Cred ca tuturor le este clar ca o echipa nu va functiona niciodata daca membrii acelei echipe nu au absolut nimic in comun. Asta nu inseamna insa ca ar trebui sa aiba exact aceleasi pasiuni, trasaturi de personalitate, cunostinte, vise. Nici nu ar avea cum. Asadar, o echipa e formata dintr-un grup de oameni care au macar cateva lucruri in comun si mai multe lucruri care ii diferentiaza.
Partea interesanta, pe care nu o intelegi cu adevarat decat in momentul in care faci parte dintr-o echipa ce chiar functioneaza, este ca puterea echipei nu vine din lucrurile pe care membrii sai le au in comun, ci din lucrurile care ii diferentiaza, din trasaturile, pasiunile si punctele de vedere care ii fac unici.
Calitatile si abilitatile comune au un rol important in formarea si sudarea echipei. Cele individuale, elementele unice din personalitatea si pregatirea fiecarui membru sunt cele care o fac sa exceleze.
Zilele trecute a aparut aici un interviu care a primit un titlu foarte sugestiv si bine ales, din punctul meu de vedere. Se numeste “Nu suntem oi, suntem oameni”. Vreau sa preiau si aici cateva intrebari/raspunsuri, fiindca sunt subiecte despre care mi se pare ca scriu prea rar pe blog. “Reporterul” este Andreea Mihalache.
Reporter: Ai terminat Marketing-ul in cadrul ASE-ului. De ce nu ti-ai continuat studiile in acest domeniu?
Andrei Rosca: Nu fac niciun master fiindca nu cred in invatamantul din Romania suficient de tare. Chiar si faptul ca am terminat Marketing ma suprinde uneori. Nici diploma aia nu inseamna mai nimic pt mine.
R: Atunci de ce nu un master in afara? De ce mai esti inca in Romania?
A.R.: Din 2 motive:
1. fiindca unde merg eu nu ma intreaba nimeni de mastere. Nu ma voi angaja niciodata.
2. fiindca nu vreau sa plec din Romania. Imi place prea mult aici si sunt prea multe de schimbat.
R.: Sunt prea multe de schimbat, intr-adevar, dar ce te face sa crezi ca ai putea schimba ceva?
A.R.: Ce te face sa crezi ca n-as putea?
R.: Sunt multi oameni in tara asta care au ceva de spus. Si atat! Vorbe fara fapte.
A.R.: De acord cu tine. Noi (la bookblog) nu.
R.: Si am ajuns la unul dintre subiectele principale. De unde ideea de bookblog? Mai ales venind de la un om care a terminat marketingul.
A.R.: M-au ajutat mult cartile. Am invatat enorm din ele si nu ma refer doar la cele de specialitate (management, marketing etc). In plus, la mine a functionat intotdeauna ceva despre care multi vorbesc, dar in care putini cred. Exista o teorie care zice ca ajutandu-i pe ceilalti te ajuti pe tine. Sau, cu alte cuvinte, atunci cand oferi lucruri celor din jur, ti se intorc la un moment dat. Nu e o teorie proprie, insa eu cred in ea si la mine functioneaza. Cartile m-au ajutat, cred si in ele, deci am gasit o modalitate foarte buna de a ii ajuta pe ceilalti. Sau cel putin asa cred.
R: Destul de “ortodoxa” teoria.
A.R.: Nu are treaba cu religia, la mine chiar nu are. It works! Sunt un pragmatic. Nu fac lucrurile astea asteptand rezultate, insa stiu ca mai devreme sau mai tarziu vin. In plus, ma face sa ma simt bine. Nu asta vrem cu totii?
R.: De acord cu tine, dar, sperai de la inceput ca bookblogul o sa ajunga atat de departe?
A.R.: Nu speram, credeam! E o diferenta mare. Am crezut foarte tare in asta. Si eu, si colegii mei. Altfel n-am fi reusit sa ajungem aici. Si de abia am inceput.
R.: Crezi ca bookblog-ul i-a determinat pe unii sa puna mana pe carti sau consideri ca este un site vizitat doar de cititorii ferventi?
A.R.: Nu stiu pe cati oameni a reusit sa ii convinga sa citeasca, dintre cei care nu pusesera in viata lor mana pe o carte, insa in mod cert a “convins” pe multi dintre cei care citeau din cand in cand sa citeasca mai mult. In plus, e un blog despre carti care se afla in top5 bloguri din Romania din cam toate punctele de vedere. Arata ca se poate, si asta conteaza cel mai mult. Fiindca, de obicei, in topuri gasim telenovele, manele si fete de la pagina 5.
R.: Asta m-a uimit si pe mine. Nu credeam ca in tara asta oamenii (tinerii in special) mai stiu cum arata o carte (exagerand putin). Crezi ca am trecut de perioada aia manelistico-telenovelistica? Crezi ca incepem sa ne revenim cat de cat?
A.R.: Am nevoie sa cred… Da, cred. Fiindca mi-e greu sa imi imaginez un viitor decent intr-o tara in care kitsch-ul pare ca a devenit singurul trend. Problema e ca exista putini oameni care sa creada in lucrurile astea suficient de puternic pentru a le face sa se intample. Bineinteles, a crede nu e suficient, insa e o conditie absolut necesara.
[...]
R.: Deci, crezi ca nu avem cum sa fim invadati cu totul de kitsch? Sau, altfel zis, crezi ca oamenii astia care isi cumpara carti, care citesc, intra toti in categoria oamenilor de valoare, a celor care au ceva de spus si, posibil, ar putea face ceva?
A.R.: Exact. Nu toti, e clar ca nu toti. Insa cred ca exista suficienti ca sa poata schimba ceva. Si asta conteaza.
R.: Vad ca esti foarte increzator in aceasta privinta, totusi, (o intrebare destul de banala, dar consistenta atunci cand aduni raspunsurile) ce te nemultumeste la romani? De ce ii merge atat de prost Romaniei?
A.R.: Ca nu sunt pregatiti mental sa le fie bine. Se plang mult, nu au incredere in ei, se plafoneaza mult prea rapid si se asteapta ca altii sa schimbe Romania sau, mai rau, sa nu o poata schimba nimeni.
R.: Sunt prea obisnuiti cu raul?
A.R.: Da, poti spune si asta, ca sunt prea obisnuiti cu raul. Sau, mai degraba, ca sunt prea dispusi sa se obisnuiasca cu el.
R.: Ar sti oare sa traiasca bine (scuza-mi formularea)? Ar sti sa se bucure?
A.R.: Ar putea invata. Sau macar sa accepte ca se poate.
R.: Vrei sa spui ca nea Ion, care a trecut, poate, si printr-un razboi, si prin comunism ar mai putea accepta sau invata ceva? Sau mama care nu a avut bani sa-si creasca copiii si i-a parasit?
A.R: Nu. Nu stiu despre ei. Eu cand ma gandesc la viitorul Romaniei ma gandesc la cei care acum sunt tineri. Parintii nostrii au o scuza (pertinenta) care se cheama comunism. Noi nu avem niciuna.
R.: Dar am fost educati de acesti oameni care isi gasesc scuza in comunism. Nu crezi ca suntem prea adanciti intr-o stare de lehamite, de tristete, de genul “ceva bun nu mi se poate intampla”?
A.R.: Ba cred ca suntem. Dar mai cred si ca e responsabilitatea noastra sa iesim de acolo. E comod si caldut sa te adancesti si mai rau. In asta cu “am fost educati” nu cred. Nu suntem oi, suntem oameni. Se presupune ca avem o personalitate. Da, e posibil sa fi fost influentati negativ din motivele spuse de tine. Insa nimic iremediabil. Nu la nivel de masa.
Stim ca suntem buni si ca vom reusi. Stim ca nu ne poate opri nimic si ca lumea e a noastra. Stim ca altii pot esua, dar noi nu. Stim ca va fi bine, indiferent ce se va intampla. Stim ca putem fi exceptionali. Stim ca oamenii merita o a doua sansa si ca noi avem puterea de a le-o acorda. Stim ca toti oamenii sunt fundamental buni. Si stim si ca noi suntem buni. Suntem atat de buni!
Stim pe naibii. Nu stim nimic. Incercam sa ne convingem ca stim cate ceva pentru a reusi sa supravietuim mental celui mai puternic razboi. Fiecare zi e o lupta cu noi. O lupta de a ne dovedi noua ca putem fi mai buni, o lupta in care ne justificam esecuri, complexe si slabiciuni, o lupta in care incercam, sub o forma sau alta, constient sau nu, sa micsoram distanta dintre ceea ce vad in noi cei care ne iubesc si ceea ce credem noi ca suntem.
Si, ca in orice tip de lupta, uneori castigam, alteori nu. Important este sa ne ridicam, sa ne stergem de praf, si sa incercam sa ne imaginam mai buni, sa ne imaginam mai sus, mai oameni.
De multe ori nu stim ca putem, insa avem nevoie sa credem ca putem. Si uneori, unii ar spune chiar intotdeauna, daca credem suficient de mult, cu suficienta tarie si punem suficienta pasiune, ne vom da seama intr-o zi ca increderea noastra oarba s-a transformat in altceva, ca noi am crescut intre timp si ca suntem atat de departe de cei care eram cu 3-4 ani in urma. Departe…si atat de buni.
Later edit: Si mai am o precizare de facut, pentru ca e posibil ca unii sa inteleaga un pic gresit articolul: Cred ca fiecare dintre noi a fost nevoit odata sa CREADA ca poate sa faca ceva, chiar daca nu avea de unde sa STIE sigur ca poate. Dupa ce depasim faza aia, fiecare dintre noi este o combinatie de lucrurile pe care STIE ca poate sa le faca si lucruri pe care are nevoie sa CREADA ca le va putea face la un moment dat.
Si cred ca e in regula sa fie asa, e absolut normal, uman si parte din procesul de a deveni mai bun decat esti, comparandu-te in primul rand cu tine.
Viata in sine e o chestie foarte misto. Mindblowing, as zice. Cu toate partile ei proaste, cu toate momentele triste, cu toate perioadele grele. E mult prea tare ca sa nu ne permitem din cand in cand sa constientizam asta. Cred ca ne-o datoram noua.
Diferenta intre un om ce are doarmentalitatea necesara si unul ce are si mentalitatea si experienta pentru a face lucrurile sa se intample este foarte mare. Da, cineva care are mentalitatea necesara, la un moment dat va reusi, cred asta. Doar ca, de multe ori, viata poate fi privita ca o serie de competitii. Si oricat de mult ne-ar placea sa credem ca, de fapt, concuram doar cu noi, s-ar putea ca ignorandu-i pe ceilalti sa ne dam seama ca sansele ca visele noastre sa se indeplineasca s-au micsorat.
Daca avem nevoie de bani pentru a ne atinge un vis / un obiectiv, n-ar trebui sa ignoram faptul ca si altii s-ar putea sa aiba nevoie de fix aceiasi bani. Deci avem un concurent.
Daca avem nevoie de orice alt fel de resursa, de vreme ce majoritatea resurselor sunt limitate, e probabil ca si altii sa aiba nevoie de aceeasi resursa. Chiar si in ceea ce priveste timpul lucrurile stau la fel. Avem nevoie de timp pentru a realiza lucruri insa, aparent, si altii au nevoie de timp. Si nu de orice timp, ci de timpul nostru. Ne dau bani la schimb, ne dau dragoste, ne dau acceptare sociala, insa ne “consuma” timp. Uneori, alegem sa il investim, fiindca ceea ce primim la schimb inseamna mai mult pentru noi (vezi dragostea). Alteori, ni se pare ca nu avem de ales si trebuie sa luptam pentru acea resursa. Deci, iarasi, o competitie.
Asadar, cei care au mentalitatea necesara vor reusi “la un moment dat”. Insa fiindca viata poate fi vazuta ca o serie de competitii, vor exista momente cand doi oameni, ambii convinsi ca vor castiga, se vor trezi fata in fata. In momentul ala, probabil ca va castiga cel care are si cunostintele si experienta necesare.
“Pot sa stau uneori in fata unui copac cu ochii deschisi si sa-l si visez in acelasi timp. Si sa prefer sa-l visez.” – Nichita Stanescu
Nu sunt convins ca a visa cu ochii deschisi e gresit. Nu sunt convins nici macar ca realitatea majoritatii este preferabila unei nebunii personale. Ma intreb deseori daca nu cumva un om care crede ca este foarte bun are sanse mai mari decat unul care chiar este foarte bun.
Eu sunt absolut convins ca 99% din ce realizam in viata tine de mentalitate. Ca unii se nasc si sunt crescuti cu mentalitatea necesara si altii nu, e foarte adevarat. Ca unii au un set de trasaturi de personalitate care ii ajuta in timp sa se cizeleze pana cand ajung sa aiba mentalitatea necesara, iarasi e foarte posibil. Insa nu cred in noroc, nu cred in destin si, in principiu, cred ca depinde de fiecare dintre noi sa ajungem unde vrem (sau nu vrem) sa ajungem.
Intorcandu-ma la citatul din Nichita Stanescu, daca cineva are mentalitatea necesara pentru a castiga si ii lipsesc cunostintele sau experienta, le va acumula. Daca ii lipsesc trasaturi de personalitate, isi va da seama de asta si le va suplini cu altele. Daca ii lipsesc relatiile sau banii, si le va face sau va sti sa caute pe cineva care sa le poata face. Daca are mentalitatea necesara, la un moment dat va reusi.
Zilele astea simt nevoia sa tac. Sa ascult si sa ma gandesc la lucruri. Ne grabim mult. Nu doar in plan profesional, ci in tot ceea ce facem. Suntem indemnati din toate partile uneori cu brutalitate, alteori subtil, sa acceleram.
De ce? Pentru a obtine mai mult. Mai multi bani, mai multi prieteni, mai multa libertate, mai multa dragoste si, in principiu, tot ce ne-ar putea conduce la un moment dat catre propria fericire. Fiindca in privinta asta suntem toti la fel. Pana si psihopatii sau criminalii vor sa fie fericiti. Au propria definitie a fericirii, e bolnava, insa esenta e aceeasi.
Acceleram, deci, pentru a obtine mijloacele care credem ca ne-ar ajuta sa fim fericiti, indiferent cum ne definim (sau ne este definita de altii) fericirea. E asa numitul “E-factor” sau “Expediency Factor” care spune ca “people continually strive to get the things they want the fastest and easiest way possible with little or no concern with the secondary consequences of their behaviors.†(Tracy)
Dar daca “the easiest way possible” nu e sa ne grabim? Daca am putea sa fim mai fericiti incetinind?
Zilele astea ascult mai mult, incerc sa gandesc mai lent, sa mananc mai incet si sa ma grabesc mai rar. Merg pe jos catre intalniri, ma opresc mai des in parcuri sa citesc, beau ceaiul negru dimineata in jumatate de ora si ma gandesc mai mult la fiecare gest pe care tocmai l-am facut. E relaxant, odihnitor. Si e un mod simplu de a fi, genul de simplitate pe care multi dintre noi am uitat-o si de care ne aducem aminte, uneori, in situatii exceptionale sau deloc.
Nu doar ceilalti ne eticheteaza, de multe ori ne etichetam singuri, de buna voie si nesiliti de nimeni. Cand eticheta ne-o pun altii, spunem ca ne judeca. Cand ne-o aplicam noi, ii zicem personal branding. Asta suna bine. Si daca nu stim marketing, tot suna bine.
Fiindca oricat de putin marketing am sti, ne dam seama rapid ca etichetele de pe borcane sunt puse cu scopul de a creste sansele ca acel borcan sa se vanda. Nimeni nu cumpara un borcan fara eticheta, plin cu o “substanta” maro-portocalie de consistenta incerta. Insa daca pe borcan scrie “gem de prune” sau “dulceata de portocale”, s-ar putea ca unii sa dea banii. Atata lucru stim si noi. Asa ca, evident, ne atasam etichete care spun ceva despre noi. De cele mai multe ori, ceva pozitiv.
Cam astea erau lucrurile la care ma gandeam zilele trecute si care m-au dus la intrebarea: eu ce etichete mi-am atasat? Si, mai ales, ce importanta au aceste etichete pe care ni le punem singuri?
Un exemplu bun este cuvantul “antreprenor”. E o eticheta de care sunt foarte mandru si pe care n-as da-o niciodata pe una de “CEO”, “manager” sau “specialist in marketing”. Intrebarea este de ce? M-am gandit mult la asta. Cred ca imi place atat de mult fiindca spre deosebire de alte etichete, spune mai multe despre mine. Cel putin pentru mine, a fi antreprenor inseamna mult mai mult decat a avea proiecte/firme pe care le-ai pornit si pe care le conduci. Inseamna mai mult chiar decat a fi independent. Odata cu eticheta vin o serie de atribute si, mai ales, o anumita mentalitate.
Pachetul de atribute este intotdeauna, dar intotdeauna, cu plusuri si minusuri. Totusi, daca e un lucru care mi se pare esential si de nesuplinit in antreprenoriat, acela e “mentalitatea”. Recunosc un antreprenor sau un potential antreprenor din primele 3 fraze pe care le spune, din modul in care intra intr-o camera sau din sclipirea aia din ochi pe care oamenii de HR cu experienta o stiu atat de bine. Si sunt convins ca nu sunt singurul care ii recunoaste atat de usor.
Poti sa ai bani, poti sa fii un manager de succes, poti sa fi avut multe reusite in viata si totusi sa nu ai exact acel set esential de pattern-uri mentale care sa te califice in ochii tai pentru a fi antreprenor. Si am zis “in ochii tai” fiindca restul chiar nu conteaza! Nu e relevant daca ceilalti te vad ca fiind antreprenor sau nu, nici macar atunci cand ceilalti sunt colegii tai, oameni cu care incerci sa construiesti lucruri. Sigur, ar fi placut sa te vada asa, ar fi un boost al propriului ego, fiindca e exact eticheta pe care ti-ar placea sa o ai si in ochii altora, nu doar in ochii tai. Dar daca nu se intampla, nu este atat de grav. Pentru ei trebuie sa ai alte atribute, sunt altele de care le pasa mai mult.
Important este sa o stii tu. Si poate ca de asta ne si etichetam uneori. Nu pentru ca vrem ca altii sa stie, ci ca sa ne asiguram ca noi nu uitam.
Ai nevoie de o echipa pentru a reusi. Fiecare dintre noi are. Uneori, acea echipa e formata din doi oameni. Alteori, e nevoie de mai multi. Uitati-va la astea 5 minute, pastrati in minte echipa (sau echipele) din care faceti sau ati vrea sa faceti parte, si intrebati-va daca faceti tot ce puteti. Trebuie sa faceti tot ce puteti. Singuri, oricat de extraordinari am fi, suntem nimic. Dust and air.
Key phrase: “That’s a team, gentlemen. And either we heal now as a team or we will die as individuals.”
Unii oameni sunt singuri toata viata. Nu cred ca vreti sa faceti parte dintre ei. Si nu, nu depinde de ceilalti. Intotdeauna, dar intotdeauna, depinde de noi.
Majoritatea deciziilor din viata noastra sunt luate emotional si, mai apoi, justificate prin argumente logice. Nu toate, insa mare parte. In orice caz, mult mai multe decat ne-ar placea sa credem.
Problema oamenilor care gandesc mai mult (sau mai bine) decat majoritatea este ca experienta ii ajuta sa gaseasca mult mai repede argumente mult mai bune. Astfel, isi pot justifica lor, dar si celorlalti, in cel mai convingator mod posibil, orice decizie tampita pe care au luat-o, oricat de “emotional” ar fi fost luata de fapt.
