Andrei Roșca

“In Vest, individul se manifesta indeosebi in afaceri, in initiative economice, in comert, in reteaua serviciilor, pe scurt in domeniile unde are o sansa de a reusi, de a obtine bani, de a-si crea o situatie, pe cand in Est, iesit dintr-o lunga mortificare, el navaleste zgomotos si dezorientat in toate directiile. E isterizat de o libertate pe care nu stie s-o utilizeze, dar niciodata, probabil, n-au vorbit atatia oameni in acelasi timp.

Daca la noi, fiecare individ s-ar sui pe un bolovan pentru a-si rosti monologul, Romania ar semana acum cu un imens Hyde Park. Oratori disponibili se gasesc din belsug. Numai ascultatorii lipsesc deocamdata.” – Octavian Paler

De un an si ceva invat sa ascult si simt ca inca mai am mult pana sa ajung sa cred, macar, ca stiu.

Intr-un cimitir din Craiova, pe o cruce simpla, statea scris un citat din Clavell:

“Ce sunt norii decat un pretext pentru cer / ce e viata decat o fuga de moarte?” Apreciem prea putin viata. Ni se pare ca ni se cuvine si nu ne intrebam prea des de ce.

Uitati-va la filmul “The Air I Breathe”. Astazi.

A fi liber nu inseamna a nu iti asuma niciun fel de responsabilitate, ci a avea dreptul sa iti alegi pentru ce anume vrei sa iti asumi responsabilitatea. Sau cel putin asa vad eu lucrurile. Eu, tipul obsedat de ideea de libertate. Am facut multe greseli, probabil ca voi face si mai multe din cauza acestei obsesii.

Stiu cat de fina e linia dintre libertatea pe care ti-o doresti fiindca urasti sincer constrangerile si libertatea pe care o vrei fiindca iti neaga responsabilitatile. O stiu fiindca o trec des, de multe ori inconstient, uneori perfect lucid.

Ma gandesc ca toti iubim libertatea si ca a mai fost cel putin un om care a ajuns la concluzia asta inaintea mea, altfel inchisorile ar fi fost doar niste pajisti verzi pline de margarete. Povestea cu drobul de sare nu mai pare la fel de amuzanta acum, cum parea la 5-6 ani.

Cel putin nu cand stii ca esti posesorul unei mentalitati cu probleme de claustrofobie, care simte ca se sufoca si riposteaza la cel mai mic semn de incoltire. Si numai oamenilor slabi nu le este frica sa lupte cu ei. Nu ne e teama ca vom pierde, ci ca nu ne vom putea ierta ca am castigat si de data asta.

Intotdeauna mi-a placut matematica. Uitandu-ma acum inapoi, ma gandesc ca unul dintre motive ar putea fi si relaxarea cu care constat de fiecare data ca mare parte din ceea ce ni se intampla are o explicatie logica. Rationamentul e simplu: daca problema are o logica iar tu esti o persoana suficient de perseverenta, mai devreme sau mai tarziu vei gasi solutia si vei putea mai apoi sa o aplici si altor probleme, facandu-ti viata mai usoara.

Lucrurile ce tin de simtire vin intotdeauna la pachet cu o doza de nesiguranta. Uneori, nesiguranta ne place, alteori e doar o sursa suplimentara de stres.

Revenind…mi-a placut intotdeauna matematica, insa in liceu am avut un profesor (de altfel foarte tare) care nu ma scotea din 5 si 6. Odata m-am pregatit foarte bine, i-am umplut 6 table si ma gandeam ca nu are ce sa-mi mai reproseze. La sfarsit mi-a zis “Nu a fost rau. Sapte. Data viitoare sa te misti mai repede.” L-am urat profund.

E, ajungand la subiectul postului, profesorul asta avea o vorba: de fiecare data cand cineva intarzia la ora si cerea voie sa intre, primea ca raspuns “Imi pare rau! A plecat trenul!” Si trenul pleca in fiecare saptamana, insa intr-o zi s-a intamplat ca el sa intarzie destul de mult, iar intr-un final, in momentul in care a intrat in clasa, un coleg mai pus pe glume ii zice “Domn’ profesor, a plecat trenul!” La care profesorul ii raspunde:
- Imposibil. Locomotiva sunt eu.

Eram astazi in metrou si stateam chiar langa usa. Ora 14:00, nu foarte aglomerat. La fiecare statie, cand se deschideau usile, erau cativa oameni care urcau imediat fiindca asteptau deja metroul, mai erau cativa care alergau pe scari si reuseau sa urce chiar inainte sa se inchida usile si intotdeauna, la fiecare statie, erau cel putin 2-3 oameni care alergau sa il prinda dar ramaneau pe afara. Le vedeam fetele fiindca stateam exact langa usa; ii vedeam pe unii dezamagiti, pe altii frustrati, pe unii resemnati iar altii injurau.

Si imi aminteam de ceea ce am povestit mai sus, cu profesorul. Asa e si in viata: unii se pregatesc si asteapta sa vina trenul, iar cand trenul vine in sfarsit, nici macar nu ezita. Altii, reusesc ca prin minune sa se strecoare printre usi si sa se apuce cu dintii de o oportunitate. Iar o parte dintre noi, probabil cei mai multi, nu apucam sa vedem trenul decat din spate, dupa ce a plecat. Fiindca am fost nehotarati, fiindca n-am stiut ca e trenul nostru sau fiindca eram ocupati facand cu totul altceva.

Si, desigur, intotdeauna mai sunt unii care isi doresc sa fie locomotive, chiar daca asta inseamna ca vor trebui sa traga dupa ei vagoane si sa stie in ce statii sa opreasca pe drum.

Later edit: completare de la Derelict

Tot zic ca scriu de cateva zile despre faptul ca ma asteapta 6 saptamani nebune. Voi lansa doua proiecte noi, bookblog a trecut de ceva timp de un nou prag iar chestia asta vine la pachet cu nevoia de adaptare si obligatia de a lua decizii “responsabile” (hai, definiti asta!) si, mai ales, am de infruntat niste frici, ceea ce imi dozeaza activitatea cu adrenalina si zambete ironice, plus frecvente incercari de a suprima pe cat posibil tot ceea ce pare a avea o solutie logica.

Pe de alta parte, vremea de afara pare sa fie de acord cu mine ca lucrurile vor fi okay si ca, indiferent de unde incepem sa numaram, fiecare dintre noi are o singura viata. Si, apropo de postul precedent, poate ca merita ca din cand in cand sa iti bagi picioarele in tot ceea ce este result-oriented, on-target si sa faci doar ceea ce ai chef sa faci, fix atunci cand ai chef sa faci, sfidandu-te pe tine si creand premisele unui proces de constiinta ce se anunta a fi chinuitor de dur.

Avem o frana comuna: ne e prea frica de esecuri, fiindca tot felul de tipi ne invata ca a avea succes e tot ceea ce conteaza, fara a ne aminti ca succesul poate fi definit in mod realist doar ca antonim al esecului. Iar acum, pentru a da putina greutate celor spuse mai sus si a scapa de privirile ce m-ar putea acuza de superficialitate voi chema in ajutor un, un, un…personaj fictiv! :)

“Even the biggest failure, even the worst, most intractable mistake beats the hell out of never trying.” Grey’s Anatomy

Pentru azi si maine am o agenda atat de plina incat, daca ar fi o zi obisnuita, m-as intreba daca sa imi descurc firul de la casti pe drumul catre metrou sau in timp ce casierita se cauta de rest pentru cei 3 ron pe care tocmai i-a primit. Daca ar fi o zi obisnuita as folosi tehnici de auto-motivare, as accelera tot ceea ce fac si as incerca sa gasesc solutii rapide pe care in mod normal sunt prea ocupat sa le vad.

Oamenii responsabili nu procrastineaza, ei inteleg ca trebuie sa ramana focusati si sa se concentreze pe obiective, sa nege nebuniile de moment si sa anuleze tentatiile si sursele de “zgomot” care ii distrag. Oamenii responsabili se iau prea in serios uneori.

Am plecat in parc sa citesc. Puteti incerca sa ma deranjati, las ambele telefoane deschise…

Oricat de mult mi-ar placea ceea ce fac, oricat de mult as putea vorbi despre ceea ce oamenii normali la cap numesc “munca”, uneori pur si simplu vreau sa ma opresc. Nu ma refer la momentele in care simt nevoia sa ma opresc, ci la cele in care vreau sa o fac. Si atat.

Am iesit azi din bloc si mi-am tinut respiratia cateva secunde, apoi am tras aer in piept ca dupa o raceala lunga in care a trebuit sa stau inchis in casa si sa imi suflu nasul tot timpul. Am vazut ca venea tramvaiul si m-am gandit, ca de obicei, ca as castiga 4 minute daca l-as lua pentru cele 2 statii, cat aveam de mers. Si, cumva, am simtit o durere in precizia asta si m-am intrebat cu voce tare si zambind: “cam cat de sanatos tre’ sa fii ca sa stii ca iti ia fix 8 minute sa parcurgi cele 2 statii pe jos, daca nu cumva prinzi rosu la semaforul de la piata Iancului?”

Mi-am dat seama ca mergand pe jos as pierde niste timp, am zis un “what the fuck” relaxant si am pornit pe jos. Am mers vreo 3 minute si m-am intrebat daca e frig afara. Nu era frig, mi-era bine. Am vrut sa-mi fie si mai bine asa ca mi-am dat haina jos si am simtit aerul rece. Am mers cu haina in mana pana mi s-a facut frig, dupa care mi-am pus-o la loc pe mine si, asa cum ma asteptam, binele de mai devreme s-a transformat in Bine. M-am uitat iar la ceas si chestia asta m-a enervat.

Tocmai treceam pe langa un fast-food. Fast-food care sucks big-time si in afara de faptul ca te ajuta sa te ingrasi ca un porc, altceva nu prea mai face. In mod normal creierul meu pur si simplu neaga existenta unei astfel de tentatii. Andrei, acolo nu-i un fast-food, e ori un cabinet ginecologic ori o vulcanizare ceva… Asta in mod normal!

Astazi, insa, mi-am cumparat un hamburger si m-am asezat pe o banca. Am privit putin in jur si m-am intrebat oare cati oameni se mai intreaba la ora aia daca sunt aroganti sau nu. A trebuit sa las raspunsul pe mai tarziu fiindca la picioarele mele a aparut un mop caine mic si paros iar la capatul celalalt al unei lese lungi statea o baba cocheta si cu o palarie de secolul trecut.

M-am uitat la ea si ranjea. Am recapitulat urgent: caine mic si paros la picioarele mele; pantofi facuti cu crema azi-dimineata; baba cu palarie, fardata si care ranjeste. M-am ridicat repede de pe banca. Mai vazusem filmul asta si tin minte ca nu imi placuse finalul. Aveam convingerea ca nici pantofilor nu le-ar placea.

Suna telefonul si il ignor. Suna iar. A treia oara raspund.
- Domnul Andrei Rosca? (astea care incep cu “domnul” se termina de obicei la fel de prost ca filmul despre care povesteam mai devreme)
- Aveti 5 minute?
- De ce? Dumneavoastra credeti ca aveti?

De cateva luni bune port in buzunarul hainei o bucatica mica de hartie. Odata, mi-am notat in fuga un citat ca sa nu il uit. Aveam de gand sa il transcriu intr-un fisier sau sa il pun aici pe blog, insa intotdeauna redescopeream biletelul cand eram departe de calculator. Scriu des idei ca sa nu le uit. Uneori le inregistrez pe telefonul mobil chiar daca se uita lumea ciudat la mine in metrou. Alteori ma trezesc noaptea pentru cateva secunde si imi vine o idee. Desi mi-e somn ma ridic din pat si incep sa caut pe intuneric ceva de scris, repetand in minte ca un copil mic, fiindca stiu ca pana dimineata as uita.

In unele dimineti ma trezesc cu senzatia ca in noaptea care tocmai a trecut mi s-a revelat ceva extraordinar, ca mi-a venit o idee geniala, si ma reped la hartia de pe birou. Cateodata nu se mai intelege nimic din ce am scris si stau minute in sir incercand sa deslusesc, alteori se intelege, insa ideea mi se pare banala si ma intreb ce oi fi visat de m-a facut sa cred, din nou, ca am descoperit ceva extraordinar. Iar in unele dimineti hartia e goala si imi dau seama ca, probabil, in seara aia mi-a lipsit vointa, somnul a invins si nu am mai apucat nici macar sa ma ridic din pat.

Am invatat sa tin la ideile mele chiar daca majoritatea sunt banale. Probabil ca mi-e teama sa nu trec pe langa ceva care m-ar putea schimba. Cine nu a masurat niciodata, obsesiv, cresterea unui proiect nu stie ce inseamna ca, intr-o zi, sa citesti undeva 6 cuvinte, dintr-o data sa se faca lumina si sa iti dai seama ca acea informatie te-a propulsat cu multe saptamani inainte, ca ar fi durat cel putin cateva luni in plus sa iti dai seama de unul singur care era problema si care solutia.

Sunt citate pe care mi le-am notat intr-un loc sigur, le citesc in fiecare saptamana, stiu ca e ceva genial in ele si ca ar trebui sa invat ceva, insa nu-mi dau seama ce. Dar le citesc si recitesc. Pe biletelul pe care l-am purtat cateva luni de zile in buzunarul hainei scria asa: Nu exista o cale adecvata de a-i forma pe oamenii inadecvati.

Ne place sa ne pacalim ca nu avem timp cand, de fapt, adevarata noastra problema este ca avem prioritati si nu ne multumim cu a face putin. “Nu am timp” e doar o scuza proasta, in timp ce “nu am timp de tine” e un exercitiu de sinceritate.

O sinceritate care doare si probabil ca, de cele mai multe ori, e mai bine sa fie evitata. Nu ii spui omului in fata ca ai o lista de 20 de prioritati pe saptamana respectiva iar el nu se afla printre ele. Alegi sa denaturezi putin adevarul pentru a evita sa faci pe cineva sa se simta prost. E un motiv decent pentru a minti, o scuza acceptabila.

Ceea ce nu mi se pare la fel de usor de acceptat este ca, de multe ori, folosim aceeasi minciuna si pentru noi. “Nu am timp” e probabil scuza secolului XXI. Si totusi fiecare dintre noi are 24 de ore. Chiar nu pare un pic ciudat faptul ca unii fac in acelasi timp de 10 ori mai multe decat altii?

Totul se reduce la prioritati. Nici macar eterna si aparent imbatabila scuza “muncesc 12 ore pe zi si nu imi mai ramane timp de nimic” nu functioneaza chiar pentru toata lumea. Cati dintre cei care spun asta nu ar putea gasi un job mai putin solicitant din punct de vedere al timpului? Cei mai multi ar putea, insa e destul de probabil ca acel job sa fie ceva mai prost platit.

Deci au o alta prioritate! Aceea de a scoate bani. Intre a castiga mai mult si a iesi mai des cu prietenii sau a se ocupa de un hobby, o aleg pe cea care li se pare ca le va aduce mai multa fericire pe termen lung. Important este sa constientizam ca intodeauna avem de ales. Chiar daca de multe ori una dintre variante pare de neacceptat, ea exista.

Ca ne aducem aminte prea rar cat de norocosi suntem ca traim.

Pasiunea nu este de vanzare si, deci, nu poate fi cumparata.
Pasiunea nu se tranzactioneaza. Cel mult, se poate darui.