Workshop: Construirea si deconstruirea de obiceiuri.

March 16th, 2017

În ultimii ani am acumulat multă experiență în a lucra cu obiceiuri (habits). Am invatat cum se construiesc obiceiurile sănătoase și cum ne putem asigura că le putem păstra, în timp, și mai ales cum deconstruim obiceiuri nocive, care ne trag înapoi.

Ca să ajung aici nu numai că am lucrat cu mine, niste ani, în a construi câteva zeci de obiceiuri, mai mici sau mai mari, ci am si citit cam tot ce există valoros ca literatura de specialitate pe acest subiect. Nu în ultimul rând, am lucrat câteva zeci (poate chiar 100?), de ore de coaching unu la unu, cu clienți, fix pe acest subiect. Iar acum organizez un workshop ceva mai special.

Este special fiindca este în cadru restrâns, cu maximum cinci participanți. Imi propun ca in acest workshop sa intelegem ce si cum ne motiveaza, cat de mult conteaza motivatia, cat de mult conteaza vointa si ce facem cand simtim ca ne lipsesc ambele. Vreau sa punem impreuna bazele unor noi obiceiuri sănătoase și, de ce nu, să înțelegem cum putem să scăpăm de unele care par că fac parte deja din identitatea noastră.

Se întâmplă pe data de 1 aprilie (sambata), durează trei ore iar costul de participare este 250 ron. Bineînțeles, există și clauză de money back guarantee, deci dacă nu sunteți sută la sută mulțumiți de ce se va întâmpla acolo primiți toți banii înapoi fără alte comentarii.

Există un singur catch, și anume faptul că vreau să aleg personal participanții, astfel încât să mă asigur că impactul acestui workshop asupra vieților lor va fi maxim. Am mai multa experienta cu anumite tipuri de obiceiuri decat cu altele, asa ca prefer sa lucrez cu oameni pe care sunt convins ca ii pot ajuta. Așadar, pentru a vă înscrie vă rog să intrați pe link-ul de mai jos, și să completați formularul scurt pe care-l găsiți acolo. Veți primi răspuns în maximum trei zile.

Ar trebui să fie ușor

January 21st, 2017

Aud des ceva ce mă frapează. De câte ori vorbesc cu un om care este foarte bun în ceea ce face și ajungem la întrebarea “cum faci asta?”, întotdeauna, dar întotdeauna, el aduce vorba despre efort. Despre cât de mult muncește, despre anii în care a simțit și încă simte că este greu să facă ceea ce face, despre perseverență, despre eșecuri și despre a te ridica de jos. Despre ceea ce Angela Duckworth numește “Grit“.

În același timp, însă, vorbesc cu oameni care încă nu performează la nivel excepțional. Nu eu zic asta, ei o spun! Își doresc mai mult și simt că ceea ce fac nu este suficient. Si aici mi se rupe filmul. Fiindca mulți dintre ei (zic asa din politete, ca sa nu spun “mai toti”) au însă și așteptarea, conștientă și comunicată, că “ar trebui să fie ușor”. Că, uite, am citit eu despre nu știu ce geniu sau om care face performanta la nivel inalt care spune că lucrurile pur și simplu curg. Că se urcă pe scenă și totul pare lipsit de efort, ușor, ba chiar că sime ca nu mai este el cel care face arta (sau orice face el acolo), ea pur și simplu se întâmplă.

Si, de aici, așteptarea ca ar trebui să le fie ușor. Și dacă își dau seama la un moment dat că ceea ce fac este greu, asta inseamna că fac ceva greșit. Ori ca exerseaza intr-un mod gresit, ori ca activitatea, cu totul, este gresita pentru ei. “Poate că nu asta e pasiunea mea”, aud frecvent. “Poate că nu am găsit încă lucrul ăla pe care să-mi vină ușor să-l fac.”

Completez eu: Poate că în loc să muncesc acum, în loc să-mi fie greu, mai bine mă opresc, îmi e ușor și mai caut. Un an, șapte ani, 30 de ani. Până când găsesc ceva ce va fi ușor. Evident, majoritatea nu găsesc nimic.

Iar asta fiindca nu ar trebui să fie ușor! Performanța este grea, indiferent cât de genial te crezi. Iar daca judeci o pasiune sau o activitate doar dupa cat de greu iti este sa faci performanta, te autosabotezi. Rău. Foarte putini dintre noi ajung sa faca performanta. Majoritatea, nu. Foarte putini dintre noi continua atunci cand devine greu. Majoritatea se aseaza in fund si nu se mai ridica, fiindca e mai usor sa stai in fund decat sa depui efort. (Macar) din punctul asta de vedere, viata e corecta!

Vă recomand doua cărți. Una este despre muncă și despre a nu renunța, se numește “Grit – the Power of Passion and Perseverance”. A doua este despre “Flow”, adica starea aia în care nu simți efortul, în care totul curge și ești perfect aliniat cu tine, starea în care poți să creezi chestii extraordinare.

Acum: In perioada de exersare, când înveți, când crești, cand trebuie sa muncesti ca sa devii mai bun, “grit” este totul! Este despre muncă și sudoare.

Când ajungi în punctul de a performa, de a livra, de a fi evaluat (si abia atunci!), devine despre “flow”. Sau, cum zice si Duckworth, in limba ei: “Deliberate practice is for preparation. Flow is for performance.” Daca le amesteci, n-ai nicio sansa!

PS: pentru cei care mai degraba s-ar odihni un pic, decat sa citeasca doua carti, uite mai intai doua TedTalk-uri, pe temele de mai sus. Dupa care, cititi cartile! Desi bune, in comparatie cu cartile, TedTalk-urile au profunzimea lui Trump. :)

Cum m-am apucat de coaching

December 16th, 2016

Mi-a luat ceva timp sa imi dau seama ca vreau sa fac coaching. Vreo 13 ani, mai exact. Azi as vrea sa povestesc cum am ajuns in punctul in care sa cred ca stiu ce voi face in urmatorii 30-40 de ani.

In toti acesti ani (de pe la 17-18) am facut antreprenoriat. Adica am incercat, uneori cu succes, de multe ori cu mai putin, sa construiesc companii si sa le fac sa mearga fara mine. Tot timpul acesta, am fost convins ca asta vreau sa fac: sa creez sisteme.

Antreprenoriatul imi bifeaza cea mai mare nevoie pe care o am, nevoia de crestere accelerata. Mi-a permis, ba chiar as spune ca m-a obligat sa cresc, sa ma dezvolt multidisciplinar.

Cand incepi o firma, dupa ce treci peste iluzia ca a fi un bun profesionist iti este suficient pentru a construi un business in jurul acelei profesii, urmatorul pas este, de obicei, sa inveti vanzari si networking. Pana te dezmeticesti, trebuie sa inveti niste client service, ca sa poti pastra clientii tocmai castigati. Apoi, imediat, de obicei chiar in acelasi timp cu primele doua, esti fortat sa inveti sa evaluezi si sa angajezi oameni, ca sa poti creste volumul de business. Apoi, niste management financiar. Apoi, recuperare de creante. Apoi, negocieri. Apoi, management de oameni si echipe. Apoi, cand ai invatat sa faci toate astea cu o firma de 25.000 euro pe an, iti dai seama ca intre timp ai ajuns la 50. Apoi la 100, si tot asa. Si la fiecare nivel toate cele de mai sus se schimba, deci inveti iar.

Toata viata mea profesionala de pana acum m-am considerat early stage entrepreneur nu fiindca n-as fi bun in fazele urmatoare, ci fiindca de la un punct incolo in cresterea unei organizatii, ma plictisesc. Nu in 3 zile, uneori dureaza ani, insa odata ce lucrurile merg, nu ma stimuleaza suficient cresterea cu 10 la suta a cifrei de afaceri. Nici cazurile in care am resurse suficiente incat sa fac cam ce vreau nu prea ma entuziasmeaza.

Am fost (si inca sunt) ala caruia daca ii arati un teren gol, fara resurse, fara oameni, fara clienti si fara proceduri, eventual si intr-o industrie pe care nu o cunosc, atunci ma simt in largul meu. Sunt confortabil cu a incepe de la zero ceva.

Nu spun ca imi este neaparat usor, insa imi place senzatia aia in care simt ca am un puzzle complicat in fata, din care lipsesc niste piese importante, dar nu stiu care, si cu toate astea trebuie sa fac un leap of faith si sa am incredere in capacitatea mea de a pune o ordine in toate.

Dar, mai presus de asta, in capacitatea mea de a recunoaste cat de putin stiu si de a porni un proces intern in care sa cresc accelerat. Sa acumulez informatii, sa aplic, sa gresesc, sa incerc iar si iar sa acumulez. Scriind, imi dau seama ca tocmai am descris procesul de crestere. :) Cum spuneam, unul dintre lucrurile care conteaza cel mai mult pentru mine este sa cresc, sa ma dezvolt. De aceea am vrut sa pot face firme care merg, de aceea am invatat psihologie, de aceea am alergat maratoane si de aceea am vrut sa termin un triatlon. Fiindca nu puteam si am vrut sa pot.

Coachingul imi permite crestere accelerata, insa imi mai ofera si posibilitatea de a bifa al doilea cel mai important lucru pentru mine: sa pot sa contribui, sa dau inapoi, sa pot avea impact profund, pozitiv, asupra oamenilor cu care interactionez.

Cand m-am apucat de online, fara sa constientizez, in mod deosebit, ca ”ma apuc” de ceva, mi-am facut un blog, pe Yahoo 360. Probabil printre primele din Romania. Postam acolo citate din cartile pe care le citeam, lucruri care ma ajutau. Fiindca imi doream sa impart asta si cu altii, voiam sa le foloseasca si lor, nu doar mie.

Mai tarziu, mi s-a parut ca am idei suficient de originale incat sa nu mai pun doar copy-paste-uri. Niste luni mai tarziu, acest obicei al meu s-a transformat in bookblog.ro, primul blog colectiv din Romania, blog de review-uri de carte. Am vrut sa duc ideea de a imparti si de a recomanda lucruri la urmatorul nivel. Am luat colegi care sa faca asta pt beletristica, mi-am pastrat in mare parte pentru mine partea de carti de dezvoltare personala, management si marketing.

Acum vreo 5-6 ani, am ajuns pentru prima data la un psiholog. Un prieten imi spusese ”eu mai merg din cand in cand la un shrink” si i-am zis ca vreau sa imi recomande unul. Nu mai stiu ce incercam sa rezolv atunci, insa n-am folosit telefonul ala decat jumatate de an mai tarziu, cand trecand prin niste probleme de sanatate incercam sa elimin de pe lista cauze legate de stress. Am ajuns acolo cu o agenda plina de intrebari si am plecat dat peste cap de ce mi se intamplase:

Aveam despre mine parerea ca cresc, ca ma dezvolt personal si profesional mult mai repede decat majoritatea celor din jurul meu. Era un sentiment placut, incepuse cu cativa ani in urma (perioada yahoo 360) si nu doar ca ma simteam destul de bine cu mine, ci incepusera sa se vada deja si rezultate, atat in viata profesionala cat si in cea personala. Cresteam, dar se mai intampla ceva: deveneam arogant.

Am plecat de la sedintea cu psihologul cu certitudinea ca un astfel de dialog poate fi un superbun proces de invatare accelerata. Cu mult mai accelerat decat orice facusem eu pana atunci, fiind autodidact, citind si testand si aplicand ce am citit. Mi-am promis ca ma voi reintoarce in acel loc, peste niste timp.

Cateva luni mai tarziu, dupa ce mai trecusem prin vreo 10 carti de psihologie, m-am intors. Si am inceput un proces de lucrat cu mine care, dupa 6 ani, inca se intampla, o data pe saptamana. A luat diverse forme de-a lungul timpului: consiliere psihologica, psihoterapie, supervizare de coaching, consultanta etc. M-a schimbat si mai mult.

Am citit niste tone de carti de psihologie. Am citit Jung, Freud, Yalom, Fromm, Seligman, Whitman si am ajuns la coaching. Mergeam la psiholog cu pagini intregi de intrebari notate, uneori despre mine, alteori despre altii sau despre ce am citit.

Acum 3 ani si ceva, am vrut sa fac un training de formare in coaching. Pentru mine, nu ca sa practic vreodata. Am vrut sa ma inteleg mai bine, sa devin mai bun la a fi eu. Adica acelasi lucru pe care il faceam deja de niste ani. In cadrul formarii, am fost nevoit sa practic coaching, gratuit, cu niste oameni. Am descoperit ca imi place, ca vreau sa fac asta. Insa ca hobby. Nu mi-am imaginat ca va deveni parte din identitatea mea.

Le-am spus prietenilor ca am facut formarea, a trebuit sa le explic ce inseamna coaching-ul si au fost mai multi care mi-au zis: ”ah, pai tu oricum faceai asta, dintotdeauna”. La fel si unii colegi din firmele pe care le construiam. ”Pai oricum faceai asta cu noi”. Bine ca imi ziceti acum, dupa ce am descoperit singur! Acum, serios vorbind, le multumesc. Mi-au confirmat niste lucruri.

Acum cateva luni, dupa ce am primit peste 180 de ore de consiliere, coaching si supervizare, dupa ce am trecut prin doua formari in doua scoli de coaching foarte diferite – Robbins-Madanes (”The official Coach Training School of Anthony Robbins”) si Noble Manhattan – peste 180 de ore de training si avand deja cateva sute de ore de lucru cu clienti, adunate in ultimii ani, am decis ca voi face asta full time, profitand si de faptul ca Spada merge bine mersi si fara mine.

Fac, deci, life si business coaching. Face to face si pe Skype. Am de gand sa scriu un articol despre ce inseamna de fapt coaching-ul, simt ca in Romania inca nu e conturat suficient de bine ca domeniu. Pana atunci, insa, am o descriere despre ce fac, pe Linkedin, impreuna cu parerile unora dintre oamenii cu care am lucrat deja.

Varianta scurta este ca ma folosesc de psihologie si de cateva skill-uri specifice coaching-ului pentru a ii ajuta pe oameni sa depaseasca diverse obstacole care ii opresc din a isi atinge potentialul. Cei care ma cunosc pot sa va confirme ca urasc small-talk-ul si bullshit-urile motivationale, deci sigur nu va fi despre ”hai ca poti” si ”eu cred in tine”, ci despre ce putem face astazi, cu ce avem, ca sa ajungem unde vrem sa fim maine. Adica sa crestem, sa ne dezvoltam. Foarte important!, in directia in care vrem noi sa o facem.

Later Edit: aici e un interviu care explica ceva mai bine ce este coaching-ul.

Instant Gratification

August 18th, 2016

Mai jos, din ”Theories of Human Development”, câteva rânduri despre când învăţăm (sau ar trebui să învăţăm, dacă totul ar fi perfect cu copilăria şi părinţii noştri), să amânăm Instant Gratification, astfel încât să câştigăm mai mult pe termen lung.

Adică să nu mănânc acum ciocolata, chiar dacă mi-ar oferi un pic de plăcere instantanee, ci să aştept până la sfârşitul săptămânii, când mă voi urca pe cantar şi faptul că am slăbit 2 kg îmi va oferi de 10 ori mai multă plăcere, plus sentimentul că fac ceva pe termen lung, pentru mine. Sau să nu mă uit acum la serial, chiar dacă mi se pare că mi-ar rezolva toate problemele pentru 40 de minute, ci să lucrez sau să ies să alerg, astfel încât să mă simt un învingător pentru cel puţin 24 de ore.

***

”When a person is hungry, he doesn’t just fantasize, but she attempts to get food. For a baby, that means you cry, but you do an instrumental kind of cry, you try to get the parents’ attention, to get them to feed you. For an older child that might mean ”go to the refrigerator, for Heaven’s sakes, and make yourself a sandwich, don’t just sit and think about it, and fuss”.

Only thinking about food just doesn’t fill your stomach. And these needs then force a person to begin adjusting to reality.

And with this conscious processing one also learns what actions might lead to harm and punishment, because now that you are in touch with reality you might learn that even though you have a certain need, and therefore you have this drive state, if you do take certain actions, this may get you in big trouble. Somebody will punish you, or you may get hurt… So one learns to postpone gratification.

And one of the jobs of the Ego is to learn delay of gratification in order to develop appropriate ways to obtain what you need.”

I’m a work in progress

June 25th, 2015

Stiti sentimentul ala pe care il ai atunci cand iti aduci aminte de o discutie, o intamplare sau o decizie pe care ai luat-o acum 10 ani? Si iti amintesti cum ai gandit atunci, cat de diferit ai vazut lucrurile fata de cum ai face-o acum?

Nu e vorba aici de cat de corecta a fost o decizie, ci despre certitudinea aia ca cel de acum 10 ani era alt om, nu erai tu. Ca au trecut atat de mult timp si atatea intamplari peste tine incat te-au schimbat fundamental. Si, uneori, ti-e chiar un pic rusine de cat de altfel erai atunci. Cat de superficial, cat de neinformat, cat de nepregatit, cat de naiv, cat de temator, cat de timid erai atunci, in comparatie cu cine esti azi.

Stiti sentimentul ala, da? E, mi-am dat seama zilele trecute ca sunt tare recunoscator pentru faptul ca eu simt asta aproape constant. Si nu comparandu-ma cu cine eram acum 10 ani, ci, de multe ori, comparandu-ma cu cine eram acum 6 luni sau un an. Imi amintesc franturi de discutii cu oameni, moduri in care puneam problema atunci cand venea vorba de a lua o decizie, felul in care ma raportam uneori la probleme si la alti oameni, si nu de putine ori, simt un fel de rusine (nu “shame“, ci “embarrassment“).

Aproape ca nu-mi vine sa cred ca, cu atat de putin timp in urma, eram atat de diferit de cum ma simt acum. Multa vreme asta m-a deranjat. Doar ca zilele trecute am realizat ca, pentru mine, asta e un semn al faptului ca evoluez, ca cresc, si ca aceasta dezvoltare este (inca) suficient de rapida incat sa simt ca intre mine de acum un an si cel de azi e o diferenta colosala. Iar asta se intampla de la an la an. Si sunt recunoscator pentru asta, mi-as dori sa fac cumva sa reusesc sa simt asta tot restul vietii.

“It’s a big theme in my life, learning about myself and being a better person. I’m a work in progress; I have revelations every day.”
– Rick Rubin

Care-i treaba cu alergatul

March 26th, 2015

Treaba cu alergatul e ca-i o metafora pentru viata. Te incalti, iesi pe usa, alergi 45 de minute si ai trait o viata. Cu tot ce presupune asta. Cu momentele de inceput, in care simti ca poti sa muti muntii, cu prea mult avant dar care te duce totusi undeva, cu momente in care doare si trebuie sa decizi daca e genul de durere care sa te opreasca sau daca e genul de durere care iti spune ca esti pe drumul cel bun, sa nu te opresti.

E despre a invata ca de cele mai multe ori durerea trece daca inveti sa o ignori. Insa nu mereu! Si fara sa ai habar daca de data asta va trece sau nu, va trebui sa iei o decizie.

Alergarea e sinusoidala, la fel ca viata. Ups and downs. Si esti singur, tot ca-n viata. Sigur, uneori ai pe cineva care iti ureaza succes la plecare, poate te asteapta cineva la finish si, cateodata, chiar alergi impreuna cu cineva. Cineva care are propria directie, propria viteza si propria lupta. Dar in deciziile complicate, esti singur. Singur cu emotiile, nesigurantele, temerile si gandurile tale. Te caleste, iti da experienta in a sta cu tine, ceva ce mare parte dintre noi nu-s in stare sa faca by default.

M-a intrebat cineva zilele trecute, in treacat, care-i treaba cu alergatul. Pe foarte scurt, cam asta-i treaba. Alergarea e viata.

Povestea primului meu maraton

October 22nd, 2014

Nu-mi propusesem sa scriu despre maratonul pe care tocmai l-am terminat, dar mi-am amintit cat de mult imi place sa citesc “review”-uri de curse, in ultima vreme au devenit articolele mele preferate, tocmai fiindca sunt atat de diferite de la om la om, fiecare are experienta lui. Si mi s-a parut ca ar fi egoist sa nu scriu. Va fi un articol lung.

***

Un pic de istoric pre-cursa

M-am apucat de alergat in ianuarie anul trecut, am deci cam un an si jumatate de experienta. Am alergat cateva sute de metri la prima iesire si eram mort. Inainte de asta nu mai alergasem decat dupa autobuz. In liceu la viteza si rezistenta eram varza. Am luat-o deci de la zero acum un an si jumatate, insa uitandu-ma inapoi, mi se pare ca alerg de-o viata.

Ca un amator ce eram (si sunt inca), am facut toate greselile posibile. Am folosit incaltaminte aiurea, am avut postura proasta (si inca mai lucrez la asta), am facut over-striding, am crescut distantele prea repede si prea mult, m-am supraantrenat si, drept urmare, am reusit sa am intr-un an si jumatate cam toate accidentarile posibile. Am trecut prin toate si am invatat enorm din fiecare.

Ce am invatat cel mai mult a fost sa raman in contact cu corpul meu, sa stiu cand sa fortez pana la limita superioara pentru a progresa mereu, dar niciun milimetru peste acea limita, astfel incat sa ma feresc de accidentari, care m-ar tine departe de una dintre cele mai puternice pasiuni pe care le-am facut in viata asta, cea pentru alergare.

Si fiindca am fost atent, in ultimele 8-9 luni am putut sa ma antrenez destul de bine, sa pastrez un echilibru bun intre alergare ca pasiune si ocazionalele obiective de performanta personala, printre care sa termin un triatlon (swim-bike-run, da?:) ) si un maraton (alergare 42,2 km) in 2014.

Drept urmare, anul asta m-am apucat serios de inot si bicicleta si am diminuat semnificativ distantele alergate, de la nivel de semimaraton (21,1 km, am terminat doua in luna mai) pana la 5-7 km, cat urma sa fac in proba de triatlon pe care o alesesem. Si in plin avant, la inceputul lunii august, intr-un antrenament de viteza pe bicicleta, am fost neatent jumatate de secunda si am zburat peste ea. Serios.

Printre problemele generate de cazatura a fost o lovitura la coaste, durere pe care inca o mai resimt in anumite contexte, 4 luni mai tarziu. Am fost pe la medici, mi-au zis ca sunt okay dar ca trebuie sa fac pauza de la efort vreo saptamana, pana trece. Dupa 3 saptamani, inca nu ma reapucasem si mai aveam vreo 20 de zile pana la primul triatlon.

De la 6 la 42 km intr-o luna

Am reluat incet-incet mai intai alergarea, apoi bicicleta si inotul iar in septembrie am terminat cu succes primul triatlon, la Olimp. Doar ca atat pauza de accidentare cat si antrenamentul pentru cele 3 probe m-au facut sa raman in urma la alergare (desi mi-au asigurat un cross-training perfect). Iar acum aveam fix o luna sa revin de la nivel de 5-6 km / alergare la macar 30 km, astfel incat sa pot spera sa termin cu bine primii 42 km din viata mea, la Bucharest International Marathon. O crestere despre care “medicul meu de alergare” a zis, de parca mai trebuia sa-mi zica cineva, ca “e enorma”. Adica am fortat din nou. Cate 4 alergari si intre 50-60 km / saptamana alergati. Si s-a vazut, astfel incat cu 10 zile inainte de maraton m-am ales cu o noua accidentare (Shin Splint la piciorul stang – chiar glumeam ca fix asta imi mai trebuia si pot sa zic ca am avut toata colectia).

Cea mai lunga alergare fusese de 21 km. Mai aveam programata una de 29-30 km cu o saptamana inainte de maraton si a trebuit sa decid daca sa o incerc, riscand sa agravez accidentarea si sa nu pot participa la maraton, sau sa ma odihnesc o saptamana si sa incerc sa cresc de la 21 la 42 km in ziua maratonului, cu speranta ca voi putea suporta durerea si nu voi risca ceva mai grav (stress fracture era una dintre chestiile naspa care imi tot reveneau in minte). Am decis a doua varianta, nu inainte de a ii face o vizita lui Alin Popescu, pentru deja obisnuita binecuvantare pre-personal-record. :)

L-am intrebat daca e safe sa alerg la maraton, si Alin a zis: “daca nu cumva te doare si genunchiul, riscurile sunt zero. Probabil ca o sa doara la alergare, dar riscuri nu-s.” Nu simteam nimic la genunchi, deci atat aveam nevoie sa aud! Bineinteles ca la 15 minute dupa ce am plecat de acolo a inceput sa ma doara usor si genunchiul. :) Asta ca sa nu aiba cineva impresia ca mintea mea n-o ia pe aratura la fel ca oricare alta.

Andrei Rosca. Sursa foto: 7card

D Day

Am reusit sa ma odihnesc destul de bine cu 2 nopti inainte de maraton, stiam din experientele de la semimaratoane si triatlon ca noaptea aia e critica, chiar mai importanta decat noaptea dinaintea concursului. Cu doua zile inainte am crescut cu vreo 50% volumul de apa baut in fiecare zi si am crescut semnificativ carbohidratii din ultima masa a zilei, cand de obicei as fi incercat sa mananc salate, fructe (stiu!) etc.

In dimineata concursului am ajuns in Pta Constitutiei la 8:20, m-am schimbat, am verificat ca am la mine tot ce ar trebui, am lasat la garderoba ce trebuia lasat, m-am pozitionat la start si am sperat ca va fi bine. :)

Aveam doua lucruri importante pe care imi propusesem sa le respect, ca strategie: sa pornesc incet, mai incet decat oricand, si sa rezist cat de bine pot presiunii de a accelera. In competitii se incepe in general foarte in forta, si 90% dintre oameni nu pot sustine viteza aia, asa ca fac burnout dupa cativa kilometri. E o greseala de amator, o facusem si eu in trecut, doar ca acum ma asteptau aproape 5 ore de alergare non-stop, deci nu-mi permiteam luxul asta. Al doilea lucru important era sa opresc la fiecare punct de alimentare si sa ma tin de planul facut de acasa. Am disciplina de a ma tine de un plan nutritional, insa obisnuiesc sa alerg cu sticla de apa (sau izotonic) la mine, pe centura de hidratare, sunt foarte obisnuit sa beau si sa mananc fara sa incetinesc, deci in mod normal nu prea opresc la puncte de alimentare. Stiam insa ca duminica va trebui sa beau cel putin 2 litri de lichid, iar sticla mea tinea doar 0.5. Deci trebuia sa ma fortez sa opresc des.

Viteza mea normala in perioada pre-maraton era pace de 5:05 – 5:20 min/ km, cu varfuri de 4:40 min/km. Mi-a fost extrem de greu sa imi impun pace mediu de 6:30, simteam ca alerg pe loc, insa s-a dovedit xtrem de util.

Primii 10-15 km nici nu i-am simtit, nu stiu cand au trecut. Incercam sa imi menajez cat pot tibia si genunchiul, am acordat atentie speciala la postura si am incercat sa ignor faptul ca mi se parea ca din cauza ritmului, alerg mult mai ciudat decat de obicei. Am respectat la secunda planul de mancare si hidratare si m-am straduit sa opresc la toate punctele de alimentare.

Mi-am dat seama ca se ingroasa treaba abia cand am ajuns pentru prima data la urcarea de pe Calea Victoriei, adica dupa 18 km (vreo doua ore de alergare). Muschii erau okay, nu dadeau inca semne de oboseala, cu suflul n-aveam nicio problema datorita ritmului de alergare mult mai mic decat eram eu obisnuit, insa genunchiul incepuse sa doara usor, in special in panta. M-am oprit pe marginea drumului si mi-am pus genunchiera pe care o luasem cu mine, just in case. Si a mers.

Inca din primii pasi am simtit ca sustine suficient de bine genunchiul si nu mai simt aproape nimic. Cu toate astea, stiam ca va exista si un dezavantaj: nefiind obisnuit cu genunchiera, muschii imi vor obosi mai repede. N-am studiat partea asta, nu stiu exact de ce se intampla, insa aveam experienta de anul trecut, cand din cauza unei accidentari la acelasi genunchi, alergasem o cursa de 10km pe Podul Basarab cu genunchiera si simtisem un dezechilibru. Probabil ca presiunea aia izoleaza niste muschi. Din fericire, n-am simtit efectele decat vreo 2 ore mai tarziu, cand deja erau alte lucruri care ma preocupam mai tare decat oboseala unui picior. Dar sa o iau treptat.

Am trecut de km 21, prima dintre cele doua ture, dupa vreo 2 ore si 20 minute si desi stiam ca sunt in grafic, tot am simtit o strangere de inima. Cu cateva luni inainte facusem aceeasi distanta in mai putin de 2 ore. N-am putut sa ma abtin si cu vreo 50 de metri inainte de a trece pe sub poarta de finish am bagat un sprint si am zambit, fiindca mi-am dat seama ca, totusi, chestia asta cu competitivitatea e inca o slabiciune, chiar daca reusesc sa o controlez in mare parte din timp. Pur si simplu nu poti trece pe sub o poarta de finish lesinat! Trebuie sa o treci in fuga oricat de terminat ai fi… Ma rog, poti, normal ca poti! Eu nu pot. :) Inca.

Am oprit sprintul imediat dupa poarta si am revenit la ritmul normal, ma mai asteptau inca doua ore si ceva de alergare si, asa cum citisem in multe locuri, maratonul oricum incepe cu adevarat pe la kilometrul 30, iar eu eram la 22. Insa eram fresh, simteam ca il pot termina. Tibia incepuse sa doara cu vreo 10 km in urma, insa durerea era suportabila si nu crestea in intensitate odata cu distanta, deci nu ma ingrijora foarte tare. Imi era un pic teama de eventuale crampe, fiindca nu trecusem prin asta pana atunci si stiam ca pot sa te opreasca din drum.

Si, de fapt, gandindu-ma la asta acum, imi dau seama ca pentru mine durerea n-a fost niciodata o grija. Stiam ca maratonul o sa doara. Nu stiam exact cum si cat de tare, dar nu mi-a fost teama de durere, ci de lucrurile alea care se puteau intampla si care ar fi putut sa ma faca sa nu mai pot sa continui cursa. Nu era un capat de tara, normal. Daca din orice motiv nu as fi putut sa il termin, stiam deja cand e urmatorul maraton si aveam de gand sa merg acolo. Insa ma gandisem la el in ultimele luni, era un obiectiv important si mi-ar fi fost ciuda sa stiu ca din punct de vedere al rezistentei l-as fi terminat, insa o crampa sau altceva de care nu ma mai lovisem pana atunci m-ar fi putut opri.

Am inceput sa obosesc pe la kilometrul 26-27, cand am trecut a doua oara pe la Piata Muncii. Si cum incepusem eu sa simt oboseala aia, ce-mi trece prin minte? Ia sa vad eu daca pot baga un sprint acum, sa-mi cresc self-esteem-ul. Stiu, acum pare o mare tampenie, dar atunci chiar mi s-a parut o idee buna sa vad cam cat de repede pot alerga dupa ce am alergat deja vreo 3 ore. Am bagat viteza vreo 200-250 de metri, cu ochii pe ceas. Crescusem viteza de la pace de 6:40 la 4:45 si a fost ca un dus rece! Am incetinit sa-mi trag sufletul si sa revin la un ritm normal, insa tin minte ca m-am simtit atat de misto incat mi-am zis ca, de fapt, nici nu mai trebuie neaparat sa termin cursa asta. Apoi mi-am dat repede vreo doua palme in minte si stiu ca m-am gandit: “Poate ca asa incepe, Andrei. Poate asa incepi sa renunti.”

Km 30. Zidul.

Ma apropiam de km 30 si stiam asta. Citisem mult despre maratoane si multi oameni vorbeau despre faptul ca pe la km 30-31 se intampla ceva. The Wall, ii ziceau. Zidul. Aparent, exista acest punct in care pur si simplu simti ca nu mai poti, e ca un zid de care te lovesti. Unii abandoneaza, altii trec cu greu de el. Wikipedia zice ca e cauzat de faptul ca in acel punct toate rezervele de glicogen din ficat si muschi se epuizeaza, ceea ce declanseaza o oboseala puternica, brusca, si senzatia ca nu mai poti face niciun pas te blocheaza. Altii zic ca e mai degraba un prag psihologic pe care trebuie sa il treci. Ca acolo incepi sa te indoiesti pe bune ca mai poti trece linia de finish.

Marturisesc ca mi-am dorit sa vad ce se intampla la km 30 la fel de mult cum mi-am dorit sa termin un maraton. Simteam cum ma cuprinde entuziasmul de fiecare data cand ma gandeam ca o sa traiesc momentul ala in care psihicul o sa vrea sa cedeze si o sa imi transmita asta atat de raspicat. Era entuziasm amestecat cu niste teama si multa curiozitate, dar ma simteam pregatit pentru orice s-ar intampla acolo.

Si ghiciti ce! Am ajuns la km 30 si nu s-a intamplat nimic! Am ajuns la 32 si inca nimic! Ni-mic. Da, eram din ce in ce mai obosit si incepusera sa ma doara cam toate articulatiile, in special gleznele, ceva ce nu mi se mai intamplase la vreo alergare pana atunci. Dar atat. Niciun gand de a renunta, niciun zid fizic sau psihic. M-am gandit ca poate n-am fost pe faza si l-am ratat. :) Apoi m-a pufnit rasul chiar cand treceam pe langa un punct de alimentare, motiv foarte bun ca fetele de acolo sa creada ca am innebunit sau ceva, si sa inceapa sa strige “hai, Andrei, ca mai ai putin!” (aveam prenumele scris sub numarul de concurs).

Intre km 32 si 38 nu imi amintesc ce s-a intamplat. Stiu ca ma tot intersectam cu Raluca. Ba o depaseam eu pe ea, ba ea pe mine. Si ca ma dureau gleznele ceva de nedescris. Fiecare, dar absolut fiecare pas durea ca naiba. Imi amintesc ca a doua oara cand am urcat Calea Victoriei am mers cativa metri, sa imi reglez putin respiratia si in momentul ala, nemaisimtind impactul puternic pe glezne m-a cuprins o stare d’aia de bine, de sambata dimineata cand ma trezesc la 10 si stiu ca nu ma grabesc nicaieri si mai pot sta in pat vreo ora. Un fel de moleseala combinata cu sentimentul ca nu mai am nevoie de altceva decat sa merg. De pace.

Mi-am fost teama ca daca mai merg un minut s-ar putea sa trag pe dreapta si sa ma culc, asa ca am fortat si am reinceput sa alerg. Nu vreti sa stiti cum se simteau primii 4-5 pasi dupa fiecare pauza scurta cum a fost asta sau cele de la punctele de alimentare. De fiecare data simteam ca trebuie sa iau, constient, decizia de a mai creste nivelul durerii cu vreo 2-3 ordine de marime.

42,195

Dupa km 40 am inceput sa incetinesc, partial de la durere, partial fiindca voiam sa trec pe sub poarta in sprint si nu puteam decat sa imi imaginez de ce efort voi avea nevoie pentru asta. In ultimii 2-3 km, in fata mea, la vreo 10 metri, alerga o tipa dupa care imi propusesem sa ma tin, in ideea ca voi putea sa o depasesc pe sprintul final. Cu toate ca nu imi propusesem un timp sau o anumita pozitie in clasament pentru cursa asta, ci doar sa o termin, n-am putut sa ma abtin, ii vedeam in fata mea pe oamenii aia si eram atat de aproape incat trebuia sa incerc macar sa ii depasesc.

Pe ultima suta de metri, dupa ce am baut ultima gura de izotonic pe care o mai aveam, am adunat toate resursele pe care le-am mai gasit prin mine si am trecut in viteza mai intai pe langa tipa dupa care alergam de vreo 2 km, apoi pe langa un alt grup de 3-4 oameni un pic nehotarati, cred ca erau de la proba de stafeta, apoi am trecut pe sub poarta de finish, dupa 4 ore si 42 de minute de alergare.

Am un sentiment tare ciudat atunci cand fac sprint cu ultimele forte, l-am mai simtit si in alte curse, cand incercam sa imi depasesc recordul de viteza: de fiecare data cand aterizez pe un picior, simt ca as fi putut sa ma prabusesc dar, cumva, am reusit sa o evit si la pasul asta. E ca si cum genunchii sunt atat de epuizati incat fiecare nou pas e un risc pe care trebuie sa aleg daca sa mi-l asum sau nu. Si de fiecare data imi vine in minte ca asta e o metafora atat de misto si ca e de fapt un antrenament perfect pentru asumarea de riscuri. Cu fiecare pas stii ca te-ai putea duce pe burta (in fata unor mii de oameni) si, cu toate astea, il faci. Fiindca stii ca asa se simte atunci cand iti depasesti limite. Daca nu simti asta sau ceva similar, esti inca in zona de confort. Si in zona de confort nu crestem. Nu cu adevarat.

Despre asta a fost maratonul meu. Despre depasirea propriilor limite. A fost bine atunci iar acum ca durerea si oboseala s-au dus, e cu atat mai bine. Si simt ca tot ce s-a intamplat in orele alea ma reprezinta perfect.

o sa imi asum asta

July 6th, 2014

Asumarea schimba totul. Asumare unei relatii, asumarea unui nou proiect, asumarea unui mod de a fi. Si nu e vorba neaparat de asumarea publica, desi asta duce de obicei lucrurile la un alt nivel.

La prima vedere, asumarea e un concept destul de vag, greu de apucat. Si asta fiindca granita dintre a iti asuma si a nu iti asuma e foarte subtila. Daca am crezut suficient de mult pentru a ma implica in proiectul X, atunci pot zice ca mi l-am asumat, nu?

Nu. Asa cum vad eu lucrurile, poti spune ca un gest sau o decizie e asumata atunci cand ii dai greutatea unor consecinte. Cu alte cuvinte, asumarea reala presupune constientizarea eventualelor consecinte si continuarea, in ciuda lor.

Nu de asumarea deciziilor fugim de obicei. Fugim de asumarea unui eventual esec, de consecintele nedorite ale deciziei. Daca totul merge bine, problema asumarii nu se mai pune, toata lumea e fericita. Daca insa ni l-am asumat public si am gresit, atunci va trebui sa gestionam niste consecinte. Iar daca n-a fost public, dar a fost asumat la nivel personal (si intim), va trebui sa ne explicam noua de ce am dat-o in bara, de ce am luat o decizie prin care ne-am dezamagit. Adica heavy stuff! Riscul e mare fiindca miza e stima noastra de sine si, in functie de caz, imaginea pe care altii o au despre noi.

Brusc, asumarea asta vine la pachet cu un potential pericol iar asta e ceea ce ii da greutate. Altfel, ar fi doar inca o dovada ca suntem iresponsabili. Acelasi lucru face insa din asumare un instrument puternic. Faptul ca ti-ai asumat ceva si ti-a iesit poate fi o dovada (pentru tine sau altii) ca n-a fost o intamplare. Faptul ca ti-ai asumat o decizie si, cu toate astea, ai dat-o in bara poate fi dureros, nu te mai poti pacali ca poate nu ti-ai dorit chiar asta.

Ai vrut, ai incercat si ai dat-o in bara. In acelasi timp insa, ai avut curajul sa iti asumi, ai avut curajul sa traiesti o experienta fiind perfect aliniat cu lucrurile in care credeai, ai avut curajul sa fii vulnerabil. Adica ai fost om, iar asta cred ca ar trebui sa fie singura calitate care conteaza cu adevarat. Restul chiar sunt detalii.

sentimentul ala

March 26th, 2014

Stiti sentimentul ala pe care il aveti atunci cand vedeti ca un prieten bun tocmai e pe cale sa faca o greseala? Adica sa ia o decizie despre care voi stiti ca ii va dauna, o decizie pe care o va regreta? Poate ca ati trecut prin asta deja, poate ca ati avut un apropiat care a facut-o.

Stiti cum se va termina si cu toate astea nu il puteti opri. Poate ca stiti ca nici n-ar fi corect sa-i cereti sa se opreasca. E viata lui, e experienta lui, are dreptul sa traga propriile concluzii, nu sa se bazeze pe concluziile tale. Stiti ce urmeaza. Veti asista la un film pe care l-ati mai vazut, stiti ca se termina prost, si cu toatea astea nu puteti sa il opriti. Ati trecut prin asta, asa-i?

E, atunci cand acumulezi foarte multa experienta intr-un timp mai scurt decat altii si mai esti si atent la oameni, sentimentul asta apare des. Foarte des. Te uiti in stanga si vezi o greseala care ar putea fi oprita, te uiti in dreapta si vezi un om despre care stii unde se duce, chiar daca el nu stie inca.

Si, la inceput, e complicat rau. Vezi cum mare parte din previziuni ti se bifeaza si nici macar nu poti sa te bucuri ca ai avut dreptate. Observi sabloane care ii duc pe oameni in aceleasi locuri, de multe ori indiferent de trecutul lor, vezi decizii care duc intotdeauna la ceva prost pentru cel care le ia. La inceput e complicat.

Dup-aia, dupa ce nu mai esti la inceput, apar optiuni. Poti alege sa te concentrezi pe ce se intampla dupa decizia gresita, pe cum interpreteaza fiecare om ceea ce i se intampla. Din fericire, aici e diferit de fiecare data. Sau poti alege sa fii alaturi de ei, sa le oferi suport pe drumul catre stii-tu-ce-dar-ei-nu-inca, sa nu ii judeci si sa iti aduci aminte ca, cel mai probabil, si tu ai invatat asta la fel: gresind.

Iar cand totul se termina, cand acel om va fi gresit si el, cum ai facut si tu, si isi va da seama, ii poti spune zambind: “Bine ai venit, te asteptam demult!” Si e cam tot ce poti sa faci. :)

sa stam cu noi

December 14th, 2013

Cred ca prin 2010 am invatat sa stau. Abia prin 2010. Sa ma opresc din cand in cand, sa iau piciorul de pe acceleratie si sa ma uit in jur. Apoi, sa ma uit in mine.

Nu ne invata nimeni asta, sa stam. Ne invata doar sa alergam, in fiecare zi mai repede decat in precedenta. Ne invata ca daca in fuga asta suntem printre primii, atunci e bine. Daca nu, sa fugim mai repede! Sa fugim ca si cum am sti catre ce. Si nu stim, normal ca nu stim, habar n-avem.

Ne setam niste obiective, avem niste idei, cateva sperante si o lista scurta pe care speram sa o putem bifa, candva, in viata asta. Dar, in realitate, habar n-avem daca si cand vom ajunge acolo.

Am invatat in coaching ca de cele mai multe ori oamenii doar cred ca alearga catre ceva. De fapt, fug de ei.

Dincolo de faptul ca ne uitam in jur, ii vedem pe toti ca alearga, si ne imaginam (stupid, zic eu) ca despre asta-i viata, de cele mai multe ori ne e si frica sa ne oprim. Fiindca daca ne-am opri, ne-am putea auzi gandurile, am simti inima cum bate si ne-am putea da seama, ca intr-o oglinda, cine suntem acum. Si ne e teama de distanta dintre ceea ce suntem si ceea ce credem ca ar trebui sa fim.

Singura problema e ca, pentru a putea ajunge sa fim cine vrem sa fim, cam avem nevoie sa stim de unde plecam. Iar asta nu o putem afla din fuga. Tre’ sa stam.

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Dezvoltare personala at Andrei Roșca.