Ce ar fi daca mintea noastra ar influenta atat de tare lumea in care traim incat nu doar obiectivele ar fi atinse intotdeauna de cei care si le formuleaza in scris? E clar ca unii reusesc sa faca mai multe in viata, si altii mai putine. Eliminand macar pentru cateva minute datele de inceput, avantajele si dezavantajele cu care fiecare pleaca la drum, unii ar putea spune ca fiecare ajunge unde isi propune sa ajunga. N-ai ajuns unde ai vrut? Ori n-ai stiut unde mergi, si atunci e intr-adevar cam greu sa ajungi acolo, ori nu ai vrut cu adevarat, ci doar ai crezut ca vrei. Stiu, teoria poate fi contestata. Dar ce-ar fi daca ar fi pe bune?
Ce-ar fi daca ne-am imbolnavi fiindca ne asteptam sa ne imbolnavim? Ce-ar fi daca medicamentele (sau macar unele dintre ele) ar avea efect fiindca ne asteptam sa aiba efect? Sa luam publicitatea, de exemplu. Si medicamentele “fara prescriptie medicala”. Ne promit lucruri, ne sugereaza ca ne vom simti intr-un anumit fel dupa ce le folosim: ne trece raceala, nu ne mai curge nasul, ne lasa durerea de cap. La un moment dat, credem ca vor avea efectul asta. Altfel nu le-am cumpara.
Daca faptul ca noi credem cu adevarat in efectul lor, face ca efectul sa se produca?
Sunt oameni care cred in superstitii. Culmea, la unii e si verificabil. Intotdeauna vor avea ghinion atunci cand le trece o pisica neagra prin fata. Altora li se intampla intotdeauna sa apara ceva neprevazut exact cand sunt pe punctul de a iesi din casa. Si intarzie. De fiecare data. “Doar lor li se putea intampla asta”. Ce-ar fi daca am avea ghinion fiindca suntem convinsi ca vom avea ghinion? Ce-ar fi ca norocul sa nu existe? Ce-ar fi ca cei care se considera foarte norocosi, sa se astepte la situatii incredibil de favorabile, iar acestea sa se produca?
Ce-ar fi daca pattern-urile din mintea noastra ar defini lumea in care traim? Cum ar fi atunci?
Prostii? Da, e posibil. Insa exista un lucru in lumea asta despre care poti spune cu o certitudine de 100% ca nu se va intampla niciodata? Eu cred foarte tare in multe lucruri, insa experienta m-a invatat ca daca sunt pregatit pentru acel 0,00001%, acel lucru mic atat de improbabil sa se produca, atunci sunt pregatit pentru orice.
Deci da, poate ca sunt prostii. Dar daca totusi nu-s? Sunt multe babe care n-au crezut in niciun Dumnezeu toata viata, insa la batranete merg la biserica, “just in case”. Poate ca si de la ele am putea lua un pic de intelepciune.
Gia mi-a dat o leapsa. Eu nu mai preiau lepse de vreo 2 ani, insa in cazul Giei se poate face o exceptie. :)
Intrebarea este: Ce ai face daca nu ti-ar fi frica?
Am vazut pe bloguri intrebarea inainte sa mi-o paseze Gia si am zambit. Fiindca pe unul dintre peretii camerei mele stau mai multe idei si citate in care eu cred si pe care ma uit cam in fiecare zi, sa nu cumva sa le uit.
Unul dintre ele spune ca trebuie sa fac in fiecare zi un lucru care ma sperie. Si a fost unul dintre obiceiurile pe care mi le-am format cel mai greu. Insa s-a format. Nu o fac zilnic, uneori imi scapa, uit. Insa cred ca fac asta in cel putin 4-5 zile pe saptamana.
Asadar, pe de-o parte, am foarte multe lucruri de care mi-e frica (sau teama, parca frica e un cuvant prea tare). Pe de alta parte, in momentul in care faci chestia asta timp de un an si ceva, de 4-5 ori pe saptamana, lista lucrurilor de care ti-e teama se scurteaza destul de mult.
Cand imi dau seama ca mi-e teama de ceva, ma enervez pe mine. Daca as fi raspuns ieri, as fi stiut ce sa zic. Fiindca de vreo saptamana e o chestie care ma sperie. Insa maine la prima ora o rezolv. Adica o confrunt, sau cel putin incep sa merg pe drumul ala. Deci nu se mai aplica. Nu se mai poate discuta despre “ce as face daca nu mi-ar fi frica”. O fac deja. Maine.
In seara asta nu imi vine nimic altceva in minte. Si nu spun asta ca sa par curajos. In primul rand, eu vad curajul usor diferit de majoritatea celor pe care ii cunosc. In al doilea rand, daca ar fi sa dau totusi o definitie a curajului, as merge pe una auzita odata la un om pe care il respect foarte mult: curajul inseamna sa faci pe tine de frica, si totusi sa mergi inainte.
Asta e curajul din punctul meu de vedere, nu absenta fricii. Si vorbind strict despre partea profesionala, nu stiu cum e sa fii angajat, insa atunci cand esti antreprenor sunt multe momente in care simti ca faci pe tine de frica. Si daca exista vreun antreprenor care zice ca nu ii este sau nu i-a fost niciodata frica, vorbeste sa nu adoarma. Curajul inseamna sa reusesti mai intai sa accepti ca iti este frica, si apoi sa ai puterea sa o infrunti.
E o diferenta mare intre un om care a acumulat 6 ani de experienta cu o singura firma si un om care in 6 ani a crescut 3 firme, cate 2 ani fiecare.
Nu zic ca una e mai buna decat cealalta, ci doar ca e o diferenta imensa. Cand conduci o firma timp de 6 ani si o duci de la nivelul 0 la nivelul 5, ajungi capabil de a conduce o firma de nivel 5. Insa cineva care in acei 6 ani a dus 3 firme de la nivelul 0 la nivelul 3, probabil ca se pricepe ceva mai bine decat tine la a porni firme si a le pune pe picioare, chiar daca ii lipseste experienta de a manageria sisteme mari.
Repet, nu mi se pare ca una e mai buna si alta mai putin buna. Spun doar ca sunt situatii si experiente complet diferite. De asta e important sa iti dai seama ce inseamna cei X ani de experienta ai omului din fata ta.
Traversam astazi soseaua Iancului. 31 decembrie, pe la pranz. Nu ma grabeam. Incercam sa imi aduc aminte cum se face asta. Pe Iancului si Pantelimon nu traversez niciodata pe la trecerea de pietoni, ci intotdeauna pe mijlocul strazii. In zona aia am crescut si, cumva, ma simt in siguranta. Intotdeauna am traversat pe acolo cu convingerea ca sunt strazile mele, nu ale lor.
Strada era pustie si, cand am ajuns pe la jumatate, am vazut o masina care venea cu viteza destul de mare. Ar fi trebuit sa ma grabesc putin daca voiam sa traversez inainte sa vina. Varianta doi era sa incetinesc traversarea si sa astept sa treaca. Si exact asta am facut. M-am oprit, masina a ajuns aproape in dreptul meu si soferul incepuse sa incetineasca nesigur. Nu stia daca voi trece sau nu. I-am facut semn cu capul ca poate trece si m-am oprit in mijlocul strazii. El a accelerat si cand a trecut pe langa mine a dat un flash si mi-a multumit ridicand putin mana stanga.
Am traversat si am luat-o pe stradutele inguste din zona Iancului-Vatra Luminoasa. Ma plimb des pe acolo, e liniste si, de obicei, pustiu. Din sens opus venea un tip mare cat usa, cu tenul inchis la culoare, probabil tigan. Genul de tip burtos, pe care vara il vezi in fata blocului, in maiou alb si slapi, scuipand seminte si band bere. Doar ca tipul asta tinea in brate un copil mic, infasurat in haine. Iar cand am trecut unul pe langa celalalt, uitandu-ma la copil, am vazut ca tipul avea lacrimi in ochi. Am incercat sa ma fac ca n-am observat, nu voiam sa se simta prost. Insa tipul a vazut si mi-a zambit. Cald.
Nu stiu daca de sarbatori chiar suntem mai buni. Nu stiu nici daca ar trebui sa fim. Insa stiu ca lumea in care traim poate fi roz sau neagra, in functie de cine o priveste. Sau, altfel spus, nu exista realitate. Exista doar realitatea noastra. Pentru unii, lucrurile de mai sus pot sa nu insemne nimic. Pentru mine, inseamna mult. E o lume de multe ori incorecta, insa frumoasa. Iar anul care tocmai se termina a fost bestial.
Poate ca e si vina noastra ca nu le spunem oamenilor mai des ca treaba asta cu antreprenoriatul nu e chiar cum isi imagineaza ei. Dintr-un articol mai vechi, scris de mine acum un an si ceva:
1. Antreprenoriatul nu inseamna neaparat firme cu sute de angajati si milioane de euro cifra de afaceri. De fapt, de cele mai multe ori, nu inseamna deloc asta.
2. Antreprenoriatul nu presupune neaparat timp liber si bani venind gramada. Ba chiar, de multe ori, mai ales la inceput, inseamna mai multa munca decat un angajat si mai putini bani decat salariul mediu pe economie. Iar asta se intampla fiindca a fi antreprenor inseamna, printre altele, a avea un vis, o tinta. Iar ca sa ajungi acolo (ai impresia ca) ai putea face orice. Inclusiv sa investesti 90% din timp si bani si sa iti asumi riscuri.
3. In majoritatea cazurilor, antreprenorii nu obtin finantari pentru a isi lansa un start-up. Si nici nu au banii necesari. Pornesc de la zero si singurul lucru pe care il pot vinde si exploata e o viziune, un vis, o proiectie. Iar ca sa poti vinde asta, trebuie ca mai intai tu sa crezi in acel vis.
4. A fi antreprenor si a porni pe cont propriu nu este cea mai buna cale. E doar o alternativa la “a fi angajat”. Pentru 95% dintre oameni, a fi angajat e varianta preferata iar, in cazul asta, cei multi nu-s neaparat si cei prosti.
5. Antreprenoriatul inseamna, cel putin in primele faze, instabilitate. Psihica, financiara, morala.
6. Cand faci antreprenoriat nu iti cumperi costum ca sa “dai mai bine” in oglinzi inalte. Oricum vei sta mai mult pe burta iar majoritatea timpului te vei scutura de praf. Asteapta-te sa cazi de multe ori. De MULTE ori.
7. Atunci cand cazi, ar fi bine sa fii capabil sa te ridici singur. Nu va fi prea multa lume care sa se agite in jurul tau. Cei ce nu te inteleg se vor bucura (unii dintre ei inconstient) fiindca, in mintea lor, au mai gasit o scuza pentru a nu face nimic. Cei ce te inteleg probabil ca sunt la fel de ocupati ca tine cu scuturatul prafului.
8. Daca te astepti ca cei din jurul tau sa creada ca vei reusi ai nimerit in lumea gresita. Ai ceva de demonstrat iar asta e unul dintre punctele in care oratoria nu ajuta prea mult.
9. Uneori e nevoie de luni si ani de munca pentru ca cineva sa observe macar ceea ce faci. “Calitatea inseamna a face totul cum trebuie, atunci cand nimeni nu se uita (H.Ford)”. Iar la inceput nu se uita nici naibii. In stransa legatura cu asta, cineva dadea o definitie a PR-ului acum cateva zeci de ani: “PR-ul inseamna a face ceva exceptional si a vorbi despre asta”. Mare atentie la topica! Fa ceva extraordinar si abia dup-aia vorbeste despre ceea ce ai facut. E okay sa vorbesti despre ce vei face, insa nu te astepta ca lumea sa considere ca ai facut-o deja.
10. Antreprenoriatul e un drum, nu o destinatie. Nu momentul in care ajungi la destinatie va arata cat de bun esti, ci ceea ce faci pe drum.
Exista un mod absolut tampit in care alegem uneori sa luam decizii rationale in situatii care n-au nicio treaba cu ratiunea. Corectitudinea pe care o cautam in momentele alea nu are nicio baza. Noi tanjim, de fapt, dupa momentele de dezechilibru, nu echilibru. Alea sunt momentele care provoaca si intretin pasiuni, indiferent ca este vorba despre munca, principii sau relatii cu persoane de sex opus. Iar dezechilibrul este mai mereu creat de incorectitudine, de alegeri care dupa mai toate standardele pot fi considerate irationale.
Mereu mi s-a parut ca responsabilitatea excesiva creeaza nevoia puternica de scurte dar intense momente de iresponsabilitate crunta.
Pe de alta parte, cum am putea sa ne definim echilibrul daca nu am simti din cand in cand si dezechilibru? Putem pune pasiunea si echilibrul in aceeasi fraza, fara sa devenim penibili? Exista oare oameni perfect echilibrati din toate punctele de vedere, care sa fi realizat vreodata ceva? Stiti vreun om care sa fi insemnat ceva pentru ceilalti, doar datorita acestui echilibru?
Ma gandesc de multe luni la chestia asta si incep sa fiu din ce in ce mai convins de necesitatea de a ne permite noua sa fim iresponsabili, macar din cand in cand. Sa ne bagam picioarele, din cand in cand, in a lua decizii cu mintea.
Acum, parafrazandu-l pe Paler, eu sunt perfect constient ca “exista in mine ceva needucabil”. As adauga doar ca sper sa ramana needucabil; cred ca iresponsabilitatea e suficient de incorecta incat sa alimenteze pasiuni care sa iti confirme ca traiesti.
Nu, nu am sa va spun povestea vietii mele. Cel putin, nu acum. Cred suficient de puternic in importanta lucrurilor care raman nespuse, intrebarilor care raman fara raspuns si zambetelor pe care ni le acordam noua, din cand in cand, atunci cand toti cei din jurul nostru sunt prea ocupati sa ne observe. De multe ori, ne definesc cuvintele pe care nimeni nu le asculta, sentimentele neimpartasite si iluziile spulberate. Lucrurile pe care doar noi le stim.
Nu va spun povestea vietii mele, insa va spun un secret. Secretul este ca oamenii iubesc povestile. Nu cele ale fratilor Grimm, ci cele adevarate, povestile in care le-ar placea sa se regaseasca, povestile care schiteaza legende.
Am invatat de mici sa ne dorim lucrurile pe care le iubim. Iar acum, ajunsi in punctul in care ne recunoastem, uneori cu tristete, ca nu mai suntem chiar copii, nu ne mai este suficient sa ascultam povesti. Vrem propria poveste.
Asa ca o cautam in tot ceea ce facem. Ne cumparam hainele si masina in functie de firma inscrisa pe ele, fiindca asocierea cu acea firma spune ceva despre noi. Facem lucruri nebunesti cu speranta ca intr-o zi vom avea cui sa le povestim si incercam sa ne angajam la firme mari nu neaparat pentru beneficiile materiale, ci pentru ca in 2 ani, acel job va spune ceva despre noi.
Fiecaruia dintre noi i se ataseaza, mai devreme sau mai tarziu, o poveste. Uneori, povestile sunt frumoase, alteori triste. Sunt povesti care sperie, care inspira sau povesti care contureaza legende.
Nelinistitor este faptul ca povestea fiecaruia dintre noi se va scrie cu sau fara prezenta noastra. Si fiecare zi care trece fara ca noi sa ne amintim asta inseamna alte cateva randuri scrise despre un om care habar n-avea ca cineva ii redacteaza in timp real biografia.
Cum ar fi ca in fiecare zi care trece sa fim noi cei care scriem doua randuri din povestea noastra? Hai sa scriem o poveste pe care, peste cativa ani, ne-am dori sa o putem asculta (sau spune) cu placere.
Miercuri am fost la Inspire, invitat de Cristi. Am retinut de acolo mai multe idei, probabil ca am sa mai scriu zilele urmatoare, sa vedem. Deocamdata, am sa ma opresc exact la conceptul de “idee”. Sau, mai degraba, la importanta unei idei. Si aici vreau sa ating doua puncte:
1. Am mai scris despre asta, insa de cate ori cineva imi aduce aminte zambesc, pentru ca imediat dupa sa simt un gust amar. Sunt prea multi cei care isi supraevalueaza ideile si prea putini cei care le judeca la adevarata lor valoare. Valoare care, din punctul meu de vedere, exista aproape exclusiv in cazul in care ideea este urmata de o implementare a sa. Cu alte cuvinte, ca sa fiu mai direct, o idee geniala, fara executie, inseamna aproape zero.
Stiu ca sunt oameni care isi castiga salariul din idei. In special in advertising, dar nu numai. Dar cate dintre ideile lor sunt implementate? Dintre cele care ajung sa fie implementate, cate sunt de succes? Cate dintre ele valoreaza ceva? Sigur, pentru fiecare dintre ei poate ca valoreaza enorm. Stiu ca pentru mine ideile mele valoreaza mult. Dar cand vorbim de valori masurabile, ideile care raman doar la stadiul de idei sunt zero barat.
2. Tot la Inspire s-a vorbit despre “the next big thing” in advertising si online. Toti vor sa stie care va fi urmatoarea platforma/aplicatie/trend care va revolutiona (sau macar schimba usor) internetul. Acelasi lucru se intampla si in celelalte industrii. Oamenii vor sa stie care e ultimul trend.
Eu am o problema cu abordarea asta, cel putin atunci cand avem pretentii de creativitate si inovare. Cand ne referim la trenduri, avem 2 categorii de oameni: cei care le creeaza si cei care le urmeaza. Atat. Adica oameni creativi, cu viziune, dar care si fac ceva si oameni care vin la o conferinta, afla care este noul trend, si incep sa aplice ceea ce in marketing se cheama strategia “me-too“.
News-flash! Primul care intra pe o nisa, creeaza o categorie. In 99% dintre cazuri, cel care formeaza o noua categorie (ex: bloguri colective / bloguri de cultura) ramane in mintea oamenilor. Indiferent ca le place sau nu, el este acolo, in mintea lor. Fiindca a fost primul. Care a fost al doilea blog colectiv din Romania? Care e al doilea blog de cultura din Romania? Sigur e ala? Primul om pe luna a fost Neil Armstrong, stim cu totii. Care a fost al doilea?
In marketing, solutia cea mai buna este, deseori, sa intri pe o nisa mai ingusta si sa creezi o categorie noua. Cu alte cuvinte, daca nu poti fi primul pe categoria pe care vrei sa intri, creeaza o subcategorie in care poti fi primul. In ceea ce priveste ideile, poate ca timpul pe care il investim in a afla care sunt ultimele trend-uri ar fi mai bine investit in a crea un trend nou.
Galbraith a zis un lucru foarte de bun simt: “In economics, the majority is always wrong.” Si totusi, ne ambitionam sa fim primii care afla in ce parte se va duce majoritatea, astfel incat sa o putem urma. It’s wrong.
- Cu mandria din vocea lui Sorin, cand mi-a aratat o domnisoara in rochie neagra si mi-a zis: “O vezi? E fiica mea.” Si ma gandeam ca mi-ar placea sa ajung intr-o zi sa simt asta. Nu mandrie, ci acea mandrie.
- Cu un respect profund pentru oamenii care au cantat acolo. Cu cat ati cantat mai prost, cu atat va respect mai mult ca ati urcat pe scena. Aveti un tip de curaj pe care eu inca nu l-am gasit. Sincere felicitari.
- Cu zambetul meu in oglinda de la toaleta Coyote Cafe atunci cand, dupa ce mi-am dat cu apa pe fata, am inteles in sfarsit ceea ce un foarte cunoscut “om de cultura” imi spunea acum cateva luni: “Domnule Rosca, stiti, eu socializez excesiv in timpul saptamanii, iar in weekend-uri nu vorbesc cu nimeni, ca sa ma purific.” Atunci am ras, acum doar zambesc.
- Cu expresia de om convins pe care o avea taximetristul cu care am plecat spre casa. Imediat ce am urcat, inainte sa apuc sa ii zic unde vreau sa merg, s-a intors spre mine si mi-a zis pe un ton complice, facand semn cu capul catre o masina care tocmai trecuse pe langa: “Ii vedeti pe astia nehotaratii? Sunt cei mai periculosi! Feriti-va de ei.”
Aparent, un sfat bun. Problema e ca, din cate imi dau eu seama, putinii oameni care reusesc sa se fereasca de toti nehotaratii din jurul lor se aleg, cel mult, cu statutul de antisociali.
