putem sa alegem sa ne conducem viata si altfel decat punand degetul pe una dintre cele doua variante care ne sunt oferite de cei din jur. Putem sa gasim noi o a treia, sau putem macar sa o cautam. Cu toate astea, multi dintre noi nu o facem voi nu o faceti. Imi pare rau, am vrut sa ma includ aici. Stiti voi, te pui in aceeasi categorie cu oamenii si in felul asta faci critica mai usor de suportat. “Uite ma, si el e la fel, inca mai e speranta”. Insa adevarul e ca nu-s la fel. Suntem mai multi care nu suntem. Si n-ar fi corect (judecata de valoare!) sa ne bagam in aceeasi oala.

Fiindca atunci cand dam de rascruci, unii dintre noi voi se uita in jur, dau un cot celui de langa si, ca in clasa a 9-a, cand copiam la teza la matematica, soptesc un “zi-mi, bai, si mie, cum se face la problema 4”. Apoi dau un cot celui din dreapta si concluzioneaza doct ca raspunsul nu poate fi decat unul dintre cele doua (diferite) pe care le-au primit din parti (scuzati dublul inteles).

Bravo, iti trebuie o mare profunzime sa faci asta! Uite cum ti-ai dat tu seama (aproape) singur, ca un om mare, ca ai doua variante si ca trebuie sa alegi intre ele. Si acum ai luat 7 la teza, deci a fost bine, esti mediocru, ceea ce era de asteptat. Dar si multumitor. Ca doar nu toti putem termina liceul cu media 10 (aici ma includ si pe mine, sper ca simtiti apropierea).

Avem doar patru mici probleme: intre timp nu mai suntem in clasa a 9-a, tu nu mai dai teza la matematica, sistemul educational din Romania e la pamant si asta cu care te joci e viata ta. Sau ar trebui sa fie a ta. Ca pana una-alta, pare ca e a celor din jur. Carora intre timp nici nu mai trebuie sa le dai coate, ci doar sa te uiti in jur in loc sa te uiti in interior. Vei ajunge usor la concluzia ca “probabil stiu ei ceva”. Da’ tu ce stii? Cam cat habar ai tu despre cine esti, ce vrei si ce e bine pentru tine? Si cum ai putea sa ai habar vreodata, daca tot timpul te uiti in jur mai mult decat te uiti la tine?

Scuzati-ma. Am fost critic, direct si poate un pic prea dur. Am sa ma mustrez singur si am decis ca voi alerga 1 km in plus diseara. Sau uite, daca vreti voi sa imi dati o alta mustrare o sa o ascult. Promit. Puteti sa o trimiteti spre nu_voi_citi_asta@andreirosca.ro. Va raspund eu cand am timp.

PS: ca sa fie si mai clar, atunci cand ii lasam pe ceilalti sa ne dea variantele si nu ne batem capul sa le chestionam este fix ca in vanzari. In vanzarile alea agresive si manipulative:

Buna ziua, am sunat sa stabilim o intalnire. Nu stiti inca, dar veti cumpara un produs de la mine in urmatoarea saptamana. Sigur nu aveti nevoie de el, insa eu am nevoie sa il vand, deci cand credeti ca ne-am putea intalni? Vreti maine la ora 10 sau miercuri la 11:30?

Ah, nu stiti daca aveti timp? Atunci haideti sa stabilim pentru maine la 10 si confirmam inainte. Daca cumva apare ceva, e okay si cum spuneti dumneavoastra, sa ne vedem miercuri. Ah, n-ati zis asta? Asa mi s-a parut. Bine, atunci vorbim maine, va multumesc mult pentru interes, ati luat decizia corecta.

Suna cunoscut?

leadership that doesn’t exist in the absence of a leader really isn’t leadership at all

April 1st, 2013

“[…] There has been an interesting amount of chatter of late around the concept of “when to lead.” What puzzles me is this statement’s inference there must be a good time not to lead. I couldn’t disagree more – abdication is not a leadership quality, characteristic or trait. Leaders who view their role as a part-time activity will be replaced by those who realize the frivolity of such a belief. When you’re in a leadership role, everything you do is on the clock. Whether you realize it or not, everything you do as a leader is leading – the question is whether or not your action or inaction constitutes good or bad leadership.

Let me take a moment and dismiss the sophomoric leadership theorists who believe that sometimes a leader must not lead by stepping-back, stepping-aside or stepping-away and acquiescing leadership to others. This doesn’t represent an example of not leading, rather it is a great example of real leadership. Real leaders know that choosing to surrender the floor, to remain silent, to delegate, or to utilize any number of other subtle acts of leadership demonstrate astute examples of situational and contextual leadership.

Furthermore, real leaders don’t stop leading when they leave the workplace – they are the same person at work, in the home, or in social settings. They also understand effective leadership doesn’t always require a physical presence. They recognize good leadership is transferable, distributable and scalable, and therefore, should continue in their absence as well. Leadership that doesn’t exist in the absence of a leader really isn’t leadership at all. […]”[de aici]

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Dezvoltare personala at Andrei Roșca.