Daca nu ne schimbam, nu crestem. Daca nu crestem, de fapt nu traim cu adevarat. Spunea Robbins ca in tot ceea ce facem “we are either climbing, or sliding”. Cu alte cuvinte, daca ni se pare ca “ne mentinem”, de fapt mergem in jos. Aplicabil atat in relatii intre persoane de sex opus, cat si in ceea ce priveste performanta de la locul de munca. La fel de aplicabil in business.
Doar ca a creste presupune schimbare si toti oamenii au o frica inerenta de schimbare. Nu ne plac riscurile, suntem comozi, iubim siguranta. Dozele sunt diferite, insa ingredientele exista in fiecare. Ca lucrurile sa fie si mai complicate, frica de schimbare nu dispare. Niciodata. Cei ce par neinfricati sunt cei care au reusit sa se controleze suficient de bine in momentele dinaintea asumarii unui risc sau cei care nu isi lasa timp sa gandeasca.
Exemplificand: esti pe marginea unei prapastii iar daca sari sunt doua variante: ajungi pe partea cealalta si castigi enorm sau ratezi si trebuie sa te culegi de pe jos. E un risc mare si tu stii asta. Exista trei tipuri de comportamente:
1. Te gandesti 2 minute, dupa care alegi sa nu sari fiindca este prea riscant.
2. Te gandesti 2 minute, calculezi riscul cu sange rece, iti asumi potentialul esec, ai incredere in capacitatea ta si sari.
3. Te gandesti 3 secunde, alegi sa nu te gandesti 2 minute, si sari.
Sigur ca toti ne-am dori sa fim capabili de varianta doi. Nu suntem. Nu fara exercitiu, autocunoastere si o incredere uneori exagerata in propriile capacitati. Si atunci, nu raman decat doua alternative. Te gandesti si nu gasesti curajul (nebunia?) sa sari SAU alegi sa sari inainte sa fi avut timp sa te gandesti bine la ceea ce tocmai esti pe cale sa faci.
Daca nu sari niciodata in viata, vei ramane intotdeauna acolo unde esti. Parca DePree zicea ca “nu putem deveni ceea ce trebuie sa fim, ramanand acolo unde suntem”.
Daca sarim, insa, ne schimbam. Fundamental. Indiferent daca ajungem sau nu pe partea cealalta, ne-am exersat abilitatea de ne permite nebunii. Brusc, diferenta dintre noi si cineva care n-a sarit niciodata devine imensa. E genul de diferenta care poate incuraja aroganti, insa in mod cert educa invingatori.
Odata ce am invatat sa sarim, nu ne mai ramane decat sa invatam sa ne ridicam de pe jos. Dupa care suntem zei.
Hai sa va arat unde am fost eu in weekend-ul care tocmai a trecut. Raspuns la primele doua intrebari care va vin in minte:
1. Aici.
2. Da, e greu. Mai ales pe ultimele trasee. E greu si foarte foarte sus.
*multumesc Razvan pentru poze.
Mai zicea cineva: ““He who is not everyday conquering some fear has not learned the secret of life.” Perfect de acord.
Nu cred ca as putea descrie suficient de bine sentimentul pe care il ai atunci cand esti in aer, la 20 de metri de pamant, nu esti convins ca te-ai asigurat cum trebuie, incerci sa nu te dezechilibrezi stand intr-un picior, iar piciorul iti aluneca. Priceless. Mai ales daca stii ca ai fi putut renunta inainte de asta si n-ai facut-o.
Pentru oamenii care se antreneaza constant sa fie mai buni, a recunoaste ca nu sunt perfecti se poate dovedi un lucru destul de greu. Evident, ei stiu ca sunt departe de perfectiune, altfel nici n-ar mai vorbi despre evolutie sau dezvoltare personala. Dar una e sa o stii tu si alta e sa o strigi in gura mare. E o dovada de maturitate sa te accepti asa cum esti iar unii, asa cum bine stim, nu se maturizeaza niciodata.
Majoritatea ne camuflam defectele. Iar cele de ordin psihic sunt cele mai greu de ascuns. Intr-adevar, toti avem frustrari, toti avem complexe, toti suntem departe de perfectiune, toti avem probleme mai mici sau mai mari de ego (chiar daca unii nu ne dam seama). E important sa ne identificam punctele slabe si sa le constientizam constant. Pe unele, cum sunt cele care tin de ego, putem decide sa le lasam neschimbate fiindca vin la pachet si cu un set de avantaje si, overall, e un defect pe care merita sa il avem.
Pe altele decidem sa le schimbam. Si daca chiar credem ca se poate, mai devreme sau mai tarziu reusim. Sigur, atunci cand schimbarea se produce mai degraba mai tarziu decat mai devreme, suntem judecati si etichetati. In acelasi spirit al lucrurilor facute pana la jumatate, de multe ori, oamenilor nu le pasa ca ai evoluat mult, ca de ani de zile devii mai bun, ca iti stii defectele si ca lucrezi la ele. Ei vad doar ca inca le ai.
Si atunci poti alege sa renunti si sa te iei la tranta cu lumea sau sa iti demonstrezi tie (a cata oara?) ca esti cel mai bun si sa consideri ca fiecare sut, fiecare moment neplacut, fiecare om care a atentat (voit sau din incompetenta) la increderea pe care o ai in tine, e doar o caramida pusa la temelia a ceea ce vei fi peste cativa ani. Cand stii unde mergi, cand stii ce poti, cand ai imaginea de ansamblu, caramizile par sa se potriveasca perfect si se aseaza singure.
Inca nu m-am hotarat care e mai curajos: cel care, fiind atacat, are totusi curajul sa spuna “eu sunt perfect” (desi stie ca nu-i), sau cel care gaseste puterea sa recunoasca, poate usor soptit: “sunt om”.
Dan Cristescu a scris saptamana asta, pe Empower.ro, un articol foarte bun despre gandirea pozitiva. Va invit sa il cititi. Eu am sa ma opresc astazi asupra unui singur paragraf:
“[...] dezideratelor de fericire, sanatate si bunastare prezentate de gandirea pozitiva li se pot opune teorii precum cele ale psihoterapeutului german dr. Giinter Scheich, care spune ca aceasta tehnica de gandire poate fi extrem de daunatoare prin negarea unor sentimente perfect umane precum ura, tristetea, teama etc, si prin cultivarea fanteziilor de omnipotenta.”
Stiam de teoria lui Scheich, a scris si o carte despre asta. Nu am citit-o dar ii stiu premisele. Dupa parerea mea, domnul doctor are nevoie de o comisie speciala de medici, condusa de un comitet. Hai sa recitim impreuna textul de mai sus. Deci, gandirea pozitia nu e buna fiindca te “face” sa negi ura, tristetea sau teama. Si cultiva fanteziile de omnipotenta. No shit!? Vinovat! Unde sa ma duc? La un psiholog ceva, zic. Si ii spun ca problema mea principala e ca nu pot sa urasc si ca parca de la o vreme nici nu ma mai simt atat de trist ca inainte. Poate imi prescrie ceva sa ma tratez. De exemplu, stirile de la ora 17 sau sa incerc sa gasesc mai des motive pentru care sa ma compatimesc.
In primul rand, nu cunosc pe nimeni (positive-thinker sau nu) care sa nu aiba momente de tristete sau caruia sa nu ii fie teama. Sunt sentimente perfect umane, pe care niciun fel de tehnica sau mod de gandire nu le poate nega. Iar gandirea pozitiva nici nu isi propune sa faca asta, ci sa te ajute sa le controlezi mai bine. Si cei mai buni au momente de cadere psihica, au momente in care le este frica. Ceea ce face intotdeauna diferenta este modul in care te comporti atunci cand lucrurile astea se intampla. Unii isi fac curaj si se ridica iar altii fac pe mortii pana cand asta le intra in sange si incepe sa le defineasca viata.
In al doilea rand (si colegul meu, Dan, scrie bine acolo, insa eu voi reformula un pic) a crede ca simplul fapt de a te gandi ca lucrurile se vor intampla, e suficient pentru ca ele sa se intample nu inseamna gandire pozitiva. Inseamna ca esti tampit. Ai nevoie doar de putin bun-simt pentru a iti da seama ca aceasta “gandire pozitiva” inseamna de fapt si sa crezi (sa crezi pe bune!) ca se va intampla, nu doar sa te gandesti ca…, mai inseamna si sa ai un plan (pe care sa il consideri, in mod onest fata de tine, realizabil) si, mai ales, inseamna o doza serioasa de Just Fucking Do It. Nu stiu sa fi citit sau sa fi auzit vreodata de un propovaduitor al gandirii pozitive care sa stea in mijlocul patului cu bratele incrucisate toata viata iar, in timpul asta, sa isi atinga toate obiectivele.
Deci, probabil, o trebui sa si facem ceva, nu doar sa repetam in minte o fraza de sute de ori. E o diferenta de putere intre auto-sugestie si gandire pozitiva, la fel cum e o diferenta enorma intre a spera ca vei reusi si a crede cu adevarat ca vei reusi.
Hai sa va spun. Am un secret. Imi scot lucruri din memorie. Ma antrenez de vreo 2 ani si pot spune ca am ajuns sa stapanesc asta foarte bine. De exemplu, uneori ajung la intalnirea cu un client si inainte sa intru pe usa biroului scot PDA-ul sa imi amintesc cum il cheama. Partea misto este ca in acel moment incep sa fac conexiunile cu toate informatiile adunate despre el fiindca, evident, mi-am pregatit intalnirea cu o zi-doua inainte. That easy!
Nu fac niciun efort sa retin informatii pe care le pot gasi in cel mult 20 de secunde. Mi se pare inutil sa imi incarc memoria cu ele. Sunt mai relaxat, mai putin stresat decat as fi daca ar trebui sa tin minte atatea lucruri. Insa nu le uit complet, nici nu cred ca as putea. Pur si simplu le ascund intr-o “camera din spate”, o camera in care stiu ca intru rar.
Accesez informatia doar cand am nevoie de ea. E chiar eficient. Partea si mai tare este ca am inceput sa izolez la fel de bine si sursele stresului. Nu functioneaza la orice tip de problema, exista inca unele care nu ma lasa sa dorm noaptea, insa sunt semnificativ mai putine. Observ problema, o analizez si iau o decizie intotdeauna! Uneori decizia este sa mai astept cateva zile sa se mai aseze lucrurile, alteori imi dau seama ca nu o pot rezolva decat peste alte 2 saptamani, cand voi avea niste date in plus. Asa ca aleg sa mi-o scot din minte. Trec in agenda PDA-ului si gata. Am mintea mai limpede, creste creativitatea, creste flexibilitatea, creste viteza de reactie, creste nivelul de optimism.
Trei saptamani mai tarziu suna un reminder in care sunt scrie 4-5 cuvinte alese cu atentie astfel incat sa imi aduc aminte imediat despre ce e vorba si sa pot face rapid conexiunile si gata. Back in business. Regula e simpla: daca o informatie poate fi trecuta in agenda suficient de clar pt a fi inteleasa mai tarziu, ea nu are ce cauta in memoria mea.
Sigur, unii s-ar putea intreba:
- Ce se intampla daca mi se fura PDA-ul. Raspuns: are parola.
- Si daca o afla cumva? Mai are una!
- Daca il pierzi, cum mai stii ce ai de facut? Backup pe calculator.
- Daca il pierzi si pe ala? Backup lunar pe cd-uri. Altceva?
Intrebarea de baraj: procedez in felul asta cu orice tip de informatie? Evident ca nu. Evident ca exista lucruri pe care trebuie sa le pastrez in minte tot timpul. Bineinteles ca in unele cazuri, mai ales in ceea ce priveste oamenii, voi incalca regula asta cu zambetul pe buze. Si, evident, ceea ce functioneaza excelent pentru mine, s-ar putea sa nu functioneze pentru altii.
Partea foarte tare este ca se poate ajunge la nivelul asta si ca oricine o poate face. In rest, cred ca trebuie abordata aceeasi solutie ca in cazul seminariilor, speech-urilor la care participam, cartilor pe care le citim:
1. aflam o “reteta” sau o solutie care a functionat pentru altii
2. ne intrebam daca ar putea functiona si pentru noi
3. daca e nevoie (si de obicei e), adaptam solutia astfel incat sa fie okay si pentru noi
4. aplicam si vedem daca intr-adevar functioneaza si daca ne rezolva problema
Asadar, la mine functioneaza. Mai departe, e treaba voastra.
Rodger Bailey a creat ceea ce se numeste LAB Profile, un set de proceduri care pot fi incadrate in capitolul tehnici NLP. E un tip tare. Recent, o parte din munca sa am gasit-o descrisa (si aprobata) de Shelle Rose Charvet (printre altele, autoarea cartii “Cuvinte care schimba minti“). V-am spus asta ca sa vedeti de unde am pornit si sa am niste baze mai solide decat judecata si experienta mea care, oricat de bune as crede eu ca sunt, pot fi contestate mai usor decat ale celor doi.
Nevoia de a generaliza
Conform lui Bailey exista doua tipare de oameni. Fiindca am avut aseara o (alta) discutie pe subiectul asta, mentionez ca da! pot exista si exceptii si probabil ca la orice regula/lege exista. E normal sa fie asa. Insa cred ca avem nevoie de discutii cu baze teoretice, avem nevoie de generalizari si avem nevoie de etichetari. Avem nevoia chiar si sa punem etichete oamenilor.
De fapt, si daca n-am constientiza ca avem nevoie de asta, oricum am face-o, inconstient. INSA trebuie sa dozam bine lipiciul cu care lipim etichetele, adica sa ramanem suficient de deschisi incat sa putem dezlipi acea eticheta cand ne dam seama ca ne-am grabit si ca acea persoana e de fapt cu totul altfel. Ca sa dau un exemplu simplu, daca un tip vine la o intalnire de afaceri cu cizme pline de noroi si cu camasa patata, intr-o cafenea de la parterul unui hotel de 5 stele, probabil ca multi dintre noi (daca nu toti) l-am eticheta din momentul in care il vedem (constient sau nu). Intrebarea care face diferenta intre oameni nu ar trebui sa fie “l-ai etichetat sau nu?” ci “dupa ce ai discutat cu el, mai conteaza eticheta pe care i-ai pus-o initial? ai schimbat-o sau ai uitat-o pe fruntea lui?”
Doua tipare de oameni
Revenind la teoria lui Bailey, evident o generalizare bazata pe un pattern observat la majoritatea oamenilor. Avem doua tipare: Ansamblu si Detalii. Asta inseamna ca exista oameni care prefera sa munceasca pastrand o privire de ansamblu asupra lucrurilor. In general, sunt buni strategi, poate buni manageri, insa ii deranjeaza sa se ocupe de lucrurile mici, sa rezolve probleme care li se par minore.
Pe de alta parte, avem oamenii cu tiparul “detalii”. Sunt cei care lucreaza bine cu bucati mici de informatie, pot “sparge” foarte repede un proces in mai multi pasi bine definiti, sesizeaza erorile, problemele si incearca sa le repare. Sunt de multe ori tipicari, perfectionisti, insa au probleme in a stabili prioritati si a vedea “the big picture”.
Tipare care pot forma o axa
Acum, astea sunt cele doua “tipare pure”, sa zicem. Adica punctele extreme descrise de Bailey. In viata reala insa, fiecare dintre noi ne aflam undeva pe o axa intre “Detalii” si “Ansamblu”. Adica se poate spune ca suntem, de exemplu, la 30% distanta de oamenii cu tipar Detalii si 70% de cei cu tipar Ansamblu. Asta ne-o confirma intr-un fel si Charvet care spune ca si oamenii “Ansamblu” se pot concentra uneori pe detalii insa doar pe perioade de timp determinate. Acelasi lucru se aplica si la cei cu tipar “Detalii”.
Si iata unde voiam sa ajung. Desi probabil ca nu exista oameni care sa fie 100% concentrati pe detalii sau pe imaginea de ansamblu, teoria (deci generalizarea) lui Bailey ramane extrem de utila fiindca cele doua extreme definesc acea axa! Iar asta inseamna ca daca unul dintre noi isi da seama ca in general acorda o atentie foarte mare detaliilor si e perfectionist, atunci chiar daca avem impresia despre noi ca ne putem totusi detasa sa vedem si imaginea de ansamblu, de fapt intotdeauna vom fi mai buni la unul dintre aceste lucruri decat la celalalt.
Niciodata nu vom putea sa ne situam exact la 50% detalii si 50% ansamblu, si nici nu cred ca am vrea asta, fiindca ar inseamna ca suntem mediocri, comuni.
“In my third year at Oxford, however, I noticed that I seemed to be getting more clumsy, and I fell over once or twice for no apparent reason. But it was not until I was at Cambridge, in the following year, that my father noticed, and took me to the family doctor. He referred me to a specialist, and shortly after my 21st birthday, I went into hospital for tests. I was in for two weeks, during which I had a wide variety of tests. They took a muscle sample from my arm, stuck electrodes into me, and injected some radio opaque fluid into my spine, and watched it going up and down with x-rays, as they tilted the bed. After all that, they didn’t tell me what I had, except that it was not multiple sclerosis, and that I was an a-typical case. I gathered, however, that they expected it to continue to get worse, and that there was nothing they could do, except give me vitamins. I could see that they didn’t expect them to have much effect. I didn’t feel like asking for more details, because they were obviously bad.
The realisation that I had an incurable disease, that was likely to kill me in a few years, was a bit of a shock. How could something like that happen to me? Why should I be cut off like this? However, while I had been in hospital, I had seen a boy I vaguely knew die of leukaemia, in the bed opposite me. It had not been a pretty sight. Clearly there were people who were worse off than me. At least my condition didn’t make me feel sick. Whenever I feel inclined to be sorry for myself I remember that boy.”
Ati citit o poveste trista. Acum vedeti mai jos cum vorbeste un invingator si data viitoare cand sunteti suparati pe viata pe care o duceti, aduceti-va aminte de ce spune Hawking in finalul interviului.
“Professor Hawking has twelve honorary degrees, was awarded the CBE in 1982, and was made a Companion of Honour in 1989. He is the recipient of many awards, medals and prizes and is a Fellow of The Royal Society and a Member of the US National Academy of Sciences. He has three children and one grandchild and was married twice.” [mai multe despre Stephen Hawking aici]
Cam la ce nivel de dezvoltare personala trebuie sa ajungi ca sa ai mentalitatea asta?
Uitandu-ma in jur, imi dau seama de cat de norocos sunt ca imi place atat de tare sa ma dezvolt. Unul dintre lucrurile pe care cred ca nu le voi intelege niciodata (de parca as vrea cu adevarat) este incapacitatea oamenilor de a aprecia evolutia.
Am avut 2 saptamani obositoare dar foarte misto, in care am invatat multe lucruri noi despre mine. De cate ori trec printr-o astfel de perioada ma bucur, fiindca imi dau seama cat de multe mai am de descoperit. E acelasi sentiment pe care il am in legatura cu cartile cu adevarat bune, mi-as dori sa nu se termine niciodata. Nu ii inteleg pe cei care abia asteapta sa vada cum se termina un film sau un roman, la fel cum nu ii inteleg pe cei care se grabesc sa termine de mancat o ciocolata care le place.
Cand iti place atat de mult un lucru, cum poti sa iti doresti sa vezi finalul? Nu ma intereseaza sfarsiturile, fiindca pentru mine a contat intotdeauna mai mult modul in care parcurg drumul, decat momentul in care ajung la destinatie. Mi se pare ca despre asta e viata. Nu traim doar ca sa murim frumos. Oamenii care isi propun sa munceasca timp de 10 ani, din greu, la ceva ce nu le place, pentru ca apoi sa poata “trai”, sunt niste tampiti. Cum poti sa renunti la ani din viata ta multumindu-te in schimb cu sperante?
Cand am fost in Timisoara acum cateva zile, in avion, la o coborare mai brusca. mi-au transpirat palmele. Mie nu-mi transpira niciodata palmele. Mi se intampla alte lucruri atunci cand am emotii, dar asta niciodata. Ma uitam la ele, nu imi venea sa cred ca s-a intamplat asta, si zambeam cu gura pana la urechi fiindca mi se parea fascinant. Dupa vreo 2 minute am intors capul spre vecinul din stanga si l-am vazut fixandu-ma curios. Pana atunci, de cand am urcat in avion, a tot stat ingropat intr-un dosar stufos, facand calcule.
Habar n-are! A ajuns la 50 de ani si n-a priceput nimic.
Am dat de un citat al Sophiei Loren. Nu e ea mare inteleapta dar de data asta a cam nimerit-o. Zice asa: “Farmecul este pe jumatate ceea ce ai si pe jumatate ceea ce oamenii cred ca ai“.
In acelasi mod am privit si eu tot timpul succesul. L-am impartit in succesul pe care il vad altii la tine si succesul pe care il simti tu in fiecare dimineata cand te uiti in oglinda.
Primul dintre ele, cel pe care il vad ceilalti la tine, e relativ usor de obtinut, al doilea chiar necesita munca. Insa ceea ce e cu adevarat interesant este modul in care viata ta se schimba in functie de atingerea acestor tipuri de succes:
1. Daca lumea vede in tine un om de succes dar tu nu vezi, atunci vorbim despre o imagine fabricata, de carton, falsa si mai devreme sau mai tarziu probabil ca ajungi sa te simti ca naibii. Si ar trebui!
2. Cand tu stii ca esti un om de succes, insa ceilalti habar n-au te vei simti excelent pana la un punct. Punctul in care, conform piramidei lui Maslow, “te captusesti” cu o nevoie de nivel inalt numita “recunoastere”. Iar din momentul ala incepi sa iti doresti ca si ceilalti sa vada in tine un om de succes; chiar daca te-ai multumi cu lucruri mai marunte si nu ai nevoie neaparat sa apari la TV sau sa te alerge fanii pe strada. Aici depinde, fiecare dintre noi avand nevoie de alte tipuri de recunoastere.
3. Si mai este cazul in care ai ambele tipuri de succes. atunci totul ar trebui sa fie bine cat timp imaginea ta este in concordanta cu ceea ce simti tu ca esti. Singura problema care ar putea aparea este ca trebuie sa stii cand sa micsorezi nivelul de transparenta.
Cu alte cuvinte, la un moment dat iti vei permite luxul sa fii modest si sa arati lumii mai putin decat esti cu adevarat. Unul dintre motive ar putea fi ca iti doresti liniste. Tu te poti dezvolta in continuare, poti avea mai mult succes in ochii tai dar lumea din jur s-ar putea sa nu fie pregatita sa ofere liniste unui om care, din punctul lor de vedere, are atat de mult succes.
Si apropo de asta, imi amintesc un mini-documentar in care un tip Haggard zicea: “I think we loved Elvis to death. We nearly did the same thing with Johnny Cash“.
Ford zicea ca “you can’t build a reputation on what you are going to do”, indemnand la actiune, la a realiza ceva fiindca in felul asta lumea te va respecta. Din pacate, oamenii sunt facuti sa traiasca in societati, iar societatile ne definesc normalitatea. Scriam in ultima recenzie publicata pe bookblog ca antreprenorii nu au alta carte de vizita decat suma realizarilor lor. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, lumea in care traim e atat de intoarsa pe dos incat problema cartii de vizita se aplica fiecaruia dintre noi, antreprenori sau nu.
Ar trebui, intr-adevar, sa fim mai mult decat ceea ce am facut, sa insemnam mai mult decat niste reusite pe care le-am putea mazgali in 15 secunde, cu un marker permanent, pe servetelul umed primit odata cu shaorma de la Dristor.
Totusi, e mai greu sa apreciem oamenii decat sa le apreciem eventualele reusite. Fiindca pentru asta ar trebui sa ii cunoastem, or noi nu mai avem de mult timp pentru activitati atat de placute. E mai usor sa le cerem un CV si sa ii rugam sa ne spuna care e cea mai mare realizare pe care au avut-o pana acum. Iar daca cumva spune ca a invatat sa ierte sau ca de cativa ani incearca sa nu mai judece oamenii si parca parca i se pare ca a avansat putin, e okay sa il consideram un visator si sa il catalogam ca neinteresant.
NOT.
Nu e deloc okay, fiindca oamenii traiesc mai mult decat scrie pe statul lor de plata si simt mai multe decat oboseala unei zile de munca. Nu e okay, pentru ca in timp ce dezvoltarea profesionala iti creste valoarea atat in ochii tai cat si in ochii celorlalti, nivelul de dezvoltare personala, calitatea ta umana, nu se vede de la distanta si nu e reflectata de costumul pe care il porti.
Dorinta de a te dezvolta ca profesionist intr-un domeniu are ca motivatie si cresterea statutului social, si cresterea nivelului de trai si succesul pe care ceilalti il vad la tine. In timp ce dezvoltarea personala o simti intr-o prima faza doar tu.
Ca ceilalti din jurul tau vor avea si ei de castigat, e alta poveste. De fapt, o faci in primul rand pentru tine si te simti bine cu asta. Parca e un exemplu bun de act de egoism care ajunge ca, pana la urma, sa ii ajute si pe cei din jurul nostru. Macar pentru simplul fapt ca ne face pe noi mai suportabili.
