Doua intrebari, cu raspunsurile atasate, luate dintr-un interviu un pic mai vechi publicat pe TopHabits.ro. Reiau aici si acum fiindca am tot primit intrebarile astea in ultima perioada.
” Ai spus în repetate rânduri că alături de bookblog.ro vrei să schimbi lumea. Chiar crezi că lumea poate fi schimbată? Cum ţi-ai propus să faci lucrul ăsta?
E o discuţie lungă asta. Însă dacă n-aş fi crezut cu adevărat că poate fi schimbată, aş fi fost un om tare trist. Îi compătimesc pe cei care au renunţat să mai spere şi sper, la rândul meu, să nu ajung niciodată într-atât de dezamăgit de ce se întâmplă în jurul meu. Ştii, Gandhi, un băiat de prin India, zicea că trebuie să fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. Si cred că avea dreptate. Te schimbi tu, apoi încerci să le oferi alternative celor din jurul tău. Dacă eşti convingător, aleg şi ei să se schimbe, şi tot aşa. Până când, într-o dimineaţă, te trezeşti că e mai bine; şi zâmbeşti fiindcă ştii că lumea se îndreaptă într-o direcţie corectă. Eu cred asta.
Spuneai despre bookblog.ro că nu e un site despre cărţi, ci o poveste despre oameni. Într-o ţară în care capra vecinului e veşnic vânată şi încrederea în oameni cam lasă de dorit, tu alegi să crezi în oameni. Care sunt lucrurile care te determină să faci asta?
Oamenii cresc fiindcă alţi oameni au încredere în ei. Nu cunosc nicio poveste de succes despre un om care a reuşit ceva remarcabil fiindcă a fost criticat sau fiindcă cineva n-a crezut în el. Ştiu însă suficient de multe poveşti despre oameni ale căror vieţi s-au schimbat fiindcă cineva, la un moment dat, a crezut în ei. Iar schimbarea aia merită văzută. Sentimentul că ai contribuit şi tu la ea, chiar dacă acea persoană poate nu va realiza asta niciodată, merită tot timpul alocat şi toate şuturile pe care ţi le vei lua, voluntar sau nu, de la mare parte dintre cei în care ai avut încredere şi care n-au meritat-o.
Daca nu ne schimbam, nu crestem. Daca nu crestem, de fapt nu traim cu adevarat. Spunea Robbins ca in tot ceea ce facem “we are either climbing, or sliding”. Cu alte cuvinte, daca ni se pare ca “ne mentinem”, de fapt mergem in jos. Aplicabil atat in relatii intre persoane de sex opus, cat si in ceea ce priveste performanta de la locul de munca. La fel de aplicabil in business.
Doar ca a creste presupune schimbare si toti oamenii au o frica inerenta de schimbare. Nu ne plac riscurile, suntem comozi, iubim siguranta. Dozele sunt diferite, insa ingredientele exista in fiecare. Ca lucrurile sa fie si mai complicate, frica de schimbare nu dispare. Niciodata. Cei ce par neinfricati sunt cei care au reusit sa se controleze suficient de bine in momentele dinaintea asumarii unui risc sau cei care nu isi lasa timp sa gandeasca.
Exemplificand: esti pe marginea unei prapastii iar daca sari sunt doua variante: ajungi pe partea cealalta si castigi enorm sau ratezi si trebuie sa te culegi de pe jos. E un risc mare si tu stii asta. Exista trei tipuri de comportamente:
1. Te gandesti 2 minute, dupa care alegi sa nu sari fiindca este prea riscant.
2. Te gandesti 2 minute, calculezi riscul cu sange rece, iti asumi potentialul esec, ai incredere in capacitatea ta si sari.
3. Te gandesti 3 secunde, alegi sa nu te gandesti 2 minute, si sari.
Sigur ca toti ne-am dori sa fim capabili de varianta doi. Nu suntem. Nu fara exercitiu, autocunoastere si o incredere uneori exagerata in propriile capacitati. Si atunci, nu raman decat doua alternative. Te gandesti si nu gasesti curajul (nebunia?) sa sari SAU alegi sa sari inainte sa fi avut timp sa te gandesti bine la ceea ce tocmai esti pe cale sa faci.
Daca nu sari niciodata in viata, vei ramane intotdeauna acolo unde esti. Parca DePree zicea ca “nu putem deveni ceea ce trebuie sa fim, ramanand acolo unde suntem”.
Daca sarim, insa, ne schimbam. Fundamental. Indiferent daca ajungem sau nu pe partea cealalta, ne-am exersat abilitatea de ne permite nebunii. Brusc, diferenta dintre noi si cineva care n-a sarit niciodata devine imensa. E genul de diferenta care poate incuraja aroganti, insa in mod cert educa invingatori.
Odata ce am invatat sa sarim, nu ne mai ramane decat sa invatam sa ne ridicam de pe jos. Dupa care suntem zei.
Lumea va fi din ce in ce mai mult pe internet, lucrurile se vor intampla din ce in ce mai mult online. Fiindca internetul ne face viata mai usoara, fiindca nu mai avem timp, sau cel putin avem impresia ca nu mai avem timp. A crede ca business-ul offline va avea doar de pierdut din aparitia online-ul este gresit. Sunt lucruri pe care internetul nu le va putea inlocui niciodata. De fapt, lucruri pe care progresul tehnologic nu le va putea inlocui niciodata.
Nu mai stiu cum ajunsesem la asta, insa vorbeam acum cateva saptamani, in Delta, despre rosii. Legumele. Cati dintre noi nu ar plati cu 1 leu in plus pentru a mai manca astazi rosii cu gust de rosii? Adica adevarate, de la tarani. Alti tarani decat cei care vand rosii tratate chimic sau aduse din Spania si Turcia. Rosiile sunt doar un exemplu, sunt convins ca putem gasi zeci de astfel de exemple. Lucruri la care, odata, ne parea natural sa avem acces. Lucruri pentru care astazi am fi dispusi sa platim mai mult.
Pentru cei cu afaceri in offline e clar ca lucrurile se vor schimba foarte mult. Insa nu neaparat in rau! Oportunitatile de business cresc si in offline, nu doar in online. Trebuie doar sa tii mintea suficient de deschisa. Fiindca, repet, sunt lucruri pe care internetul nu le va putea inlocui niciodata iar in scurt timp, in multe domenii, nostalgicii vor plati din ce in ce mai mult pentru lucruri care cu 10 ani in urma faceau parte din normalitate.
Pe de alta parte, in ritmul asta, in 20 de ani s-ar putea sa platim pentru un petec de iarba, pentru umbra unui copac, pentru un minut de liniste deplina.
Exista cel putin doua tipuri de oboseala. Oboseala pe care o simti fiindca faci prea putine si oboseala pe care o simti fiindca faci prea multe.
Pe prima o simt de obicei oamenii care au impresia ca muncesc mult, sau chiar muncesc mult, insa in directia gresita. E mai degraba o oboseala psihica.
A doua este oboseala pe care o simt cei care stiu ca fac ce trebuie, insa isi mai dau seama din cand in cand, uitandu-se in jur, ca ar trebui sa se mai si odihneasca. Poate ca unii dintre ei obosesc fizic, din cand in cand, insa psihicul ii ajuta sa para neobositi si sa nu se odihneasca niciodata mai mult de o zi – doua. Din pacate, nu acelasi lucru se poate spune despre cei care obosesc psihic.
Iar cei care obosesc psihic, fiindca muncesc in directia gresita, nu au nevoie de odihna. Au nevoie de o noua tinta care sa le permita sa faca excese, sa poata gasi ceva pentru care sa merite sa munceasca mai mult fara sa oboseasca.
Nu o data mi s-a intamplat sa alerg luni intregi dupa solutii fara sa le gasesc. Le-am cautat prin carti, am vorbit cu oameni, m-am gandit nopti la rand plimbandu-ma pe strazi, doar ca sa imi dau seama intr-un tarziu ca tot ce trebuia sa fac ca sa le gasesc era sa ma opresc din alergat.
Sunt unele lucruri pe care se pare ca le invat mai greu. Si cred ca-i bine asa. Fiindca eu cred ca nu toate problemele sunt acolo pentru a fi rezolvate. In unele cazuri, ceea ce se aplica in cazul cartilor se aplica si in cazul problemelor de care ne lovim. Valoarea unei carti nu sta intotdeauna in informatiile, cunostintele sau starile cu care ramai la sfarsitul lecturii. De multe ori conteaza mult mai mult ceea ce devii tu in timp ce o citesti.
Nu solutiile in sine te dezvolta, nu solutiile de maturizeaza, nu ele te fac sa fii mai bun. Ci orele alea multe in care te straduiesti sa le gasesti.
Sa zic sau nu zic? Zic: 90% dintre profesori sunt idioti. Exista exceptii, insa mare parte dintre ei sunt idioti. Eu tot visez la o lume in care profesori sa nu aiba voie sa se faca decat oamenii pe fetele carora se poate vedea ca sunt fericiti. Cer asa mult? Vreau ca oamenii fericiti sa imi invete copilul despre viata. Nu frustratii, nu aia care nu inteleg nimic din lumea din jurul lor.
De cate ori vad un profesor care lasa corigenti si repetenti fiindca aia nu dau doi bani pe materia pe care o preda el, vad sute de copii care vor ajunge niste ratati. Cu cat profesorul e mai batran, cu atat numarul ratatilor pentru care se face responsabil e mai mare. Din fericire, pe lumea asta mai sunt si copii cu personalitate suficient de puternica incat sa iasa din scoala, liceu si facultate doar incrancenati, nu ingenunchiati.
Ma uitam la reclama de mai jos si imi aduceam aminte de liceul pe care l-am facut eu, de facultatile prin care am trecut. As zambi, dar nu imi vine. Eu am iesit de acolo convins ca daca vreau sa fac ceva in viata asta trebuie sa lupt eu si nu sa stau pe spate si sa ma bazez pe niste note si diplome. Dar sunt atat de multi oameni, probabil multi dintre ei de zeci de ori mai capabili decat mine, care au iesit de acolo spalati pe creier. Si cu certitudini care se rezuma la ce NU trebuie sa faca, la ce NU se pricep, la ce NU au voie sa se gandeasca in timpul unui curs, la ce NU vor reusi sa faca niciodata.
Toate astea sunt din vina profesorilor. Sigur, profesorii sunt parte a unui sistem mai mare care este la fel de gresit. Vina lor nu este ca lucrurile sunt asa cum sunt, vina lor este ca sunt iresponsabili. Iar eu spun asta cu toata responsabilitatea. Mare parte dintre profesori sunt iresponsabili si inconstienti.
Nu inteleg puterea pe care o au in formarea copiilor, nu inteleg ca poate uneori viata unui copil depinde in totalitate de zambetul intelegator al unui profesor care a priceput ca e okay sa ai vise ce nu au legatura cu porcariile pe care le scrie el pe tabla. Scoala este un facilitator. Si atat. Transmite informatii. Informatii pe care avem toata viata sa le descoperim, daca ne intereseaza. Nu spun ca n-ar trebui sa faca asta, ci ca ar trebui sa faca mult mai mult. Aratati-mi un pusti care isi descopera pasiunea in timpul liceului si am sa va arat, peste cativa ani, un om care a reusit in viata mai mult decat oricare dintre fostii sai colegi. Asta ar trebui sa faca profesorii si scoala. Sa ii ajute, sa le dea acea foame de cunoastere, setea de a deveni mai bun, indiferent ca e vorba de a fi un profesionist mai bun sau un om. Si exact asta e locul in care esueaza lamentabil.
Nu numai ca nu ii ajuta, dar ii si distrug. Am mai spus-o si cu alte ocazii, eu cred ca de multe ori a ii lua unui om dreptul la vise e mai grav decat a il omori.
A sunat radical? Imi cer scuze, promit sa nu mai fac, am sa incerc din rasputeri sa fiu politically-correct. Asa-i ca nu par sincer? Fiindca nu-s! Stiu ca sunt comentarii dure. Va asigur ca nu vin din frustrari personale. Eu am invatat intotdeauna doar ce mi-a placut sa invat. Si am avut si noroc de parinti care sa nu incerce sa ma forteze sa iau 10 la toate. Iar dupa ore mergeam acasa si uneori citeam pe net (pe dial-up) toata noaptea pentru a aprofunda subiecte ce ma interesau. In rest, am fost cel mai ignorant copil pe care il cunoasteti. Si, intr-un fel, inca sunt. Si copil, si ignorant. Sunt profesori pe care, sunt convins, i-am adus in pragul disperarii cu ignoranta mea. Si mi-a fost bine asa.
Si nu, nu doar critic. Intr-o zi, intr-un fel sau altul, am sa schimb asta.
Mereu mi s-a parut ca etapele vietii seamana foarte mult cu un joc de sah. Diferenta majora este ca, desi si sahul si viata au reguli, la sah cel cu care joci nu trebuie sa te observe decat pe tine. Deci e greu sa le incalci. In viata, a le incalca e usor, a scapa nepedepsit e un pic mai complicat. Si nu ma refer acum la regulile pe care le-ar putea impune legea, ci mai degraba la cele pe care ni le impune societatea. Acel peer-pressure de multe ori insesizabil, insa care ne schimba multora fundamental viata.
Pe de-o parte, societatea ca ansamblu, dar si indivizii, ii taxeaza pe cei care incalca regulile. Pe de alta parte, a respecta toate regulile ar putea insemna plafonare. Am ajunge sa fim uniformi, plictisitori si sa ne sinucidem, tacticosi, personalitatea. A accepta si respecta neconditionat regulile societatii inseamna a ne alege unul dintre numeroasele sabloane deja existente. Iar sabloanele garanteaza, printre altele, si existenta unor limite predefinite.
Daca alegem sablonul “ia numai nota 10 la scoala, fa o facultate si un master, munceste 10 ore pe zi si vei avea bani” atunci vom primi un anumit set de limite (ex: e imposibil sa ajungi sa ai vreodata suficient timp pt copii). Societatea are anumite asteptari de la tipul asta de oameni. Daca alegem pattern-ul “ma las de scoala, ma apuc de afaceri si ori reusesc ori ajung sa mor de foame” avem alt set de limite (ex: nu vei fi in stare niciodata sa vorbesti corect limba romana sau nu vei fi capabil sa pretuiesti niciodata educatia la adevarata valoare).
In mintea noastra, cineva a decis deja pana unde putem merge iar noi ar trebui sa mimam, cuminti, o umbra de personalitate.
Hai sa o luam putin invers. Vrem sa fim exceptionali, vrem sa nu avem limite sau sa “stim” ca nu avem limite (care e cam acelasi lucru). Pentru asta, tot ce trebuie sa facem este sa evitam sa ne incadram intr-un pattern, intr-un sablon oferit de societate. Iar tot ce trebuie sa facem pentru a scapa de aceasta incadrare este sa refuzam sa respectam neconditionat regulile pe care societatea si indivizii incearca sa ni le “impuna”. (din nou, e vorba mai degraba de reguli, limite si bariere mentale decat de cele sanctionabile prin lege).
INSA daca nu respectam regulile societatii, societatea ne va respinge, ne va izola. De ce? Sunt multe motive, unul dintre ele este faptul ca facand lucrurile altfel decat ceilalti, iesi din multime, te diferentiezi. Si, in secret, fiecare component al societatii vrea sa strige “sunt diferit”, doar ca ii este teama. Asa ca va incerca sa ne pedepseasca pentru incalcarea oricarei “reguli” asupra careia, de obicei tacit, ceilalti au cazut de acord.
Deci daca vrem sa le incalcam, suntem izolati. Daca vrem sa fim diferiti, nu le putem accepta pur si simplu pe toate. Trebuie sa ne intrebam mereu daca exista alternative. Daca ei nu o pot face, spune asta ceva despre noi?
Solutia mea:
Don’t break rules, bend rules! De ce? Fiindca suntem suficient de destepti pentru a o face, fiindca putem si fiindca vrem sa ne diferentiem, ramanand in acelasi timp parte a unei societati imperfecte.
Momentul in care realizezi ca e in regula sa iti asumi riscuri e un moment cu totul special. Riscurile asumate pot genera explozii de entuziasm si pot provoca foarte usor shift-uri de mentalitate, de paradigme. In plus, iti pot da sentimentul de king of the world foarte rapid: “Am toate lucrurile astea. Un om obisnuit ar sta intr-un loc caldut, in zona de confort, ar intoarce situatia pe toate partile, ar analiza. Eu, iata, mi-am asumat un risc. Deci, macar din punctul asta de vedere, am sarit din medie.”
Iar de sarit din medie, toti vrem sa sarim. Doar ca unii vrem ca si ceilalti sa vada ca suntem diferiti, altii ne multumim cu a sti noi ca suntem. Asadar, sigur de brass balls avem nevoie pentru a ne asuma riscuri?
E remarcabil cat de mult iti poate fi influentata viata de doar cateva persoane. Simpla lor prezenta in apropierea ta te poate duce de la o potentiala mediocritate la o probabila excelenta, in doar cativa ani. Ma mai intreb uneori, cand imi amintesc, cati dintre noi am mai fi ceea ce suntem azi daca acele doua, trei, sau poate patru persoane nu ar fi existat, ori ar fi fost un pic mai altfel decat sunt.
Iar unii dintre ei, oamenii care au declansat in noi acea furtuna atat de necesara stralucirii, nici macar nu vor sti vreodata cat de mult din ceea ce suntem le datoram. Poate ca nici macar nu si-au propus sa faca asta. Tot ce au avut de facut a fost sa vada in noi o stralucire pe care noi simteam ca nu o avem.
Mi se pare din ce in ce mai pertinenta o observatie pe care parca Paler a facut-o intr-una dintre cartile lui, poate ca in joaca, asa cum obisnuiesc scriitorii sa mai faca uneori; sau poate ca nu. Toata viata ne straduim sa micsoram distanta dintre ceea ce suntem si ceea ce vad in noi oamenii care ne iubesc. Si cu cat distanta este mai mare, cu atat ne transformam mai mult in oameni.
Sigur ca destinatia, a fi om, e una catre care merita sa te indrepti zambind. Insa drumul catre acea destinatie e o furtuna ce dicteaza mentalitati, pasiuni, intensitatea cu care simtim ceea ce ni se intampla si, in general, lucrurile pe care le asociem cel mai mult cu ideea de a trai.
Cred ca tuturor le este clar ca o echipa nu va functiona niciodata daca membrii acelei echipe nu au absolut nimic in comun. Asta nu inseamna insa ca ar trebui sa aiba exact aceleasi pasiuni, trasaturi de personalitate, cunostinte, vise. Nici nu ar avea cum. Asadar, o echipa e formata dintr-un grup de oameni care au macar cateva lucruri in comun si mai multe lucruri care ii diferentiaza.
Partea interesanta, pe care nu o intelegi cu adevarat decat in momentul in care faci parte dintr-o echipa ce chiar functioneaza, este ca puterea echipei nu vine din lucrurile pe care membrii sai le au in comun, ci din lucrurile care ii diferentiaza, din trasaturile, pasiunile si punctele de vedere care ii fac unici.
Calitatile si abilitatile comune au un rol important in formarea si sudarea echipei. Cele individuale, elementele unice din personalitatea si pregatirea fiecarui membru sunt cele care o fac sa exceleze.
