Nu (mai) sunt coach. Really.

September 2nd, 2018

Am facut o greseala. Am lasat de inteles ca eu fac coaching. Zilele astea, o discutie privata cu un prieten m-a ajutat sa realizez ca a venit momentul sa clarific asta si public, ca pentru unii poate crea confuzie. Asadar:

Fiindca prima scoala prin care am trecut a fost la Noble Manhattan (plus vreo 10 carti de coaching), am invatat de acolo bazele. Tehnicile pe care toata lumea (inclusiv o parte dintre cele cateva asociatii de coaching globale) cad de acord. Ce “se face” si ce “nu se face” in coaching.

Apoi mi-am dat seama, si asta e o parere personala, nu un adevar absolut, ca ceea ce unele asociatii de coaching numesc “coaching” e misto, e o baza super buna, dar uneori, la anumiti clienti si anumite “probleme” (omg, am zis cuvantul “problema”, “Nu spui niciodata “problema”!”), tehnicile astea de coaching sunt super limitative pentru coach si, MAI ALES, nu functioneaza pentru client! In plus, am fost si client de coaching si client de terapie ani de zile, stiu perfect diferenta intre ele. Am avut mentori psihoterapeuti si coach-i, am putut compara bine atat metodele cat si rezultatele.

Doar ca eu nu mi-am dorit sa fiu “coach”, nu pentru eticheta asta fac ceea ce fac. Ba mai mult decat atat, nici pentru bani nu o fac. Desi castig bine din asta, am inceput sa fac “coaching” avand surse de venit mai mult decat suficiente, din business-urile facute anterior.

Nu am avut nevoie sa o fac! Eu mi-am dorit si imi doresc sa ajut oameni sa se schimbe. Orice presupune asta!

Da, nu mai fac coaching. E o realitate!

Realitatea este ca am facut coaching doar primul an, cand am inceput. Apoi, treptat, m-am mutat usor-usor, fara sa simt, catre altceva.

Asa ca a venit momentul sa fac un pas pe care il pregatesc de vreun an, si anume sa ma despart de aceasta eticheta (“coach”) si sa imi pun 100% alta, care reprezinta MULT mai bine si mai precis ceea ce fac eu: “change strategist“. Adica ajut oameni sa se schimbe.

Folosesc un proces propriu, pe care l-am dezvoltat in ultimii ani, treptat. Am trecut prin 4 scoli complet diferite*, alese special ca sa fie complet diferite, astfel incat sa simt ca pot sa ma mulez cat mai bine pe nevoile clientului si ca cresc cat de mult pot sansele sa il ajut.

Intr-o scoala e “recomandat” sa faci X, in alta e chiar “interzis” sa faci acelasi X, intr-una se incurajeaza tehnica Y, in alta se spune clar ca a face Y e riscant si o faci doar cand simti ca ai suficienta experienta. Intr-una se vorbeste despre faptul ca solutia e intotdeauna la client, alta zice ca daca ai o solutie fix pentru problema clientului, si a functionat perfect la alti 10 clienti, nu e normal sa nu i-o spui. Si tot asa.

Am decis ca niciuna dintre scolile astea nu e perfecta, dar din toate am avut de invatat. Am pus caramida peste caramida, am testat procesul in aproape 1000 de sedinte individuale si inca testez si sper sa nu ma opresc vreodata din invatat, ca ar fi groaznic sa cred vreodata ca detin adevarul absolut.

Dar am acum un proces propriu, in care cred. Si cred fiindca clientii mei au rezultate. Uneori chiar spectaculoase. Doar ca ce fac eu nu mai este coaching! Ca sa fiu mai precis, ce fac eu nu mai este de mult timp DOAR coaching.

Da, folosesc skill-uri si tehnici de coaching in 90% din sedintele pe care le fac. Uneori mai putin in materialele de marketing, e drept. Acolo dau know-how mai mult, fiindca exista si o audienta. :)

Dar mai folosesc si elemente de “interventie strategica”, psihoterapie strategica, programare neuro-lingvistica, explic si uneori chiar “predau” framework-uri clientilor (un fel de mini-training) si recomand carti si resurse pe banda rulanta.

Practic, fac orice pot ca sa le accelerez procesele de dezvoltare si sa avem rezultate. Masurabile. Ma-su-ra-bi-le. Cei care ma cunosc bine stiu ca masor tot ce pot sa masor. Totul ajunge intr-un grafic, imi doresc mereu ca efectele sa fie indiscutabile. Deci nu tintesc rezultate de genul “hai ca simt asa ca parca m-a ajutat un pic ce am facut impreuna”. Ci “aveam o problema acum 6 sedinte, cand ne-am vazut prima data, iar acum este super clar ca nu o mai am”. Si, eventual, un telefon 1 an mai tarziu in care sa aud ca problema n-a mai aparut niciodata. Cand rezultatul nu este exact asta, am esuat in misiunea de a imi ajuta clientul (nu toata lumea “trebuie” sa adere la asta, spun doar cum aleg sa o fac eu).

Am formular de feedback completat de fiecare client cu care am lucrat in care scrie ce si-a luat fiecare din ce am facut impreuna iar o parte dintre ei mi-au dat feedback public pe care il gasiti in sectiunea de Recomandari de aici. Nu “cred” ca functioneaza. STIU ca functioneaza!

Sunt “change strategist”

Nu fac coaching! Fac strategii de schimbare. Uneori e “un fel de coaching”, alteori e cu totul altceva, e neincadrabil. De cele mai multe ori, insa, are rezultate indiscutabile. Iar pentru mine asta e tot ce conteaza.

*
Scolile de coaching (certificate de asociatii de coaching) prin care am trecut:
1. Noble Manhattan
2. Erickson Coaching (1st module)

+
3. Robbins-Madanes Center – Strategic Intervention
Scoala de coaching, in care am invatat direct de la Cloe Madanes (psihoterapeut) si Tony Robbins (cel mai cunoscut life coach din lume in momentul asta)

+
4. Scoala de “altceva, care nu e coaching, dar rezolva in 30 minute lucruri pe care alte scoli de coaching nu le rezolva in 6 luni”
NLP (Neuro-Linguistic-Programming) Life – Richard Bandler

Workshop: Construirea și deconstruirea de obiceiuri.

May 11th, 2018

În ultimii ani am acumulat multă experiență în a lucra cu obiceiuri (habits). Am învățat cum se construiesc obiceiurile sănătoase și cum ne putem asigura că le putem păstra, în timp, și mai ales cum deconstruim obiceiuri nocive, care ne trag înapoi.

Ca să ajung aici nu numai că am lucrat cu mine, niște ani, în a construi câteva zeci de obiceiuri, mai mici sau mai mari, ci am și citit cam tot ce există valoros ca literatură de specialitate pe acest subiect. Nu în ultimul rând, am lucrat câteva zeci (poate chiar 100?), de ore de coaching unu la unu, cu clienți, fix pe acest subiect. Iar acum organizez un workshop ceva mai special.

Este special fiindcă este în cadru restrâns, cu maximum zece participanți. Îmi propun ca în acest workshop să înțelegem ce și cum ne motivează, cât de mult contează motivația, cât de mult contează voința și ce facem când simțim că ne lipsesc ambele. Vreau să punem împreuna bazele unor noi obiceiuri sănătoase și, de ce nu, să înțelegem cum putem să scăpăm de unele care par că fac parte deja din identitatea noastră.

Se întâmplă pe data de 6 iunie (miercuri seara), durează trei ore iar costul de participare este 300ron. Bineînțeles, există și clauză de money back guarantee, deci dacă nu sunteți 100% mulțumiți de ce se va întâmpla acolo, primiți toți banii înapoi fără alte comentarii.

Există un singur catch, și anume faptul că vreau să aleg personal participanții, astfel încât să mă asigur că impactul acestui workshop  va fi maxim. Am mai multa experienta cu anumite tipuri de obiceiuri decat cu altele, așa că prefer să lucrez cu oameni pe care sunt convins ca îi pot ajuta. Așadar, pentru a vă înscrie vă rog să intrați pe link-ul de mai jos, și să completați formularul scurt pe care-l găsiți acolo. Veți primi răspuns în maximum trei zile.

Workshop: Cum aducem mai mult sens in viata noastra personala si profesionala?

May 4th, 2018

În cei patru ani de când fac coaching (si in cateva zeci de ani de cand traiesc) au fost câteva subiecte care mi-au tot revenit in atentie. Printre cele mai insistente a fost problema lipsei (complete sau parțiale) de sens in viata personala sau profesionala: clienți care veneau la coaching fiindca “simt că ceea ce fac nu are suficient sens pentru mine”, “aș vrea să mă ajuți să găsesc ceva care să aibă sens pentru mine” sau, direct, “vreau sa imi gasesc un job sau o cariera care sa imi placa, dar din care sa pot sa castig si bani”.

Există o carte, “Man’s Search for Meaning” a lui Viktor Frankl, care tratează subiectul. Am recomandat-o multor clienți, insă am realizat și că e prea puțin aplicabila direct. E mișto de citit, însă te lasă cu întrebarea “okay, și acum ce fac? efectiv, ce fac incepand de astazi?”

Într-o lume plina de “hai, vezi partea pozitivă!” și “o să fie bine!”, îmi place să cred că pragmatismul în coaching e un diferentiator pentru mine. Cred in abordari practice, chiar si atunci cand ele pleaca de la teorii. Așa că am decis sa studiez pe parcursul unui an întreg problema sensului. Am citit tot ce se putea pe subiectul asta, am făcut scheme, am comparat teorii, am testat pe mine, am lucrat cu mai multi clienți și sunt mândru să spun că am ajuns să cred că știu cum putem să rezolvăm nevoia asta de sens in vietile noastre personale si profesionale.

Despre workshop

Iar acum am decis sa tin un workshop de 2 zile (3 ore în fiecare zi), în care vreau să dau know-how-ul ăsta mai departe. Am extras partile aplicabile din toate informatiile puse cap la cap, am construit si testat niste exercitii care sa ajute la accelerarea proceselor si sun increzator ca workshop-ul va poate ajuta pe cei care sunteti in cautarea de mai mult sens.

În jumătate din timp vă voi explica concluziile la care am ajuns, care sunt elementele pe care avem nevoie sa le bifam ca să putem sa avem mai mult sens in vietile noastre. Practic, va scutesc pe voi de a citi si testa toate lucrurile prin care am trecut eu.

În cealaltă jumătate, lucrăm împreună, într-o grupă de maximum șase persoane, ca să facem primii (si cei mai importanți pași) practici în această direcție.

Sa nu ne pacalim, pentru multi dintre noi șase ore nu sunt suficiente pentru a ne gasi sensul in viata! Dar vă promit că pana la sfarsitul workshop-ului veți intelege procesul, veți avea primii pași făcuți și veți simți că workshopul a contat pentru viața voastră. Si ca v-a adus sens.

“Vă promit” înseamnă, ca de obicei, clauză de Money Back Guarantee. Adică dacă la sfârșit se întâmplă cumva să nu fiți mulțumiți, vi se returnează toți banii, fără întrebări.

Inscriere

Data workshop-ului (2 zile): 22 mai si 29 mai, orele: 18:30 – 21:30
Cost: 600 ron (pentru 6 ore de workshop).
Inscriere: folositi [formularul de AICI].

*imi doresc ca fiecare participant sa beneficieze la maximum de atentie si ajutor, deci există doar 6 (șase) locuri pentru acest workshop. În acest moment nu este stabilită o urmatoare editie.

10.000 ore?

April 27th, 2018

Cum devii expert într-un domeniu?

Cât de ușor ar trebui să-ți fie?

Versiunea text a podcast-ului de mai sus:

           Cred că am vreo 7 ani deja de când îmi pun întrebarea asta în diverse forme. Ce îi face pe unii oameni să fie mai buni decât alții? Să ajungă mai buni decât alții? Și personal, dar în special profesional. Și există o teorie a lui Malcolm Gladwell cu care a venit acum ceva vreme, care spune că ai nevoie de 10.000 de ore pentru a ajunge expert într-un domeniu. Când am citit asta prima dată, m-am bucurat că în sfârșit, cineva a introdus clar și nediscutabil ideea că ai nevoie de muncă. Multă. Și sper că l-au citit toți cei care se plimbă prin viață spunând-și că ar trebui să le fie ușor din prima. Că dacă e greu, înseamnă că nu e pentru ei. Și tot timpul am fost șocat de ideea asta că ar trebui să fie ușor. Fiindcă am făcut un nivel decent, zic eu, de performanță, în mai multe domenii din viața mea. Iar nivelul de efort depus, a fost undeva între greu și extrem de greu. Niciodată ușor.

            Deci 10 000 de ore zicea Gladwell. M-am bucurat că a vorbit de efortul susținut o perioadă lungă de timp, insă mereu am simțit că nu e suficient. Chiar îi ziceam unui prieten că din păcate, sunt oameni care bagă mai mult de 10 000 de ore într-un domeniu și sunt departe de a fi sau de a ajunge experți în ceva. Apoi am citit The talent code a lui Daniel Coyle, care apropo, este o carte absolut genială și tot vorbesc cu oameni și văd că nu au citit-o și sunt absolut șocat. E incredibilă cartea.

            Am citit The talent code, ziceam, și corelând și cu experiența mea de lucrat unu la unu cu oameni care în mare parte sunt high performance, în domeniile lor de activitate, mi-am dat seama la un moment dat ce lipsea la teoria lui Gladwell. În The talent code, Coyle vorbește despre deep practice. Ca fiind unul dintre cei trei factori care determină ceea ce noi numim talent. Acest deep practice înseamnă multe lucruri, vă las să le descoperiți, însă unul dintre ele este capacitatea de a te uita tot timpul la ceea ce faci imperfect. De a te corecta.

            E ideea de a te concentra, nu pe ce îți iese, ci pe lucrurile care încă nu ți-au ieșit perfect. Și e greu. Atunci când facem ceva, nu cerem feedback, nu vrem să știm cum a fost, iar dacă totuși cerem, preferăm să ne concentrăm pe ce am făcut bine. Doare să auzim că în ciuda intenției noastre și în ciuda efortului, suntem încă slabi la ceva. Ai nevoie să ajungi să ai o încredere destul de mare în forțele proprii ca să le poți spune oamenilor “dă-mi feedback, concentrează-te pe ce aș putea face mai bine, nu mă menaja, sunt bine înfipt în pământ, nu o să mă clatine feedback-ul pe care mi-l dai!”

            Deci nu 10 000 de ore. Nu e doar timp și efort. E timp plus efort plus inteligență emoțională de a te uita la propriile minusuri și a lucra la ele fără ca asta să te destabilizeze. Iar asta deja descalifică o mare parte din oamenii care nu sunt obișnuiți să lucreze cu ei. De aceea performanța e grea și foarte puțini oameni ajung acolo.

            Se vor întreba unii dintre voi dacă nu cumva sistemul educațional, cel puțin cel de stat, care-i prost, ne învață fix asta? Să ne concentrăm prea mult la lucrurile la care suntem slabi și dacă nu cumva, în felul ăsta ne pregătește pentru mediocritate? Și ai 7 materii și iei la 6 dintre ele 10 sau 9, și iei la una 6 și atât sistemul, de multe ori, din păcate și părinții încep să-ți explice cum ar trebui să îmbunătățești nota 6. Nu să te concentrezi pe lucrurile pe care evident, le faci bine.

            Deci întrebarea este: nu cumva asta ne pregătește pentru mediocritate? Răspunsul e nu. E o diferență între ce spune sistemul educațional clasic și anume, trebuie să fii bun în toate domeniile astea, ceea ce într-adevăr, nu duce la performanță și ceea ce zic Coyle sau Gladwell. Și anume că odată ce ai ales un domeniu în care vrei să faci performanță, ai nevoie de commitment 100%, muncă, mai ales când ți-e greu și să ai curajul să te întrebi constant cum poți îmbunătăți absolut fiecare detaliu necesar pentru a face performanță în domeniul ales?

            E vorba despre nivelul de granulație, nivelul de zoom. Cu cât faci zoom in mai mult, cu cât te specializezi mai mult, cu cât te duci mai în profunzime, cu atât obsesia de a tinde către perfecțiune are mai mult sens. Dacă manifești obsesia asta prea devreme, la nivel prea de suprafață: zoom out total, vreau să fac totul perfect… Vei eșua.

            Pe de altă parte, dacă ajungi la un nivel de profunzime zoom in total și încă ai impresia că îți permiți să fii boem și să explorezi alternative fără commitment 100%, din nou vei eșua. Cu cât faci zoom in mai mult, cu cât te specializezi mai mult, cu cât te duci mai în profunzime, cu atât obsesia de a tinde către perfecțiune are mai mult sens.

 

 

Self-Esteem

April 14th, 2018

Cum fac sa am mai multa incredere in mine?
Cum fac sa castig credibilitate in fata mea?

 

Versiunea text a podcast-ului de mai sus:

 Stima de sine (self-esteem în engleză).

            E percepția generală pe care o avem noi despre noi și despre capacitatea noastră de a face lucruri. E un pic diferită de încrederea în sine. Încrederea în sine este contextuală. Pot să am încredere în mine că mă urc pe o scenă și pot să vorbesc în public fiindcă am făcut asta de suficient de multe ori până acum și mi-a crescut încrederea în mine și în abilitatea mea, însă în același timp pot exista alte părți în viața mea în care nu am încredere în mine fiindcă acolo nu am făcut suficiente lucruri. Asta e “încrederea în mine”

            Stima de sine este ca o medie a tuturor acestor contexte. Se raportează mai degrabă la cum mă evaluez eu pe mine înainte și după ce fac eu un lucru. Cu alte cuvinte, pot să mă urc pe o scenă fiindcă am suficientă încredere în mine și în același timp pot să am o percepție generală despre mine că nu o să fac mare lucru pe scena aia. Nu-s eu mare speaker. Atât înainte cât și după ce fac exercițiul.

            Stima de sine este relativ ușor de crescut. Ai nevoie de un istoric de lucruri pe care ți-ai propus să le faci și ți-au ieșit. Atât. Cu cât ai un istoric mai mare de lucruri pe care ți le-ai propus și ți-au ieșit, cu atât vei avea o stimă de sine mai mare.

            Din punctul ăsta de vedere, foarte, foarte mulți oameni cu care interacționez și care își pun problema creșterii stimei de sine subestimează major puterea, valoarea, pașilor mici. E ca și cum, fiindcă am o stimă de sine scăzută și m-am tot gândit la asta și mi-am tot pus problema asta când vin și îmi propun și mă gândesc să fac ceva (îmi setez un obiectiv), de câte ori mă gândesc la primii pași pe care i-aș putea face, pașii ăia mi se par prea mici.

            Adică e problema mea atât de fundamentală încât dacă mă apuc și fac acum pasul 1- care e foarte mic si pasul 2 – care e foarte mic si pasul 3- care e mic, nu o să ajung niciodată unde vreau să ajung. Adică e o diferență prea mare între stima de sine pe care simt că o am și cea pe care aș vrea să o am. Și simt nevoia să accelerez procesul ăsta.

            Și mi se pare mie că cel mai bun mod de-al accelera este ca în loc de pașii ăștia doi mici, să-mi setez unul mare. Sau măcar mediu. Nu?! Că asta o să accelereze procesul!

            Doar că nu se întâmplă asta, în mod evident! Își setează un obiectiv sau un prim pas prea mare, nu-l ating și nu-l ating fiindcă este ceva în neregulă cu ei, ci fiindcă nimeni nu ar putea să facă acest obiectiv ca prim pas. Fiindcă e prea mare! Și după ce nu-l ating, asta nu face decât să reîntărească convingerea că ei au o stimă de sine scăzută, ei nu pot să facă lucruri și asta nu este decât o dovadă în plus că ei nu pot să facă lucruri. Așa că data viitoare, când vor încerca să se urnească în direcția asta, le va fi și mai greu și mai greu și mai greu. Și crează un cerc vicios care se autoalimentează.

            Și subestimarea asta a pașilor mici e prezentă în tot ce facem. Adică niciun gest, nicio acțiune nu este neutră din punct de vedere al stimei de sine. Orice moment în care întârziem, ne propunem să ajungem într-un loc, la o anumită oră și întârziem, fiecare moment de genul ăsta este o scădere a self-esteem-ului nostru. Poate că nu conștient. Poate conștient reușim să ne aducem argumente (da, da, s-a întâmplat aia, s-a întâmplat cealaltă; come on! Nu sunt decât 10 minute), ne găsim argumente ca să ne liniștim și să ne echilibrăm, însă subconștientul nostru înregistrează asta și zice :

– Ok, la cât voiai să ajungi?

– La 12

– La cât ai ajuns?

– La 12:25

– Ok, deci nu ești prea capabil să ajungi la timp…

Și orice “snooze”, ne punem ceasul sau mobilul să sune dimineața, sună, avem variante: apăsăm pe snooze sau ne ridicăm și ne trezim cum ne-am setat de azi-noapte că ne vom trezi la ora X dimineața.

            Orice moment în care apăsăm pe “snooze” va face ca data viitoare când ne vom seta ceasul noi să știm deja că come on, e puțin probabil să mă trezesc la ora aia! Așa că va face și mai  probabil  următorul snooze și fiecare următor snooze ne va spune Noi nu suntem genul de oameni care să se trezeasca când și-au propus.

            Și poate cu dormitul nu ar fi o problemă neapărat, că poate nu trebuie să ajungem undeva dimineața și ne permitem să dormim mai mult, dar nu ne permitem să dormim mai mult din perspectiva stimei de sine. Nu a timpului. Fiindcă asta erodează stima de sine. Și un snooze aici, o întârziere de zece minute acolo, vasele pe care ne-am propus să le spălăm de două zile și de șapte ori am amânat pană acum, proiectul ăla care ar fi trebuit trimis la ora X și a fost trimis patru ore mai târziu, toate lucrurile astea ne scad stima de sine.

            De asta spun că nicio acțiune, niciun gest nu este neutru. Și atunci, ne ajută să ne întrebăm, cu fiecare gest pe care îl facem: Ok, asta mi-a crescut un pic stima de sine? Sau mi-a scăzut-o un pic?

            Și dacă facem exercițiul ăsta constant, de awareness, de conștientizare, ne vom da seama de ce este scăzută stima noastră de sine. Fiindcă este ceva ce alimentăm în fiecare zi. Nu e ca și cum ne-am născut cu ea. Nu ne naștem cu stima de sine crescută sau scăzută. Este rezultatul acțiunilor pe care le facem și deciziilor pe care le luăm.

            Bun! Ce facem ca să creștem stima de sine?

            Înafară de conștientizarea momentelor în care “o scădem” și să ne oprim din a face asta, putem să ne propunem lucruri mici și să înțelegem că lucrurile mici, pașii mici, poate că par că ne țin pe loc, dar în realitate, ceea ce ne ține pe loc este faptul că ne setăm pași prea mari și nu-i facem.

            Și nu-i facem azi, nu-i facem mâine, nu-i facem poimâine și ușor-ușor, ajungem să nu mai avem curajul să ne setăm pași. Și atunci…pași mici!

            Hai să ne propunem ca în fiecare dimineață, când ne trezim, să mergem la locul în care ne ținem pantofii, să ne încălțăm și să ne legăm la șireturi. După care, putem să ne descălțăm și să facem ce facem noi dimineața…mergem să ne spălăm pe dinți sau ce făceam în mod normal.

            Și hai să ne propunem să ne încălțăm și să ne legăm la șireturi 23 de zile consecutiv. Și dacă acum te gândești come on…e o chestie prea mică, nu o să-mi influențeze viața deloc, tocmai ai picat din nou în aceeași capcană în care pici în fiecare zi, de unul singur.

            E prea mic pasul ăsta, mie îmi trebuie ceva mare, hai să mă duc să alerg un pic o tură de bloc!

 Nu, nu… leagă-te la șireturi! 23 de zile în care primul lucru pe care l-ai făcut dimineața, a fost că ți-ai legat șireturile, și-ai reușit să faci asta 23 de zile, îți vor încălzi, antrena mușchiul pe care după aia poți să-l folosești la ce vrei tu. Poți să zici în a 24 – a zi, atenție, nu în a 3 – a! Că dacă în a 3 – a schimbi obiectivul, faci același lucru pe care îl făceai până acum. Nu am starea necesară să mă leg la șireturi, așa că o să fac altceva…

           Nu…disciplină! În a 24 – a zi, poți să zici: Bun, deci am făcut 23 de zile de legat la șireturi. De astăzi pot să ies până în fața blocului să fac patru pași. Nu să alerg maratoane, nu triatloane…nu. Patru pași. Hai să fac asta zece zile!

           Și după zilele astea 23 și încă 10, sunt doar niște exemple, dar e nevoie să fie suficient de multe, vei vedea că modul în care te reportrezi la a-ți propune să faci ceva, este diferit. Ai început să-ți construiești un istoric consecvent care îți spune: Bă, dacă am reușit eu 23 de zile să mă ridic din pat, să mă leg la șireturi, ce altceva mai pot să fac? Ce pot să-mi propun să fac de mâine? Sau cu alte cuvinte: Cine aș putea să fiu dacă pentru câteva secunde nu m-as mai minți pe mine și aș accepta că sunt cine sunt?

 

 

Tie de ce iti e frica, Andrei?

August 18th, 2017

Tot ceea ce fac (tot ceea ce fac!) fac pastrand in minte copilul care am fost. Fiindca incerc sa mai pastrez ceva din el, din inocenta lui, din curajul lui, din creativitatea aia pura, cruda. Sa pastrez ceva din mirarea lui atunci cand constata pentru prima data ca sunt lucruri in lumea asta care chiar n-au sens.

Fiindca vreau sa mai pastrez ceva, insa mai presus de toate, fiindca mi-e teama. Ba nu, nu mi-e teama, mi-e frica de mor!

De ce mi-e frica? Sa nu-l dezamagesc. Mi-e mai frica sa nu cumva sa-l dezamagesc pe el decat imi este teama sa nu dezamagesc pe oricine altcineva din viata mea.

De la copilul ala pana la cine sunt azi simt ca e un drum cat 3 vieti de om. Si in sensul bun, si in sens opus. Copilul ala s-a maturizat mai devreme decat ar fi ales, daca cineva l-ar fi intrebat. A fost nevoit sa gestioneze pierderi si greutati pe care multi oameni nu le vor trai niciodata.

Pentru toate sacrificiile pe care le-a facut, pentru toate lucrurile care i s-au luat, pentru toate momentele in care a ales sa se ridice, simt ca ii sunt dator. Ca atunci cand cad, adult fiind, sa iau model si sa ma ridic. Iar, si iar, si iar. De cate ori va fi nevoie, de cate ori am sa cad.

Sa n-am o viata copiata dupa a altora doar fiindca e mai comod asa, sa n-am un job caldut doar fiindca am facturi de platit, sa nu intru “in randul lumii” doar ca sa nu supar pe cineva, sa nu ma compar pe mine, un om, cu conturile de Facebook cosmetizate ale altor oameni.

Ii sunt dator sa nu ma multumesc cu putin, sa n-am visuri prea mici, sa ma dezvolt cat de mult pot, pe toate planurile pe care sunt capabil sa mi le mai imaginez, sa ma raportez la potential, nu la trecut. Sa nu ma opresc doar fiindca cei din jur au impresia ca, dupa standardele lor joase, am facut destule.

In acelasi timp, ii sunt dator sa nu uit ca viata trebuie traita si ca realizarile personale, intime, ale mele, sunt mai importante decat orice recunoastere externa. Ca exista o limita la care ma termin eu si de la care incep ceilalti. Si ca ceilalti pot ajunge sa ma aprecieze pentru cine sunt eu cu adevarat, dar eu nu pot ajunge sa ma apreciez pe mine pentru ceea ce sunt ceilalti.

Copilul ala e sufletul meu. Ii sunt dator sa fiu cea mai buna versiune a mea. In fiecare zi. Cu orice pret. Si sa ma intreb in fiecare seara daca el ar fi mandru de omul care am fost azi.

Mai am 2 dorinte! – o mini-poveste de coaching

June 29th, 2017

Fiindca am tot primit intrebari despre ce se intampla intr-o sedinta de coaching si fiindca nu toata lumea isi gaseste curajul sa testeze, m-am gandit ca n-ar strica sa redau aici o prima intalnire. Nu toate sedintele se intampla fix asa, insa un exemplu este mult mai bun decat niciunul. :)

Textul este publicat cu acordul clientului si am luat multe masuri pentru a pastra confidentialitatea, inclusiv modificarea catorva detalii (neesentiale pentru proces, dar esentiale pentru confidentialitate) din poveste. Deci orice asemanare cu cineva pe care l-ati putea cunoaste este sigur intamplatoare.

***

– Buna, eu sunt Ioana!
– Andrei. Imi pare bine! Te rog… M-ai gasit greu?
– Nu. Cunosc zona, am un fost prieten care venea la sala pe strada asta!
– Aha… :) Ia loc!
– Aici?
– Unde vrei tu!
– Psss, greu cu alegerile astea! Unde se aseaza lumea de obicei?
– :) Acolo.
– Atunci stau si eu aici.
– …
– … Nu stiu cum ar trebui sa incep. Ma intrebi tu ceva? Zic eu?
– Pai zi-mi ce te-a facut sa iei decizia sa ne vedem astazi… Ce poate merge mai bine? :)
– Psss, sunt atat de multe!
– Pai atunci zi primele 12 lucruri care-ti vin in minte. :)
– 12?! Hahaha… :) Sunt obosita. Si vreau sa imi dau demisia! … Si mai vreau sa merg si eu in Portugalia, sa inot in ocean. :)
– Aha. Si ce te opreste?
– Ce ma opreste?! Ce ma opreste… Imi tot spun ca ma apuc sa aplic la job-uri si nu o fac.
– De mult?
– De 2 ani!
– E ceva timp…
– Eh, stii ce repede au trecut? :)
– Pai da, trece timpul cand te distrezi. :)
– :)) Ma distrez pe naiba! Urasc job-ul asta. Inainte de el eu nu stiam sa urasc, intelegi? Job-ul asta m-a invatat ce inseamna ura. :)
Rad eu, dar nu-i rasul meu. Si e ciudat rau cum trece timpul. Anii astia au zburat pe langa mine. Simt ca i-am pierdut si nu mi-i mai da nimeni inapoi… Stii ce zic? Dar maine, cand ma duc la munca, alea 9 ore, ma rog… 11, or sa treaca groaznic de greu.
The days are long, but the years are short.
– Cum?
– Zilele-s lungi, dar anii sunt scurti.
– Exact!! Of…
– … deci: esti obosita, vrei sa pleci, dar de 2 ani stai.
– De 8! De 8 ani stau! In ultimii 2 s-a umplut paharul. Dar au mai fost 6 inainte.
– Zi-mi un pic cum ai ajuns sa lucrezi aici…
– Am inceput sa lucrez in facultate, am avut 2 job-uri. Un an am facut promotii, mergeam prin magazine, cu mezeluri, branzeturi, dup-aia cu tigari, stii tu… Si dupa asta am aplicat la un call-center, vorbeam in italiana cu unii cate 8 ore pe zi. Inca mi se mai pare uneori ca imi tiuie urechile seara…
– De la castile alea?
– Nu! Adica da, de la vorbit la telefon. Dar imi tiuie urechile cand e liniste! M-am obisnuit atat de tare cu zgomotul incat acum, daca ma pui sa stau singura intr-o camera, simt ca imi tiuie urechile, efectiv. Ma streseaza…
– Iti plac limbile straine?
– Da! Super mult si ma enerveaza ca in ultimii ani n-am mai avut timp sa invat.
– Ce simti ca iti aduc limbile straine?
– …Pai, e misto sa te duci intr-o tara si sa poti vorbi cu oamenii in limba lor.
– Aha! Altceva?
– Si sa poti citi carti in alte limbi decat in romana… Sau engleza… Explorezi altfel cultura unei tari cand stii cat de cat limba.
– Cand spui “sa te duci”, “sa poti vorbi”, “sa explorezi”, vorbesti despre mine? :)
– :) Nu. In general…
– Aham. Pai si, totusi, tu cum te simti?
– Pai la fel, nu ti-am zis?
– Mi-ai zis. Dar ai folosit o “pasiva” si persoana a 2-a. N-ai zis “e misto sa ma duc intr-o tara straina, sa explorez”, ci “sa te duci”, “sa explorezi”. Suna un pic a neasumare, mai mult sau mai putin voluntara, a ceea ce urmeaza dupa. E ca si cum daca ai vorbi la persoana I despre asta, ar putea sa doara… Sau sa o simti ca un angajament de vreun fel…
– … Pai da, chiar doare!
– Ihim. De cate ori nu iti asumi ca doare, amani momentul in care vei schimba ceva.
– …De ce?
– Pai, uite, stii cand ne schimbam noi, oamenii? Intr-un singur context: cand devine mai dureros sa ramanem unde suntem decat sa schimbam ceva… Uite, sa iti dau un exemplu: am un client care incerca sa slabeasca de 15 ani, “de cand se stie” cum zice el. Si a incercat sa faca sport, nutritionisti, diete peste diete. Apoi coaching. Asta a functionat, insa doar partial. Slabise vreo 10 kg in 3 luni, apoi iar s-a blocat. Ca nu are vointa, ca nu se poate motiva, ca nu mai bine il ajut eu sa accepte ca ca nu va putea slabi niciodata? Apoi a fost la medic, avea niste probleme de sanatate. Si i-a zis ca daca nu slabeste, risca sa moara. Ghici ce?
– A slabit…
– Brusc, a avut si vointa, si motivatie si nici de coaching parca nu mai simtea nevoia. A zis ca acum putem lucra pe obiective profesionale. :) A slabit inca 20 kg in urmatoarele 3-4 luni. De ce? Costul de a continua sa manance si sa fie nesanatos a devenit, brusc, mult mai mare decat efortul necesar pentru a slabi. :) Mi-o fi greu sa slabesc, dar parca mi-e mai greu sa mor…
– :) Cred ca asta se intampla acum si la mine, cu job-ul. Nu mai suport. Una esa am un job de rahat, fie el si platit bine, alta e cand ajung ca din cauza lui sa nu mai am prieteni, sa nu mai am energie sa fac nimic…
– …
– …
– Da… Ai aplicat la un call-center. Si dup-aia? Ce te-a facut sa alegi jobul asta?
– Ah, da. Dupa call-center am incercat sa fac o firma cu un prieten. Faceam pliante. DTP si print. Ne luasem o imprimanta din aia profi, am dat 3 salarii pe ea. In fine, s-a ocupat prietenul asta al meu, el era cu astea tehnice. Eu cautam clientii. Telesales, mai prin relatii… Chiar imi placea.
– Inteleg ca a mers…
– A mers asa si asa. La limita. Dar imi placea, eu de mica am vrut sa am ceva al meu. Ai mei aveau un magazin, probabil de acolo vine… In fine. Dupa vreo 7-8 luni, unul dintre clienti mi-a propus sa ma angajeze unde lucra el. Multinationala. N-am vrut initial, dar a tot insistat: ca as vedea cum se face marketingul cu bugete mari, ca sunt apreciate persoanele cu initiativa, salariul era mai bun decat ce castigam eu si era ceva “safe”. Prietenul asta al meu mai avea si alte colaborari, ca era grafician. El n-avea probleme cu banii. Am decis sa accept, am zis ca ma duc 3 -4 luni, iau niste bani si reluam cu firma dup-aia. Nici macar n-am inchis-o.
– Si?
– Si… 8 ani mai tarziu sunt tot aici, blocata! Si vreau sa ma ajuti sa ies…
– :) Sigur. O sa iesi. Insa spuneai mai devreme ca tot iti propui sa aplici la job-uri si nu o faci. Care ar fi primii pasi pentru a reusi sa mergi la cateva interviuri?
– …
– Sa zicem ca maine gasesti o pozitie care suna potrivita pentru tine. Ce ai avea nevoie sa faci pentru a reusi sa mergi la interviu?
– CV-ul! Ma rog, sa-l updatez, sa ma mai uit putin pe el, ca e facut. Si cred ca aici ma blochez, de fapt. De cate ori ma gandesc sa il updatez nu stiu ce sa mai scriu acolo…
– Ai stat atat de mult in compania asta incat habar n-ai la ce mai esti buna si la ce nu…
– Exact! Adica stiu ca s-au facut o gramada de proiecte misto de cand sunt aici…
– “S-au facut?”
– :) AM facut! De fapt, vezi, asta e, le-am facut eu sau se faceau oricum?
– Cat din succesul avut e al tau, cat este generat de multinationala…
– Da…
– E normal sa simti asta. E unul dintre riscurile asociate cu a sta prea mult intr-un sistem mare. Cum ai putea scapa de sentimentul asta?
– …
– Ce ar trebui sa se intample in urmatoarele 6 luni ca sa te convinga ca esti suficient de buna? … Nu conteaza acum cat de posibil e, e doar un exercitiu. :)
– … Sa-mi gasesc un job si sa ma descurc in el.
– Sa te descurci? Pare ca te descurci si in cel de acum.
– …?
– Te-au dat afara? :)
– Nu.
– Pai, vezi, in 8 ani nu s-a prins nimeni ca nu te descurci. I-ai pacalit pe toti ? :)
– :)) Ma descurc. Am facut o gramada de chestii tari pentru companie, nu-i vorba de asta. Macar sa ma descurc asa si la urmatoarea.
– Okay! Deci vrei un job nou si vrei sa te descurci in el cel putin la fel de bine ca in asta?
– Doamne, cum suna asta…
– Eu doar repet ce am auzit, tu ai zis-o.
– Stiu, dar suna ca naibii… Zici ca-s o baba d’aia…
– :)) E ceva rau in a fi baba, Ioana? :)
– Nu, peste 50 de ani nu va fi nimic rau in asta. :))
– … :)
– Nici nu mai stiu ce vreau. inainte mi-era mai clar…
– Inainte cand?
– …Inainte de… inainte de astia! Cand aveam firma mea eram mai fericita. O duceam mult mai prost financiar dar mi-era mai bine…
– Ah, inteleg ca ai prins pestisorul de aur…
– Cum?!
– Pestisorul de aur! Ai prins pestisorul de aur, a zis ca iti indeplineste o dorinta, orice vrei tu. Ai ales sa iti dea un job din care sa “iei niste bani” si sa fie “safe”. Iar acum te plangi ca nu esti fericita.
– …
– Nu ai cerut sa fii fericita, Ioana! Ai cerut bani. Si i-ai primit. Iar acum esti suparata pe pestisor.
– …
– Esti okay?
– Da…
– …
– De ce oi fi facut eu asta atunci?
– Ce conteaza? Ne-am putea intoarce acolo, sa vedem ce e, dar o dam in psihoterapie. Cred ca o intrebare mai buna ar fi ce poti face azi, ca maine sa iti fie mai bine.
– …
– …
– :) Mai am doua dorinte, nu? Cu pestisorul… Nu?! :))
– :) Dap! Cel putin doua.
– :) !?
– Depinde ce peste era, mai exact…
– Sunt mai multi?
– E plin, Ioana. :) E ca un ocean…
– :) Pai si ce sa cer? Ca nu stiu.
– Pai cum era cand iti era greu cu deciziile? Intrebai unde se aseaza lumea de obicei, nu?
– Eh, lasa! Mai aleg si ce vreau eu, nu doar ce face lumea. Doar ca acum nu stiu ce sa cer.
– Nici eu nu stiu… Dar inteleg ca totusi cunosti pe cineva care, inainte, stia. :)
– :)
– Si ma intreb ce simti acum, cand te gandesti la asta…
– Voiam sa am firma mea! Sa construiesc eu un sistem, sa iau clienti, sa inteleg ce nevoi au, sa gasesc oamenii potriviti, sa le fac training-uri ca sa devina mai buni, sa iau decizii cu impact. Si sa am totusi timp liber, macar in weekend-uri, ca stiu ca la inceput va fi greu, va trebui sa ma reobisnuiesc sa fac de toate, nici asta cu antreprenoriatul nu-i usoara dar macar nu va fi oboseala aia care vine doar din faptul ca am mai rezistat unei zile… Stii ce zic? O sa stiu ca am impins lucrurile inainte. :)
– Stiu ce zici.
– Doar ca trebuie sa ma hotarasc.
– “Stiu ca la inceput va fi greu”
– ?
– Ai folosit un timp interesant acolo. “Va fi”. Ma intreb ce-i cu el.
– O fi vreun act ratat? Am citit despre asta. Cand scoti o pasarica pe gura si de fapt nu e chiar intamplator.
– :) O fi… Dar nu pot sa nu observ ca ai inceput sa nimeresti si persoana!
– …chiar! Am zis “va trebui sa ma reobisnuiesc”, nu?
– Da. Si ai mai zis si “am impins lucrurile inainte”… :)
– Hm…
– Hm… :)
– …vad ca e si 10, tre’ sa fug.
– Eh, nu trebuie nimic niciodata. Dar daca insisti… :)
– :)) Da. Multumesc. Am sa ma gandesc pana joia viitoare la ce am discutat.
– Ihim. Si daca, cumva, ganditul nu te duce unde vrei, poti sa si simti despre asta, sa stii… :)
– :)

***

Textul de mai sus este un transcript al unei sedinte de coaching, fata in fata, cu unul dintre clientii mei. Daca explorezi posibilitatea de a lucra impreuna, te invit sa citesti aceasta pagina, si sa vezi cateva testimoniale aici. Sau sa imi scrii pe coaching[at]andreirosca[dot]ro

Ar trebui să fie ușor

January 21st, 2017

Aud des ceva ce mă frapează. De câte ori vorbesc cu un om care este foarte bun în ceea ce face și ajungem la întrebarea “cum faci asta?”, întotdeauna, dar întotdeauna, el aduce vorba despre efort. Despre cât de mult muncește, despre anii în care a simțit și încă simte că este greu să facă ceea ce face, despre perseverență, despre eșecuri și despre a te ridica de jos. Despre ceea ce Angela Duckworth numește “Grit“.

În același timp, însă, vorbesc cu oameni care încă nu performează la nivel excepțional. Nu eu zic asta, ei o spun! Își doresc mai mult și simt că ceea ce fac nu este suficient. Si aici mi se rupe filmul. Fiindca mulți dintre ei (zic asa din politete, ca sa nu spun “mai toti”) au însă și așteptarea, conștientă și comunicată, că “ar trebui să fie ușor”. Că, uite, am citit eu despre nu știu ce geniu sau om care face performanta la nivel inalt care spune că lucrurile pur și simplu curg. Că se urcă pe scenă și totul pare lipsit de efort, ușor, ba chiar că sime ca nu mai este el cel care face arta (sau orice face el acolo), ea pur și simplu se întâmplă.

Si, de aici, așteptarea ca ar trebui să le fie ușor. Și dacă își dau seama la un moment dat că ceea ce fac este greu, asta inseamna că fac ceva greșit. Ori ca exerseaza intr-un mod gresit, ori ca activitatea, cu totul, este gresita pentru ei. “Poate că nu asta e pasiunea mea”, aud frecvent. “Poate că nu am găsit încă lucrul ăla pe care să-mi vină ușor să-l fac.”

Completez eu: Poate că în loc să muncesc acum, în loc să-mi fie greu, mai bine mă opresc, îmi e ușor și mai caut. Un an, șapte ani, 30 de ani. Până când găsesc ceva ce va fi ușor. Evident, majoritatea nu găsesc nimic.

Iar asta fiindca nu ar trebui să fie ușor! Performanța este grea, indiferent cât de genial te crezi. Iar daca judeci o pasiune sau o activitate doar dupa cat de greu iti este sa faci performanta, te autosabotezi. Rău. Foarte putini dintre noi ajung sa faca performanta. Majoritatea, nu. Foarte putini dintre noi continua atunci cand devine greu. Majoritatea se aseaza in fund si nu se mai ridica, fiindca e mai usor sa stai in fund decat sa depui efort. (Macar) din punctul asta de vedere, viata e corecta!

Vă recomand doua cărți. Una este despre muncă și despre a nu renunța, se numește “Grit – the Power of Passion and Perseverance”. A doua este despre “Flow”, adica starea aia în care nu simți efortul, în care totul curge și ești perfect aliniat cu tine, starea în care poți să creezi chestii extraordinare.

Acum: In perioada de exersare, când înveți, când crești, cand trebuie sa muncesti ca sa devii mai bun, “grit” este totul! Este despre muncă și sudoare.

Când ajungi în punctul de a performa, de a livra, de a fi evaluat (si abia atunci!), devine despre “flow”. Sau, cum zice si Duckworth, in limba ei: “Deliberate practice is for preparation. Flow is for performance.” Daca le amesteci, n-ai nicio sansa!

PS: pentru cei care mai degraba s-ar odihni un pic, decat sa citeasca doua carti, uite mai intai doua TedTalk-uri, pe temele de mai sus. Dupa care, cititi cartile! Desi bune, in comparatie cu cartile, TedTalk-urile au profunzimea lui Trump. :)

Cum m-am apucat de coaching

December 16th, 2016

Mi-a luat ceva timp sa imi dau seama ca vreau sa fac coaching. Vreo 13 ani, mai exact. Azi as vrea sa povestesc cum am ajuns in punctul in care sa cred ca stiu ce voi face in urmatorii 30-40 de ani.

In toti acesti ani (de pe la 17-18) am facut antreprenoriat. Adica am incercat, uneori cu succes, de multe ori cu mai putin, sa construiesc companii si sa le fac sa mearga fara mine. Tot timpul acesta, am fost convins ca asta vreau sa fac: sa creez sisteme.

Antreprenoriatul imi bifeaza cea mai mare nevoie pe care o am, nevoia de crestere accelerata. Mi-a permis, ba chiar as spune ca m-a obligat sa cresc, sa ma dezvolt multidisciplinar.

Cand incepi o firma, dupa ce treci peste iluzia ca a fi un bun profesionist iti este suficient pentru a construi un business in jurul acelei profesii, urmatorul pas este, de obicei, sa inveti vanzari si networking. Pana te dezmeticesti, trebuie sa inveti niste client service, ca sa poti pastra clientii tocmai castigati. Apoi, imediat, de obicei chiar in acelasi timp cu primele doua, esti fortat sa inveti sa evaluezi si sa angajezi oameni, ca sa poti creste volumul de business. Apoi, niste management financiar. Apoi, recuperare de creante. Apoi, negocieri. Apoi, management de oameni si echipe. Apoi, cand ai invatat sa faci toate astea cu o firma de 25.000 euro pe an, iti dai seama ca intre timp ai ajuns la 50. Apoi la 100, si tot asa. Si la fiecare nivel toate cele de mai sus se schimba, deci inveti iar.

Toata viata mea profesionala de pana acum m-am considerat early stage entrepreneur nu fiindca n-as fi bun in fazele urmatoare, ci fiindca de la un punct incolo in cresterea unei organizatii, ma plictisesc. Nu in 3 zile, uneori dureaza ani, insa odata ce lucrurile merg, nu ma stimuleaza suficient cresterea cu 10 la suta a cifrei de afaceri. Nici cazurile in care am resurse suficiente incat sa fac cam ce vreau nu prea ma entuziasmeaza.

Am fost (si inca sunt) ala caruia daca ii arati un teren gol, fara resurse, fara oameni, fara clienti si fara proceduri, eventual si intr-o industrie pe care nu o cunosc, atunci ma simt in largul meu. Sunt confortabil cu a incepe de la zero ceva.

Nu spun ca imi este neaparat usor, insa imi place senzatia aia in care simt ca am un puzzle complicat in fata, din care lipsesc niste piese importante, dar nu stiu care, si cu toate astea trebuie sa fac un leap of faith si sa am incredere in capacitatea mea de a pune o ordine in toate.

Dar, mai presus de asta, in capacitatea mea de a recunoaste cat de putin stiu si de a porni un proces intern in care sa cresc accelerat. Sa acumulez informatii, sa aplic, sa gresesc, sa incerc iar si iar sa acumulez. Scriind, imi dau seama ca tocmai am descris procesul de crestere. :) Cum spuneam, unul dintre lucrurile care conteaza cel mai mult pentru mine este sa cresc, sa ma dezvolt. De aceea am vrut sa pot face firme care merg, de aceea am invatat psihologie, de aceea am alergat maratoane si de aceea am vrut sa termin un triatlon. Fiindca nu puteam si am vrut sa pot.

Coachingul imi permite crestere accelerata, insa imi mai ofera si posibilitatea de a bifa al doilea cel mai important lucru pentru mine: sa pot sa contribui, sa dau inapoi, sa pot avea impact profund, pozitiv, asupra oamenilor cu care interactionez.

Cand m-am apucat de online, fara sa constientizez, in mod deosebit, ca ”ma apuc” de ceva, mi-am facut un blog, pe Yahoo 360. Probabil printre primele din Romania. Postam acolo citate din cartile pe care le citeam, lucruri care ma ajutau. Fiindca imi doream sa impart asta si cu altii, voiam sa le foloseasca si lor, nu doar mie.

Mai tarziu, mi s-a parut ca am idei suficient de originale incat sa nu mai pun doar copy-paste-uri. Niste luni mai tarziu, acest obicei al meu s-a transformat in bookblog.ro, primul blog colectiv din Romania, blog de review-uri de carte. Am vrut sa duc ideea de a imparti si de a recomanda lucruri la urmatorul nivel. Am luat colegi care sa faca asta pt beletristica, mi-am pastrat in mare parte pentru mine partea de carti de dezvoltare personala, management si marketing.

Acum vreo 5-6 ani, am ajuns pentru prima data la un psiholog. Un prieten imi spusese ”eu mai merg din cand in cand la un shrink” si i-am zis ca vreau sa imi recomande unul. Nu mai stiu ce incercam sa rezolv atunci, insa n-am folosit telefonul ala decat jumatate de an mai tarziu, cand trecand prin niste probleme de sanatate incercam sa elimin de pe lista cauze legate de stress. Am ajuns acolo cu o agenda plina de intrebari si am plecat dat peste cap de ce mi se intamplase:

Aveam despre mine parerea ca cresc, ca ma dezvolt personal si profesional mult mai repede decat majoritatea celor din jurul meu. Era un sentiment placut, incepuse cu cativa ani in urma (perioada yahoo 360) si nu doar ca ma simteam destul de bine cu mine, ci incepusera sa se vada deja si rezultate, atat in viata profesionala cat si in cea personala. Cresteam, dar se mai intampla ceva: deveneam arogant.

Am plecat de la sedintea cu psihologul cu certitudinea ca un astfel de dialog poate fi un superbun proces de invatare accelerata. Cu mult mai accelerat decat orice facusem eu pana atunci, fiind autodidact, citind si testand si aplicand ce am citit. Mi-am promis ca ma voi reintoarce in acel loc, peste niste timp.

Cateva luni mai tarziu, dupa ce mai trecusem prin vreo 10 carti de psihologie, m-am intors. Si am inceput un proces de lucrat cu mine care, dupa 6 ani, inca se intampla, o data pe saptamana. A luat diverse forme de-a lungul timpului: consiliere psihologica, psihoterapie, supervizare de coaching, consultanta etc. M-a schimbat si mai mult.

Am citit niste tone de carti de psihologie. Am citit Jung, Freud, Yalom, Fromm, Seligman, Whitman si am ajuns la coaching. Mergeam la psiholog cu pagini intregi de intrebari notate, uneori despre mine, alteori despre altii sau despre ce am citit.

Acum 3 ani si ceva, am vrut sa fac un training de formare in coaching. Pentru mine, nu ca sa practic vreodata. Am vrut sa ma inteleg mai bine, sa devin mai bun la a fi eu. Adica acelasi lucru pe care il faceam deja de niste ani. In cadrul formarii, am fost nevoit sa practic coaching, gratuit, cu niste oameni. Am descoperit ca imi place, ca vreau sa fac asta. Insa ca hobby. Nu mi-am imaginat ca va deveni parte din identitatea mea.

Le-am spus prietenilor ca am facut formarea, a trebuit sa le explic ce inseamna coaching-ul si au fost mai multi care mi-au zis: ”ah, pai tu oricum faceai asta, dintotdeauna”. La fel si unii colegi din firmele pe care le construiam. ”Pai oricum faceai asta cu noi”. Bine ca imi ziceti acum, dupa ce am descoperit singur! Acum, serios vorbind, le multumesc. Mi-au confirmat niste lucruri.

Acum cateva luni, dupa ce am primit peste 180 de ore de consiliere, coaching si supervizare, dupa ce am trecut prin doua formari in doua scoli de coaching foarte diferite – Robbins-Madanes (”The official Coach Training School of Anthony Robbins”) si Noble Manhattan – peste 180 de ore de training si avand deja cateva sute de ore de lucru cu clienti, adunate in ultimii ani, am decis ca voi face asta full time, profitand si de faptul ca Spada merge bine mersi si fara mine.

Fac, deci, life si business coaching. Face to face si pe Skype. Am de gand sa scriu un articol despre ce inseamna de fapt coaching-ul, simt ca in Romania inca nu e conturat suficient de bine ca domeniu. Pana atunci, insa, am o descriere despre ce fac, pe Linkedin, impreuna cu parerile unora dintre oamenii cu care am lucrat deja.

Varianta scurta este ca ma folosesc de psihologie si de cateva skill-uri specifice coaching-ului pentru a ii ajuta pe oameni sa depaseasca diverse obstacole care ii opresc din a isi atinge potentialul. Cei care ma cunosc pot sa va confirme ca urasc small-talk-ul si bullshit-urile motivationale, deci sigur nu va fi despre ”hai ca poti” si ”eu cred in tine”, ci despre ce putem face astazi, cu ce avem, ca sa ajungem unde vrem sa fim maine. Adica sa crestem, sa ne dezvoltam. Foarte important!, in directia in care vrem noi sa o facem.

Later Edit: aici e un interviu care explica ceva mai bine ce este coaching-ul.

Instant Gratification

August 18th, 2016

Mai jos, din ”Theories of Human Development”, câteva rânduri despre când învăţăm (sau ar trebui să învăţăm, dacă totul ar fi perfect cu copilăria şi părinţii noştri), să amânăm Instant Gratification, astfel încât să câştigăm mai mult pe termen lung.

Adică să nu mănânc acum ciocolata, chiar dacă mi-ar oferi un pic de plăcere instantanee, ci să aştept până la sfârşitul săptămânii, când mă voi urca pe cantar şi faptul că am slăbit 2 kg îmi va oferi de 10 ori mai multă plăcere, plus sentimentul că fac ceva pe termen lung, pentru mine. Sau să nu mă uit acum la serial, chiar dacă mi se pare că mi-ar rezolva toate problemele pentru 40 de minute, ci să lucrez sau să ies să alerg, astfel încât să mă simt un învingător pentru cel puţin 24 de ore.

***

”When a person is hungry, he doesn’t just fantasize, but she attempts to get food. For a baby, that means you cry, but you do an instrumental kind of cry, you try to get the parents’ attention, to get them to feed you. For an older child that might mean ”go to the refrigerator, for Heaven’s sakes, and make yourself a sandwich, don’t just sit and think about it, and fuss”.

Only thinking about food just doesn’t fill your stomach. And these needs then force a person to begin adjusting to reality.

And with this conscious processing one also learns what actions might lead to harm and punishment, because now that you are in touch with reality you might learn that even though you have a certain need, and therefore you have this drive state, if you do take certain actions, this may get you in big trouble. Somebody will punish you, or you may get hurt… So one learns to postpone gratification.

And one of the jobs of the Ego is to learn delay of gratification in order to develop appropriate ways to obtain what you need.”

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Dezvoltare personala at Andrei Roșca.