Andrei Roșca

Sunt destui antreprenori care imi citesc blogul. Daca ar fi sa dati un singur sfat cuiva care acum porneste la drum, care ar fi acel sfat? Spuneti-l intr-o fraza, cel mai important!

Ce ar fi daca mintea noastra ar influenta atat de tare lumea in care traim incat nu doar obiectivele ar fi atinse intotdeauna de cei care si le formuleaza in scris? E clar ca unii reusesc sa faca mai multe in viata, si altii mai putine. Eliminand macar pentru cateva minute datele de inceput, avantajele si dezavantajele cu care fiecare pleaca la drum, unii ar putea spune ca fiecare ajunge unde isi propune sa ajunga. N-ai ajuns unde ai vrut? Ori n-ai stiut unde mergi, si atunci e intr-adevar cam greu sa ajungi acolo, ori nu ai vrut cu adevarat, ci doar ai crezut ca vrei. Stiu, teoria poate fi contestata. Dar ce-ar fi daca ar fi pe bune?

Ce-ar fi daca ne-am imbolnavi fiindca ne asteptam sa ne imbolnavim? Ce-ar fi daca medicamentele (sau macar unele dintre ele) ar avea efect fiindca ne asteptam sa aiba efect? Sa luam publicitatea, de exemplu. Si medicamentele “fara prescriptie medicala”. Ne promit lucruri, ne sugereaza ca ne vom simti intr-un anumit fel dupa ce le folosim: ne trece raceala, nu ne mai curge nasul, ne lasa durerea de cap. La un moment dat, credem ca vor avea efectul asta. Altfel nu le-am cumpara.

Daca faptul ca noi credem cu adevarat in efectul lor, face ca efectul sa se produca?

Sunt oameni care cred in superstitii. Culmea, la unii e si verificabil. Intotdeauna vor avea ghinion atunci cand le trece o pisica neagra prin fata. Altora li se intampla intotdeauna sa apara ceva neprevazut exact cand sunt pe punctul de a iesi din casa. Si intarzie. De fiecare data. “Doar lor li se putea intampla asta”. Ce-ar fi daca am avea ghinion fiindca suntem convinsi ca vom avea ghinion? Ce-ar fi ca norocul sa nu existe? Ce-ar fi ca cei care se considera foarte norocosi, sa se astepte la situatii incredibil de favorabile, iar acestea sa se produca?

Ce-ar fi daca pattern-urile din mintea noastra ar defini lumea in care traim? Cum ar fi atunci?

Prostii? Da, e posibil. Insa exista un lucru in lumea asta despre care poti spune cu o certitudine de 100% ca nu se va intampla niciodata? Eu cred foarte tare in multe lucruri, insa experienta m-a invatat ca daca sunt pregatit pentru acel 0,00001%, acel lucru mic atat de improbabil sa se produca, atunci sunt pregatit pentru orice.

Deci da, poate ca sunt prostii. Dar daca totusi nu-s? Sunt multe babe care n-au crezut in niciun Dumnezeu toata viata, insa la batranete merg la biserica, “just in case”. Poate ca si de la ele am putea lua un pic de intelepciune.

Am doua exemplare din “Concediaza-ti seful“. E o carte foarte buna, in special pentru cei care sunt angajati sau isi doresc sa se angajeze undeva. Si fiindca eu am tot scris motive pentru care a fi antreprenor mi se pare o chestie foarte misto, mi-ar placea sa aud si niste argumente pro-angajare.

Asadar, ofer cate o carte cadou celor care dau cele mai bune argumente in favoarea angajarii, ca alternativa a pornirii propriei afaceri. De ce vi se pare ca a fi angajat e mult mai bine, care sunt lucrurile pe care vi le ofera statutul de angajat si nu vi le-ar oferi cel de antreprenor / proprietar de afacere?

Lasati raspunsurile in comentariile acestui post. Si atentie! Cu cat raspundeti mai repede, cu atat nevoia de a fi originali este mai mica. Dupa primele 3-4 comentarii s-ar putea sa fie nevoie sa va ganditi mai mult pentru a gasi motive destepte. :)

Sunt 2 carti, deci 2 premii. Castigatorii ii aleg eu iar termenul este 6 ianuarie, adica marti.

Hai sa facem un exercitiu. Va intreaba maine cineva “cine sunteti?”. Ce ii raspundeti, in afara de nume? Dar voua ce va raspundeti?

(mi-ar placea sa vad niste raspunsuri, insa nu e obligatoriu; important e sa va ganditi la asta si sa vedeti, ca si mine, daca puteti da un raspuns si daca raspunsul va place)

***din “Secretele Comunicarii” scrisa de Larry King. Pe langa faptul ca e o poveste misto imi place super mult partea cu “El n-a aflat niciodata…” :)

“Povestea a inceput cu un telefon la radio. Raspunde unul din colegii mei, si zice: “Larry, Linia doi pentru tine”. Ridic receptorul si spun:”Alo!” A fost primul si ultimul cuvant pe care l-am rostit. Vocea de la celalalt capat al firului zice:
- King? Boom-Boom Giorno. Trei noiembrie. Sala Monumentului Eroilor, Fort Lauderdale. Un dineu filantropic. Canta Sergio Franchi. Esti maestru de ceremonii. Tinuta de seara. Ora 20:00. Sa fii acolo!
Zdrang! Inchide telefonul.

Cand am ajuns cateva luni mai tarziu, Boom-Boom m-a intampinat cu un zambet larg si mi-a spus: “Ne bucuram ca esti aici.” Imi spun in sinea mea: “VOI va bucurati?” Am dat buzna in cabina lui Sergio si l-am intrebat: ”Cum de te-au convins sa vii?” A raspuns: “Un tip pe nume Boom-Boom Giorno m-a sunat.”

Dupa asta, Boom-Boom imi da indicatii precise:
- Asa baiete. Urca pe scena. Descurca-te, fa ce vrei. Dar fa-o 20 de minute. Apoi anunta-l pe Sergio. Si nu aprinde luminile in sala.
- De ce le-as aprinde?
- NU aprinde luminile. Sunt multi concurenti in public.
- Cum adica concurenti?
- Oameni din afacerile cu ulei de masline, altii din afacerile cu paste fainoase, agenti FBI. Lasa sala in intuneric!

Asadar mi-am facut datoria douazeci de minute, am facut sala sa rada, l-am anuntat pe Sergio si m-am asezat. La sfarsitul reuniunii, in timp ce ma indreptam spre masina, Boom-Boom ma ajunge din urma; e in al noualea cer. “Ei baiete, zice el, ai fost fantastic!”

Ii spun: “Multumesc Boom-Boom”. Mai spune o data: “Serios baiete. Nu glumesc. Ai fost cu ADEVARAT fantastic.” I-am mai multumit o data. Apoi zice:
- Acum baiete, iti datoram o favoare.
- Ei, n-am nevoie de favoruri. Mi-a facut placere.

In momentul acela Boom-Boom a rostit cinci cuvinte pe care nu le mai auzisem pana atunci si nici vreodata dupa aceea. Era o intrebare pe care inca mi-o amintesc atat de clar incat imi da fiori. Tin minte cum era luna pe cer, deasupra oceanului. Tin minte racoarea din seara aceea de toamna si tin minte fiorul ce mi-a invadat sira spinarii cand Boom-Boom m-a intrebat:
- Ai pe cineva de care nu-ti place?

Daca ti-ar spune cineva vreodata asa ceva, iti garantez ca stiu cum ai reactiona. Ai incepe sa te gandesti la numele unor persoane. Eu asa am facut. Dar apoi m-a cuprins un val de moralitate si am hotarat sa nu fie nimeni eliminat. El n-a aflat niciodata, dar in seara aceea i-am salvat viata directorului postului Channel Four. Am spus, in schimb:
- Nu multumesc Boom-Boom. Nu pot sa fac asta.
Atunci mi-a pus alta intrebare:
- Iti plac cursele de cai?
- Mmm, daa, sigur.
- Tinem legatura!

Trei saptamani mai tarziu telefonul suna din nou. Vocea de la celalalt capat al firului spune simplu: “Apple Tree in cursa a treia la Hialeah.” Zdrang ! Aveam opt sute de dolari in banca pe numele meu. Am mai imprumutat cinci sute si am pariat toti cei o mie trei sute pe Apple Tree – pe toti, doar oi castiga. In timp ce privesc primele doua curse, imi spun in gand: “Sunt trei lucruri sigure pe lume – moartea, impozitele si Apple Tree care castiga a treia cursa azi”.

Ma asteptam pe la jumatate sa vad cinci jockey cazand de pe cai “din intamplare” chiar inainte de finish, dar cursa s-a desfasurat fara incidente neobisnuite. Si…marea surpriza. Apple Tree a castigat. Pariul fusese de 1 la 12.80$ asa ca am castigat opt mii de dolari. Boom-Boom se putea linisti acum. Nu-mi mai datora nimic. “

De la Mintzberg citire: “Problema cu educatia manageriala consta in faptul ca este educatie de afaceri si ofera o imagine deformata a managementului. Managementul este o activitate care imbina mult mestesug (experienta) cu o anumita doza de arta (intelegerea lucrurilor) si ceva stiinta (analiza). O educatie care pune prea mult accentul de stiinta incurajeaza un stil de conducere pe care eu il numesc “calculat” sau, daca absolventii se considera artisti, asa cum se intampla cu tot mai multi in prezent, un stil inrudit pe care-l numesc “eroic”.”

Mintzberg e un tip foarte destept si a predat cursuri de MBA timp de 15 ani, deci stie despre ce vorbeste. Ce mi se pare mie interesant in textul de mai sus? In primul rand dozajul: multa experienta + o anumita doza de arta + ceva stiinta. Mie mi s-a confirmat chestia asta pana acum. Am citit cel putin 20 de carti de management dintre care vreo 2-3 manuale iar asta s-ar putea considera stiinta insa, desi am invatat lucruri din ele, mult mai mult am invatat facand lucruri decat citind despre ele. Bine, “facand lucruri” ar suna mai corect daca ar fi citit “facand greseli” dar asta e deja alta discutie.

Al doilea aspect interesant in ceea ce zice Mintzberg e legat de “artisti”. Desi randurile de mai sus au fost scrise acum vreo 4 ani, cel putin in Romania ele sunt si in momentul de fata perfect valabile. Chiar vorbeam cu cineva zilele trecute si ii ziceam ca tot mai multi tineri se auto-intituleaza si, mai grav, chiar se cred “artisti”. Nu vorbesc acum de exceptii, de oamenii cu adevarat talentati care se pricep, sa spunem la pictura, si traiesc din asta. Cunosc si eu astfel de persoane.

Ma refer la cei care nu se pricep la nimic, nici nu vor sa se priceapa, habar n-au ce le place si in loc sa isi caute cu inversunare pasiunea se eticheteaza “artisti” si gata, au impresia ca au facut ceva. Nu stiu de ce dar nu mi-au placut niciodata titlurile astea: artist, om de cultura, poet. Poate ca esti un “om de cultura” bai nene, poate ca mai scrii si poezii si poate chiar te pricepi la asta, dar nu te mai recomanda asa decat daca traiesti din chestia asta. Ca si eu am facut pictura cand eram mic si totusi pe cartea mea de vizita nu scrie nici “artist” nici “urmatorul Dali”.

Revenind putin la management, exista o carte foarte buna care se numeste “Manager contra curentului” si, pe langa faptul ca e scoasa de doi tipi de la Gallup Organization, deci e foarte bine documentata, partea geniala a cartii este chiar ideea de la care cei doi autori au pornit, o idee simpla care s-a dovedit (prin studii extinse) perfect valida: managerii buni fac lucrurile altfel decat majoritatea. De aici si titlul cartii.

Aparent, e o idee banala si totusi manualele de management nu sunt altceva decat generalizari iar cursurile care ne invata ce e bine sa facem in situatia X se gasesc acum mai peste tot. Sigur, veti spune ca pentru a face altfel decat majoritatea trebuie mai intai sa stim cum lucreaza majoritatea iar asta invatam din carti si manuale. De acord! Insa nu cumva ar fi o idee mai buna sa ne concentram pe a construi “mentalitati de management” sanatoase? Nu cumva un curs intensiv de thinking outside the box ar fi de 100 de ori mai util decat unul in care sa invatam pe dinafara proceduri de management?

E trist cat de repede am inceput sa ne speriem atunci cand altii incearca sa ne ajute, in special daca ei nu au nimic de castigat din asta. Dezvoltam, incet dar sigur, un soi de fobie de bunatate, ne surprind gesturile frumoase pana la negare si incercam sa gasim celor din jurul nostru motive ascunse care sa ne justifice noua lipsa de recunostinta.

Si, intr-un fel, e de inteles. Si cel mai puternic muschi se va atrofia daca ii “acorzi” suficient timp, iar noi ne antrenam prea rar pentru a mai fi capabili sa acceptam actele de bunatate neconditionate si gratuite. Cred ca am vrea sa fim recunoscatori doar ca multi dintre noi nu mai stiu cum.

Perplexitate – Octavian Paler

“Tu spui, liniÅŸtit: “adevăr”.
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: “Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul de mult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: “speranţă”.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: “Cât costă?”
Iar tu nu ÅŸtii ce valoare are speranÅ£a. Åži taci.”

Poate ca viata e doar o gluma proasta, poate ca exista un destin de care n-ai cum sa te feresti si poate ca oricat te-ai chinui sa faci lucrurile bine, se intampla ceva care da totul peste cap. Poate ca majoritatea oamenilor nu sunt demni de incredere si poate ca nu ii intereseaza decat ca lor sa le fie bine. Poate ca nu merita sa incerci sa fii Om cand toti din jurul tau incearca sa se detaseze de asta si poate ca unele lucruri pur si simplu nu se pot realiza. Poate ca cei care spun tot timpul ca n-are rost sa mai speri ca prostul, ca oricum nu merita sa te zbati au dreptate. Da, poate ca, repet, viata chiar e o gluma proasta si traim doar ce ne este dat sa traim, reusim doar ce ne este scris sa reusim.

Poate ca toate astea sunt adevarate. Dar daca nu-s? Daca toate lucrurile astea sunt gresite iar tu iti irosesti potentialul cu fiecare an, cu fiecare zi, cu fiecare secunda care trece? Cand ai sa afli ca ai gresit (fiindca, sunt sigur, vei afla!), te vei putea ierta? Ce crezi ca ti-ar fi mai usor sa faci: sa te ierti atunci sau sa crezi acum?

Nu am intalnit pana acum un om care sa imi spuna ca lumea in care incercam sa traim e una normala. Din contra, are toate simptomele unei lumi nebune si incorecte. Daca in privinta corectitudinii, creativitatea unora dintre noi este mutilata iremediabil de dorinta de apartenenta la ceea ce numim, exagerat, societate, in ceea ce priveste nebunia nu avem nicio scuza.

In lumea pe care o vad eu ai doar doua variante: sa te adaptezi sau sa iti accepti infrangerea si sa incepi sa te obisnuiesti cu ideea de a face compromisuri la tot pasul. Acestea fiind variantele, decizia mea a fost luata din secunda doi. De cand ma stiu m-am luptat (si probabil o voi mai face mult timp de acum incolo) cu incapacitatea de a accepta o infrangere asa cum mi se pare ca ar trebui sa o fac.

Oamenii normali spun am pierdut si merg mai departe, nu isi incordeaza involuntar muschii si riposteaza atacand un dusman care tocmai a sters cu ei pe jos. Pur si simplu nu e normal sa faci asta. Si iar ma intreb daca nu cumva e indecent ca normalitatea sa fie definita de o “societate” atat de eterogena.

Asadar varianta doi imi suna deplasat inca de la inceput. Sunt un pierzator prost si nici nu dau semne ca as vrea cu adevarat sa ma perfectionez in asta. In ceea ce priveste compromisurile par sa am o problema cel putin la fel de mare.

Ma gandesc ca poate nu am simtit inca gustul acestor compromisuri, ca inca nu am capacitatea de a fi un fatalist veritabil care isi accepta “destinul” si ceea ce “e dat sa ni se intample”. Si intr-un fel, cred ca imi doresc sa le pot face. Am cunoscut cu alte ocazii sentimentul caldut, eliberator si relaxant pe care il ai atunci cand greutatea unei decizii iti este luata de pe umeri.

Acestea fiind premisele, imi ramanea, deci, o singura varianta: sa ma adaptez. Or, ce inseamna sa te adaptezi la o lume nebuna daca nu sa iti creezi si sa crezi in propria-ti nebunie?

ps: intrebarea de o suta de puncte este: daca toate lucrurile in care am crezut pana acum s-au realizat, ar trebui sa incep sa-mi fac (mai multe) probleme? :)

Stiti ce ma intriga? Aroganta oamenilor modesti. Exista o categorie de oameni modesti care inteleg ca desi lumea are nevoie de eroi, ii uraste totusi pe cei care au avut curajul (sau norocul, daca asa ceva exista) sa ajunga cu mult mai aproape de perfectiune decat majoritatea.

Iar a fi modest in conditiile in care stii mai multe decat majoritatea inseamna, in multe cazuri, sinucidere sociala. Si atunci, oamenii astia, modesti irecuperabili, mimeaza aroganta (condamnabila de multi) intr-o incercare de a mai estompa putin din perfectiune macar in ochii celorlalti, daca pe ei nu se pot convinge ca sunt banali.

Aspira la normalitate fiindca se gandesc, probabil, ca asta i-ar face mai acceptabili. Si cred ca au dreptate. Banalitatea ii face intr-adevar mai suportabili de catre cei multi si provoaca de cele mai multe ori o atitudine neutra din partea celor putini. Insa intrebarea e: oare ei se mai pot suporta? Si daca raspunsul este nu, cu cine ti-e mai usor sa lupti? Cu toti cei din jurul tau sau cu tine?