Andrei Roșca

E a doua oara intr-o singura saptamana cand mi se spune ca ar trebui sa fiu mai optimist. Astia nu sunt sanatosi la cap. Bai baieti, au mai incercat si altii sa creeze zei si le-au iesit golemi! Eu zic sa aveti grija ce va doriti. :)

Lasand gluma la o parte, cred ca ii pot intelege. Uneori e dificil sa faci diferenta intre un om pesimist si unul bine ancorat in realitate, iar asta fiindca realitatea are de multe ori un iz de pesimism nesimtit, incercand parca in fiecare zi sa te transforme intr-un veritabil potential depresiv sinucigas. Sa fii optimist si sa ramai in acelasi timp cu picioarele pe pamant e la fel de greu cum e si sa vezi diferenta dintre visatori si oameni cu vise.

Oricat as incerca, nu pot sa neg o realitate la fel cum nu pot sa ignor un risc. Nu pot nu fiindca ar fi imposibil; nimic nu e. Nu pot fiindca nu imi permit.

Apropo de asta, Paler zicea in Convorbiri ca n-are iluzii atât de puternice, atât de sincere, încât sa le poata opune realitatii. Oare chiar o fi vorba despre sinceritatea iluziilor?

Suntem de acord ca zambind unei persoane intr-o dimineata in care nu are niciun chef de munca si totul i se pare prea intrat in rutina, ii putem redirectiona mintea catre locuri mai placute si intrigante? Suntem de acord ca zambind unei persoane care tocmai s-a certat cu sotia inainte sa plece de acasa ii putem goni gandurile si supararea, macar pentru o perioada scurta de timp?

Suntem de acord ca un om obosit dupa 6 ore de munca si care se gandeste ca mai are inca 4, cel putin, poate fi usor revigorat de un zambet si ca unul dintre acesti oameni poate capata un pic mai multa incredere in el si in faptul ca viata parca nu e chiar atat de rea si nedreapta?

De acord ca ar putea sa ceara acea promovare sau crestere salariala pe care o tot amana de atat de mult timp din cauza ca “oricum va fi refuzata”? De acord ca exista o mica sansa sa nu fie refuzata si sa o primeasca din cauza increderii si a entuziasmului, fie ele chiar si de moment?

De acord ca acel om ar putea avea un copil acasa si ca, in felul asta, am putea colora putin copilaria unui pusti, facandu-l sa viseze mai frumos? De acord ca o parte importanta din ceea ce suntem azi datoram copilariei de ieri si partii mici de copilarie pe care am reusit sa o mai pastram pana astazi si ca unii oameni exceptionali, dar care si ei au fost copii schimba, macar putin, lumea in care traim? Exemple ca asta se pot gasi cu miile.

Zambim mai des?
Va rog.

Sigur ceea ce cautam noi sunt raspunsurile corecte?
Nu cumva cautam intrebarile?

Sa spunem ca esti un om sincer. Ba, mai mult, sa zicem ca vezi in “adevar” unul dintre modurile cele mai evidente si eficiente de a iti pastra constiinta curata. In concluzie, alegi sa nu minti chiar daca uneori ti-e greu sa o faci. Sa numim asta “principiu”.

1. Ce faci atunci cand iti dai seama ca spunand adevarul, din cand in cand, faci oameni sa sufere?

Ai doua variante: mergi inainte, spui adevarul, respecti un principiu, deci o chestie auto-impusa in care crezi si dormi bine noaptea sau alegi sa minti, omiti, denaturezi adevarul, incalci un principiu, incarci constiinta si ajuti in felul asta niste oameni, chiar daca ei nu vor sti niciodata ca i-ai ajutat?

Intrebarea numarul 2 e legata tot de principii. Sa spunem ca la varsta de 20 sau 30 de ani iti definesti si fixezi un principiu X. Ai deci o convingere intima si iti promiti tie (cel mai potent dusman al tau) ca o vei respecta indiferent cat de greu va fi. Acum, fast-forward 30 de ani mai tarziu.

Ai 60 de ani si, printre altele, ai un principiu. Principiul X. Pe langa acest principiu mai ai si o problema: simti ca ceva din enuntul ideii pe care ti-ai injectat-o cu 30 de ani in urma nu prea mai suna bine; parca ceva s-a schimbat si a te tine cu dintii de acel principiu nu mai pare o idee atat de inspirata. Intrebarea este:

Cum reusesti sa iti dai seama daca problema pe care o ai tu este una de inconsecventa (adica ti-e mai usor sa te faci ca acel principiu nu exista) sau este pur si simplu ceva ce tine de adaptare (evolutie, acumulare de informatii sau schimbare de mentalitate)? Pana la urma, pare destul de posibil ca un principiu formulat si setat la 30 de ani sa nu isi mai gaseasca aplicabilitatea la 60. Intre timp, datele problemei se modifica. Te adaptezi? E normal sa modifici niste principii? Daca le modifici de cate ori ti se pare ca nu prea se mai potrivesc, se mai numesc ele principii?

Si inca una, bonus. Daca acest gap este evident dupa o perioada de, sa zicem, 30 de ani, oare el nu ar putea aparea si dupa 15 ani de la formularea principiului? Dar dupa 2 zile?

Spuneam intr-un post, acum cateva luni, ca vad curajul mai degraba ca pe o combinatie de atribute decat ca pe o calitate de sine statatoare. Si dadeam si o formula care reflecta modul in care eu imi imaginez curajul:

60% Incredere in sine
25% Initiativa
10% Optimism
5% Nebunie

Acum, zilele astea incercam sa imi dau seama cam ce ingrediente ar mai trebui adaugate ca sa obtii tupeul. Mi-e destul de clar ca tupeul nu este altceva decat putin curaj dozat cu cateva picaturi de nesimtire. In functie de dozaj poti iesi un tupeist sau o persoana de o nesimtire crasa.

Intrebarile mele sunt: luand formula curajului de mai sus si pastrand in minte ideea ca totalul trebuie sa ramana 100%, de cata nesimtire ai nevoie pentru a dobandi tupeul si ce esti dispus sa scoti din formula ca sa poti adauga nesimtire?

Mi-am pus problema asta pentru prima data acum vreo 2 saptamani, dupa un speech tinut de un manager. Este intr-adevar modestia o calitate? Sau este un lux pe care putini si-l permit? Iti permiti sa fii modest intr-o lume cu o competitivitate atat de mare?

(Atentie! Daca nu esti modest nu inseamna neaparat ca esti laudaros! Sau, cu alte cuvinte, lipsa calitatii de a fi modest nu implica automat si prezenta defectului de a fi laudaros.)

“N-am înÅ£eles că tot ce nu am iubit la timp, am pierdut.” zicea Paler.  Nu sperie pe nimeni gandul ca, pe langa marea dilema “sa iubesc sau sa nu iubesc”, s-ar putea sa mai fie necesar sa te intrebi si daca “e timpul sa ma apuc sa iubesc” ?

Cred ca motivele principale pentru care oamenii imbratiseaza atat de repede tristetea sunt faptul ca a fi trist e usor, nu cere prea mult efort si faptul ca a fi trist e ceva ce le da siguranta. Cand esti trist nimeni nu iti va putea innabusi entuziasmul, nimeni nu va reusi vreodata sa te intristeze. Si stim cu totii ca oameni care vor incerca sa faca asta se gasesc pe toate drumurile. Din punctul meu de vedere astia sunt oameni banali si terni.

Citisem undeva la un moment dat ca a fi trist este o forma de a face pe mortul. Cam ca in razboi. Atunci cand simti ca pierzi e mai usor sa te trantesti pe burta si sa speri ca dusmanul te considera deja mort decat sa lupti. Acum, ma gandesc ca sunt oameni care se prefac ca-s morti in speranta ca viata nu ii va impusca.

Vad insa o diferenta majora intre viata si dusmanul din razboi. Desi ambele sunt in trecere, in momentul in care dusmanul a trecut te poti ridica si iti poti continua drumul. Cand viata a trecut e foarte posibil sa nu mai ai ce sa continui.

Presupunand prin absurd ca oamenii astia au dreptate sa faca pe mortii si ca viata i-ar impusca, intrebarea este: cat timp iti permiti sa faci pe mortul si ce se intampla peste 10 ani cand te plictisesti?

Am doua probleme. Una e ca (din cand in cand) gandesc si a doua e ca (din cand in cand) visez. Aparent, nu ar trebui sa iasa prost decat daca imi vine sa le fac pe amandoua in acelasi timp. Doar aparent, insa! Fiindca uneori se intampla sa visez cand ar trebui sa fiu treaz si sa gandesc cand mi-ar placea sa adorm. Voi cum stati?

Nu stiu altii cum sunt dar eu pe asta cu moda nu cred ca o sa o inteleg niciodata. De ce ar vrea cineva sa fie in pas cu moda? Sau, altfel spus, de ce ar vrea cineva sa poarte roz cand toata lumea poarta roz, de exemplu?

Mai sunt tot felul de vanzatori invatati prost care, in momentul in care intreb cat costa pantalonii pe care, evident, nu scrie pretul, imi spun ca “e model nou si s-a vandut foarte foarte bine; am vandut 100 saptamana asta”. Uhm…luminati-ma si pe mine! De ce as vrea sa fiu la fel cu ceilalti? De ce nu mi-as dori sa fiu unic? Vanzatorul asta tocmai m-a facut oaie?