o sa imi asum asta

July 6th, 2014

Asumarea schimba totul. Asumare unei relatii, asumarea unui nou proiect, asumarea unui mod de a fi. Si nu e vorba neaparat de asumarea publica, desi asta duce de obicei lucrurile la un alt nivel.

La prima vedere, asumarea e un concept destul de vag, greu de apucat. Si asta fiindca granita dintre a iti asuma si a nu iti asuma e foarte subtila. Daca am crezut suficient de mult pentru a ma implica in proiectul X, atunci pot zice ca mi l-am asumat, nu?

Nu. Asa cum vad eu lucrurile, poti spune ca un gest sau o decizie e asumata atunci cand ii dai greutatea unor consecinte. Cu alte cuvinte, asumarea reala presupune constientizarea eventualelor consecinte si continuarea, in ciuda lor.

Nu de asumarea deciziilor fugim de obicei. Fugim de asumarea unui eventual esec, de consecintele nedorite ale deciziei. Daca totul merge bine, problema asumarii nu se mai pune, toata lumea e fericita. Daca insa ni l-am asumat public si am gresit, atunci va trebui sa gestionam niste consecinte. Iar daca n-a fost public, dar a fost asumat la nivel personal (si intim), va trebui sa ne explicam noua de ce am dat-o in bara, de ce am luat o decizie prin care ne-am dezamagit. Adica heavy stuff! Riscul e mare fiindca miza e stima noastra de sine si, in functie de caz, imaginea pe care altii o au despre noi.

Brusc, asumarea asta vine la pachet cu un potential pericol iar asta e ceea ce ii da greutate. Altfel, ar fi doar inca o dovada ca suntem iresponsabili. Acelasi lucru face insa din asumare un instrument puternic. Faptul ca ti-ai asumat ceva si ti-a iesit poate fi o dovada (pentru tine sau altii) ca n-a fost o intamplare. Faptul ca ti-ai asumat o decizie si, cu toate astea, ai dat-o in bara poate fi dureros, nu te mai poti pacali ca poate nu ti-ai dorit chiar asta.

Ai vrut, ai incercat si ai dat-o in bara. In acelasi timp insa, ai avut curajul sa iti asumi, ai avut curajul sa traiesti o experienta fiind perfect aliniat cu lucrurile in care credeai, ai avut curajul sa fii vulnerabil. Adica ai fost om, iar asta cred ca ar trebui sa fie singura calitate care conteaza cu adevarat. Restul chiar sunt detalii.

sentimentul ala

March 26th, 2014

Stiti sentimentul ala pe care il aveti atunci cand vedeti ca un prieten bun tocmai e pe cale sa faca o greseala? Adica sa ia o decizie despre care voi stiti ca ii va dauna, o decizie pe care o va regreta? Poate ca ati trecut prin asta deja, poate ca ati avut un apropiat care a facut-o.

Stiti cum se va termina si cu toate astea nu il puteti opri. Poate ca stiti ca nici n-ar fi corect sa-i cereti sa se opreasca. E viata lui, e experienta lui, are dreptul sa traga propriile concluzii, nu sa se bazeze pe concluziile tale. Stiti ce urmeaza. Veti asista la un film pe care l-ati mai vazut, stiti ca se termina prost, si cu toatea astea nu puteti sa il opriti. Ati trecut prin asta, asa-i?

E, atunci cand acumulezi foarte multa experienta intr-un timp mai scurt decat altii si mai esti si atent la oameni, sentimentul asta apare des. Foarte des. Te uiti in stanga si vezi o greseala care ar putea fi oprita, te uiti in dreapta si vezi un om despre care stii unde se duce, chiar daca el nu stie inca.

Si, la inceput, e complicat rau. Vezi cum mare parte din previziuni ti se bifeaza si nici macar nu poti sa te bucuri ca ai avut dreptate. Observi sabloane care ii duc pe oameni in aceleasi locuri, de multe ori indiferent de trecutul lor, vezi decizii care duc intotdeauna la ceva prost pentru cel care le ia. La inceput e complicat.

Dup-aia, dupa ce nu mai esti la inceput, apar optiuni. Poti alege sa te concentrezi pe ce se intampla dupa decizia gresita, pe cum interpreteaza fiecare om ceea ce i se intampla. Din fericire, aici e diferit de fiecare data. Sau poti alege sa fii alaturi de ei, sa le oferi suport pe drumul catre stii-tu-ce-dar-ei-nu-inca, sa nu ii judeci si sa iti aduci aminte ca, cel mai probabil, si tu ai invatat asta la fel: gresind.

Iar cand totul se termina, cand acel om va fi gresit si el, cum ai facut si tu, si isi va da seama, ii poti spune zambind: “Bine ai venit, te asteptam demult!” Si e cam tot ce poti sa faci. :)

sa stam cu noi

December 14th, 2013

Cred ca prin 2010 am invatat sa stau. Abia prin 2010. Sa ma opresc din cand in cand, sa iau piciorul de pe acceleratie si sa ma uit in jur. Apoi, sa ma uit in mine.

Nu ne invata nimeni asta, sa stam. Ne invata doar sa alergam, in fiecare zi mai repede decat in precedenta. Ne invata ca daca in fuga asta suntem printre primii, atunci e bine. Daca nu, sa fugim mai repede! Sa fugim ca si cum am sti catre ce. Si nu stim, normal ca nu stim, habar n-avem.

Ne setam niste obiective, avem niste idei, cateva sperante si o lista scurta pe care speram sa o putem bifa, candva, in viata asta. Dar, in realitate, habar n-avem daca si cand vom ajunge acolo.

Am invatat in coaching ca de cele mai multe ori oamenii doar cred ca alearga catre ceva. De fapt, fug de ei.

Dincolo de faptul ca ne uitam in jur, ii vedem pe toti ca alearga, si ne imaginam (stupid, zic eu) ca despre asta-i viata, de cele mai multe ori ne e si frica sa ne oprim. Fiindca daca ne-am opri, ne-am putea auzi gandurile, am simti inima cum bate si ne-am putea da seama, ca intr-o oglinda, cine suntem acum. Si ne e teama de distanta dintre ceea ce suntem si ceea ce credem ca ar trebui sa fim.

Singura problema e ca, pentru a putea ajunge sa fim cine vrem sa fim, cam avem nevoie sa stim de unde plecam. Iar asta nu o putem afla din fuga. Tre’ sa stam.

2 evenimente misto

December 6th, 2013

Am doua recomandari de evenimente misto pentru perioada urmatoare. Voi merge la amandoua, poate ne vedem acolo.

1. Un workshop denumit sugestiv Self Leadership – preluarea controlului asupra propriei vieti. E despre a descoperi ce conteaza mai mult pentru noi, cum sa spunem nu (si da), cum sa ne urmam visul si, nu in ultimul rand, despre obiective personale si profesionale. Se intampla pe 11 si 12 decembrie, seara, si mi se pare un cadou perfect de sarbatori. Pentru altii, dar mai ales pentru voi. Un fel de New Year’s Resolution facuta profi, cu ajutor din afara. :)

E organizat de The Hunger, si tinut de Mihail Musat. Detalii si inscriere aici, locurile sunt (foarte) limitate.

2. 12connections. Primul eveniment dintr-o serie de 12. O intalnire cu Paul Dicu si Andrei Rosu, nume cunoscute pentru cei pasionati de miscare. Paul ne spune de ce se intoarce pentru a patra oara in desert pentru una din cele mai dure curse de anduranta din lume, Marathon des Sables, iar Andrei vine dupa experienta traita la Triple Iron Man in Mexic.

E 50 ron participarea, va puteti inscrie aici, mai multe informatii despre evenimentele 12connection puteti afla de pe site-ul oficial 12connections.com

Cum spuneam, ne vedem in ambele locuri.

scrisoare catre multi

September 30th, 2013

Stiu ca vi s-au mai spus lucrurile astea, dar poate ca prea in soapta. Aveti o problema – si uite cum incep incorect si non etic folosind prea usor un cuvant pe care as putea sa il inlocuiesc, comod, cu “provocare”, “frana”, “sensibilitate” sau alte cuvinte care ar fi mai pufoase, mai blande. Dar ziceam ca aveti o problema. Nu toti, bineinteles. Doar unii dintre voi o au. Prea multi.

Problema voastra e ca v-ati obisnuit sa judecati valoarea unui om in functie de venitul lui si de timpul petrecut muncind. In functie de reusitele sociale, adica in functie de cat de sus a ajuns intr-un joc de Catan pe care voua va place sa il numiti viata. Ei bine, e gresit! Si voi stiti ca e gresit. In interiorul jocului nu ne mai punem intrebari, fiindca nu mai e nevoie odata ce am invatat regulile. Stim ca se arunca cu zarul doar cand ne vine randul, lucrurile se intampla doar intr-o anumita ordine, predefinita de un regulament pe care nimeni nu stie cine l-a scris. Insa de vreme ce-i scris, hai sa presupunem ca-i corect si sa jucam dupa ce scrie acolo. Putem sa ne mai ofticam din cand in cand, insa e doar o manifestare a faptului ca nu stim sa pierdem, o depresurizare. Nu ne asteptam ca ceva sa se schimbe, vrem doar sa urlam cat mai tare. Sa contam.

Fiindca voi munciti cate 12-14 ore pe zi si ati ales sa va traiti viata in weekend-uri, vi s-ar parea normal ca toti sa o faca iar cei care aleg sa munceasca intr-un job part-time si sa isi vada de pasiuni sau copii sunt underachievers. A fost mai usor sa luati de buna reteta asta decat sa va intrebati ce vreti. Si asta e de inteles pana la urma, toti gresim. Problema adevarata e ca unii dintre noi se mai si opresc din gresit dupa un an, doi sau sapte. Unii invata din asta.

Parintii nostri au trait in comunism iar asta e o scuza pentru multe lucruri pe care le-au facut sau le fac anapoda, o scuza pe care noi nu o mai avem.

Noi suntem in locul in care suntem in mare parte fiindca asta meritam. Avem un job de rahat fiindca asta meritam, o relatie naspa fiindca nu ne-am propus mai mult si prieteni cu o viata la fel de infloritoare (in weekend-uri) si ca in reviste ca si noi.

Va scriu din indignare, dar si ca sa va rog ceva. De fapt, sa va somez: treceti peste smiorcaiala asta de copii rasfatati si apucati-va sa munciti pentru a va fi mai bine. Avand o prima grija totusi: sa nu munciti ca fraierii intr-o directie la plesneala, pe care o luati de-a gata doar fiindca v-a fost lene sa va puneti intrebari. Nu de alta, dar asta probabil ca faceti deja. Si stiti ca e gresit.

* “greseala” e un cuvant prost si subiectiv, fiindca eu nu am niciun drept sa zic ce e corect sau gresit in viata voastra, chiar presupunand prin absurd ca as sti. Insa mi s-a parut necesar in acest context. Aici el inseamna de fapt “tot ce voi simtiti in adancul sufletului ca e gresit”. Si nu-mi spuneti ca nu simtiti.

aproape o gasisem

June 27th, 2013

Gandul ultimelor doua saptamani, in care m-am intrebat in diverse contexte ce anume face pe bune diferenta intre oameni, este ca nimic nu poate sa bata curiozitatea si calitatea de a fi autodidact. Nici predispozitiile genetice, nici educatia formala, nici experientele de viata si, indraznesc sa cred, nici macar parintii pe care i-ai avut.

Cred ca aproape din orice pozitie ai pleca, daca ai astea doua lucruri, poti sa ajungi in timp sa faci cam orice iti propui. Curiozitatea si foamea de a sti mai multe, dublate de initiativa. Fiindca a fi autodidact nu inseamna doar sa vrei sa stii, ci mai presupune si sa faci pasi (mai degraba neasistati) pentru a afla.

Acum singura intrebare care ramane este daca nu cumva calitatile astea doua vin, de fapt, de la parinti sau din predispozitii genetice. Back to the drawing board.

“we all make choices, but in the end our choices make us”

April 23rd, 2013

O sa supar niste oameni azi. Nu-i personal, va rog sa intelegeti asta. N-am timp s-o fac sa fie personal. Altii nu vor intelege ce-am vrut sa zic. Nu-i vina voastra, e a mea, mergeti mai departe; nici pentru asta nu am timp.

Fiecare isi ia propriile decizii, isi conduce viata cum vrea. Cum crede ca vrea. Asta e premisa de la care pornim, ca nici eu, nici altcineva nu are dreptul sa spuna altcuiva ca isi traieste viata gresit sau corect. Oricum, orice om sanatos la cap si cu o doza minima de decenta intelege ca lucrurile sunt gresite sau corecte doar fiindca el le vede asa. Nu exista adevaruri absolute, nici retete nu-s.

Fara retete universal valabile, invariabil, apar momente in viata personala sau in cea profesionala, in care fiecare dintre noi se vede pus in fata unor decizii… Stop.

Nu suntem oi. Nu putem sa ne vedem pusi in fata unor decizii. Putem sa alegem sa ne conducem viata si altfel decat punand degetul pe una dintre cele doua variante care ne sunt oferite de cei din jur. Putem sa gasim noi o a treia, sau putem macar sa o cautam. Cu toate astea, multi dintre noi nu o facem voi nu o faceti. Imi pare rau, am vrut sa ma includ aici. Stiti voi, te pui in aceeasi categorie cu oamenii si in felul asta faci critica mai usor de suportat. “Uite ma, si el e la fel, inca mai e speranta”. Insa adevarul e ca nu-s la fel. Suntem mai multi care nu suntem. Si n-ar fi corect (judecata de valoare!) sa ne bagam in aceeasi oala.

Fiindca atunci cand dam de rascruci, unii dintre noi voi se uita in jur, dau un cot celui de langa si, ca in clasa a 9-a, cand copiam la teza la matematica, soptesc un “zi-mi, bai, si mie, cum se face la problema 4”. Apoi dau un cot celui din dreapta si concluzioneaza doct ca raspunsul nu poate fi decat unul dintre cele doua (diferite) pe care le-au primit din parti (scuzati dublul inteles).

Bravo, iti trebuie o mare profunzime sa faci asta! Uite cum ti-ai dat tu seama (aproape) singur, ca un om mare, ca ai doua variante si ca trebuie sa alegi intre ele. Si acum ai luat 7 la teza, deci a fost bine, esti mediocru, ceea ce era de asteptat. Dar si multumitor. Ca doar nu toti putem termina liceul cu media 10 (aici ma includ si pe mine, sper ca simtiti apropierea).

Avem doar patru mici probleme: intre timp nu mai suntem in clasa a 9-a, tu nu mai dai teza la matematica, sistemul educational din Romania e la pamant si asta cu care te joci e viata ta. Sau ar trebui sa fie a ta. Ca pana una-alta, pare ca e a celor din jur. Carora intre timp nici nu mai trebuie sa le dai coate, ci doar sa te uiti in jur in loc sa te uiti in interior. Vei ajunge usor la concluzia ca “probabil stiu ei ceva”. Da’ tu ce stii? Cam cat habar ai tu despre cine esti, ce vrei si ce e bine pentru tine? Si cum ai putea sa ai habar vreodata, daca tot timpul te uiti in jur mai mult decat te uiti la tine?

Scuzati-ma. Am fost critic, direct si poate un pic prea dur. Am sa ma mustrez singur si am decis ca voi alerga 1 km in plus diseara. Sau uite, daca vreti voi sa imi dati o alta mustrare o sa o ascult. Promit. Puteti sa o trimiteti spre nu_voi_citi_asta@andreirosca.ro. Va raspund eu cand am timp.

PS: ca sa fie si mai clar, atunci cand ii lasam pe ceilalti sa ne dea variantele si nu ne batem capul sa le chestionam este fix ca in vanzari. In vanzarile alea agresive si manipulative:

Buna ziua, am sunat sa stabilim o intalnire. Nu stiti inca, dar veti cumpara un produs de la mine in urmatoarea saptamana. Sigur nu aveti nevoie de el, insa eu am nevoie sa il vand, deci cand credeti ca ne-am putea intalni? Vreti maine la ora 10 sau miercuri la 11:30?

Ah, nu stiti daca aveti timp? Atunci haideti sa stabilim pentru maine la 10 si confirmam inainte. Daca cumva apare ceva, e okay si cum spuneti dumneavoastra, sa ne vedem miercuri. Ah, n-ati zis asta? Asa mi s-a parut. Bine, atunci vorbim maine, va multumesc mult pentru interes, ati luat decizia corecta.

Suna cunoscut?

leadership that doesn’t exist in the absence of a leader really isn’t leadership at all

April 1st, 2013

“[…] There has been an interesting amount of chatter of late around the concept of “when to lead.” What puzzles me is this statement’s inference there must be a good time not to lead. I couldn’t disagree more – abdication is not a leadership quality, characteristic or trait. Leaders who view their role as a part-time activity will be replaced by those who realize the frivolity of such a belief. When you’re in a leadership role, everything you do is on the clock. Whether you realize it or not, everything you do as a leader is leading – the question is whether or not your action or inaction constitutes good or bad leadership.

Let me take a moment and dismiss the sophomoric leadership theorists who believe that sometimes a leader must not lead by stepping-back, stepping-aside or stepping-away and acquiescing leadership to others. This doesn’t represent an example of not leading, rather it is a great example of real leadership. Real leaders know that choosing to surrender the floor, to remain silent, to delegate, or to utilize any number of other subtle acts of leadership demonstrate astute examples of situational and contextual leadership.

Furthermore, real leaders don’t stop leading when they leave the workplace – they are the same person at work, in the home, or in social settings. They also understand effective leadership doesn’t always require a physical presence. They recognize good leadership is transferable, distributable and scalable, and therefore, should continue in their absence as well. Leadership that doesn’t exist in the absence of a leader really isn’t leadership at all. […]”[de aici]

A munci pentru ce ai

January 9th, 2013

Am invatat devreme ca nimic nu se intampla pur si simplu si ca, de cele mai multe ori, trebuie sa muncesti ca sa ai. Si nu vorbesc doar de lucrurile materiale.

Am invatat sa muncesc pentru tot ce n-am dar imi doresc si, mai ales, am invatat sa muncesc pentru tot ce am. Ca sa nu le pierd. Si mi se pare ca a doua e cel putin la fel de importanta ca prima, chiar daca uitandu-ma in jur vad ca multi nu-s foarte constienti de asta. Renunta prea repede la lucruri la care nu simt ca ar fi okay sa renunte.

E ca-n business. Atunci cand te pricepi sa vinzi decizia de a imbunatati client service-ul si retentia de clienti e mai greu de luat. Ti-e mai confortabil sa faci achizitie de clienti tot timpul. Doar ca daca sunt cu adevarat sigur de ceva, ala e faptul ca zona de confort nu iti poate asigura decat nefericirea.

Viata ca sir de tranzactii

September 11th, 2012

Lumea de business este fundamental tranzactionala, motiv pentru care noi, cei care petrecem mult timp in ea, putem fi foarte usor tentati sa tratam orice interactiune ca pe-o tranzactie. Si nu intotdeauna ar trebui sa fie asa.

Copii fiind, nu asa vedeam lumea. Ne luam din ea ce ne placea si nu ne intrebam ce si daca ar trebui sa dam inapoi. Ofeream lucruri fara sa ne asteptam sa primim ceva la schimb. Si era bine, nu-i asa?

Cumva, intre momentul ala si momentul asta, multi dintre noi ne-am schimbat. Pentru multi, fiecare gest frumos adresat vine la pachet cu presiunea sociala de a da ceva la schimb. Brusc, oamenii nu mai pot fi fundamental buni, ei pot fi doar fundamental interesati de ceva. De cate ori cineva ne zambeste, ne intrebam de ce. De cate ori simtim nevoia sa zambim, ne gandim ca ar putea fi interpretat sau, si mai rau, ne intrebam daca ar fi mai profitabil sa o facem sau sa ne abtinem.

In business, asta ar putea avea sens, macar din cand in cand. Doar ca viata nu-i business, decat in cazul in care iti doresti sa fie. Iar atunci te poti intreba de ce.

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Dezvoltare personala at Andrei Roșca.