Instant Gratification

August 18th, 2016

Mai jos, din ”Theories of Human Development”, câteva rânduri despre când învăţăm (sau ar trebui să învăţăm, dacă totul ar fi perfect cu copilăria şi părinţii noştri), să amânăm Instant Gratification, astfel încât să câştigăm mai mult pe termen lung.

Adică să nu mănânc acum ciocolata, chiar dacă mi-ar oferi un pic de plăcere instantanee, ci să aştept până la sfârşitul săptămânii, când mă voi urca pe cantar şi faptul că am slăbit 2 kg îmi va oferi de 10 ori mai multă plăcere, plus sentimentul că fac ceva pe termen lung, pentru mine. Sau să nu mă uit acum la serial, chiar dacă mi se pare că mi-ar rezolva toate problemele pentru 40 de minute, ci să lucrez sau să ies să alerg, astfel încât să mă simt un învingător pentru cel puţin 24 de ore.

***

”When a person is hungry, he doesn’t just fantasize, but she attempts to get food. For a baby, that means you cry, but you do an instrumental kind of cry, you try to get the parents’ attention, to get them to feed you. For an older child that might mean ”go to the refrigerator, for Heaven’s sakes, and make yourself a sandwich, don’t just sit and think about it, and fuss”.

Only thinking about food just doesn’t fill your stomach. And these needs then force a person to begin adjusting to reality.

And with this conscious processing one also learns what actions might lead to harm and punishment, because now that you are in touch with reality you might learn that even though you have a certain need, and therefore you have this drive state, if you do take certain actions, this may get you in big trouble. Somebody will punish you, or you may get hurt… So one learns to postpone gratification.

And one of the jobs of the Ego is to learn delay of gratification in order to develop appropriate ways to obtain what you need.”

doua locuri libere pentru coaching

July 5th, 2015

In majoritatea sesiunilor de coaching lucrezi cu obiective. Oamenii vin la un coach fiindca exista niste lucruri (personale sau profesionale) pe care vor sa le rezolve si stiu ca le-ar face bine sa vorbeasca cu cineva despre ele. Iar acest cineva are cateva “atribute”:

1. Nu face parte din viata ta. Adica nu ti-e nici prieten, nici iubit, nici frate, nici sef, deci ii poti spune lucrurile exact asa cum sunt si poti fi sigur ca asta nu iti va afecta (negativ) viata. Dupa sesiunea de coaching, fiecare merge si isi vede de viata lui.

2. Nu te va judeca. Coach-ii sunt train-uiti sa nu judece. Adica exista module intregi pe care le parcurgi in formarea de coach ca sa inveti sa nu ii judeci pe ceilalti. Deci poti sa ii spui orice avand incredere ca te va asculta cu atentie, iti va da feedback si nu va deveni subiectiv.

3. Un coach nu iti da solutii, ci te ajuta sa ajungi la propriile tale solutii. El nu e acolo ca sa iti spuna ce sa faci, nici n-ar putea sa faca asta. E viata ta, tu stii ce e mai bine pentru tine. Doar ca, din cand in cand, cu totii (!) avem nevoie de o parere obiectiva din afara, ca sa obtinem claritate. Daca aceasta parere vine de la cineva calificat, care a mai ajutat si alti oameni sa isi clarifice lucruri si sa gaseasca solutii, cu atat mai bine.

Un proces de coaching te ajuta sa te cunosti mai bine si sa poti decide (tu, nu altcineva) cum sa iti ghidezi viata astfel incat sa fii mai fericit. Te invata sa te descurci singur.

Revenind, in majoritatea sesiunilor de coaching lucrezi cu obiective. Uneori tin de relatii interpersonale, alteori de viata personala sau de cea profesionala. Cand aceste obiective stabilite de comun acord se ating, coaching-ul si-a atins scopul si se opreste. E, si fiindca doi dintre oamenii cu care lucram si-au atins obiectivele in ultimele 2 luni, am doua locuri libere si m-am gandit sa anunt mai intai aici, pe blog.

Sedintele se platesc (ca orice lucru care aduce cu adevarat valoare), insa prima intalnire este gratuita. Ne cunoastem, discutam putin, vedem daca are sens sa lucram impreuna si ce am vrea sa rezolvam si apoi decidem cum facem in continuare. Daca credeti ca are sens pentru voi (sau pentru vreun apropiat) dati un semn pe andreirosca1 [at] gmail [dot] com.

ps: din pacate, fiind doar doua locuri, va trebui sa le iau in ordinea venirii

Profund analitic, caut viata.

November 6th, 2014

Cand esti analitic, introspect si calculat, esti capabil, ai un potential imens. Gasesti solutii rapide la probleme care pentru altii sunt extrem de complicate, iti formezi proceduri si sisteme pentru majoritatea lucrurilor. Daca reusesti sa iti rezolvi si problemele care blocheaza consecventa (toti le avem) cele mai multe lucruri iti devin posibile.

Cand esti o persoana analitica, se mai intampla insa si altceva, nu doar lucruri bune: creste semnificativ probabilitatea de a gandi lucrurile mai mult decat trebuie. Iar asta nu numai ca iti consuma din energie, dar te si poate paraliza, de multe ori. Te blocheaza, te inchide, te face sa te expui mai putin la experiente noi iar asta iti franeaza cresterea si uneori te opreste din a trai cu adevarat. Te preocupa prea mult sa iei decizia corecta si uiti ca de multe ori e mai important sa te misti intr-o directie, oricare ar fi ea, decat sa gasesti solutia perfecta, solutie care, stii si tu, in momentele de luciditate, ca oricum nu exista decat in mintea ta.

Solutiile nu-s niciodata perfecte, doar ca daca le analizezi mai mult timp, ajungi sa crezi despre unele ca ar fi asa, cel putin pentru tine. E un proces prin care treci de fiecare data, fiindca te ajuta sa crezi in ceea ce vei face si elimina din teama de necunoscut. Iti da cumva senzatia ca, daca te uiti mai mult la el, daca il rumegi bine, devine cunoscut. Iti da iluzia de control.

Am vrut sa scriu astazi despre cum am reusit eu sa trec peste mare parte din momentele in care alti oameni, profund analitici, la fel ca mine, se blocheaza. Stiu ca pare groaznic de greu de facut, dar nu-i. So:

In momentul in care avem de luat o decizie, indiferent cat de importanta sau mai putin important pare, ceea ce facem e ca intram pe pilot automat prea repede. Am o decizie de luat > Am un mod in care iau deciziile? > Da, le analizez pana mi-e clar ce trebuie sa fac! > Atunci hai sa analizez. Si, bang!, aici s-a rupt filmul. Tocmai am ratat din nou oportunitatea de a lua decizii si altfel decat rational. In momentul in care iti dai seama ca analizezi, deja e prea tarziu.

Exista o fereastra de oportunitate, una mica-mica, de cateva momente intre punctul in care ne dam seama ca trebuie sa alegem ceva, si punctul in care am inceput deja sa analizam. E, in acele cateva momente, trebuie sa inveti sa te arunci cu capul inainte, sa inchizi ochii si sa faci un pas in fata, constient ca s-ar putea sa doara, dar intelegand ca fara sa iti asumi riscul asta nu vei invata niciodata sa iei deciziile si altfel.

Nu trebuie sa fie decizii majore, cel putin nu la inceput. Ba chiar e recomandat sa incepi cu lucruri mici, fiindca acolo riscul perceput este suficient de mic si el, si e mai probabil sa iti iasa. E ziua unui coleg la birou si iti intinde un platou cu 2 tipuri de prajituri. Iti dai seama ca e un moment de decizie si te grabesti sa intinzi cat mai repede mana catre una dintre ele, inainte sa apuci sa te gandesti la care ti-a placut mai mult ultima data, la care ingrasa mai putin, la care sunt mai multe sau mai putine pe platou, la faptul ca n-ai mancat nimic altceva azi sau ca ai mai mancat alte 5 prajituri inainte. Decizi ceva, (aparent) aleator, inainte sa inceapa procesul rational.

Risti facand asta? Pai da, s-ar putea ca in momentul imediat urmator sa iti dai seama ca ar fi fost mai bine sa o alegi pe cealalta, ca asta are alune si tie nu-ti plac alunele, ca o sa mai alergi 30 km pe banda la sala ca sa dai jos a 6-a prajitura de azi etc. E posibil sa doara (putin, e drept, fiindca si decizia a fost mica) insa tocmai ti-ai folosit pentru prima data un muschi pe care nu stiai ca il ai. E un muschi pe care cu cat il folosesti mai mult, cu atat iti va fi mai usor sa il incordezi data viitoare. Si pe decizii din ce in ce mai importante.

Nu o sa iti iasa din prima. In primele 10 incercari s-ar putea sa ratezi fereastra de 9 ori. Dar acum deja vei fi constient ca au existat acele ferestre, le vei vedea mai usor de fiecare data. Uneori vei decide ca vrei sa analizezi, si de multe ori chiar va fi mai bine sa o faci. Alteori, insa, vei simti ca vrei sa inchizi ochii si sa pui degetul pe ceva. Incearca. Cand iti va iesi pentru prima data se va simti al naibii de bine. Apoi, incet-incet, vei capata incredere ca poti face lucrurile si altfel si, in multe cazuri, vei fi uimit de rezultate.

Exersand mult timp, pe mine m-a ajutat sa devin mai om, sa rad de mine, sa imi asum ca sunt mult mai mult decat mintea mea. Da, am facut si tampenii, am facut si lucruri de care acum imi pare rau, dar nu regret niciun moment. Insa ma sperie groaznic faptul ca e una dintre chestiile alea pe care as fi putut sa nu le invat niciodata si viata mea ar fi aratat ca naibii, in ciuda potentialului. Ar fi fost ca si cum as fi trecut prin viata fara sa ies din satul in care m-am nascut. Cutremurator.

M-a intrebat odata un client de coaching excesiv de analitic daca are vreo sansa sa scape de asta 100% vreodata. :) Raspunsul e ca nu. Dar nici nu trebuie! Amintiti-va de toate plusurile pe care le aduce, nu vreti sa renuntati la alea. Vreti sa fiti capabili de analize si rationamente cat mai bune, insa in acelasi timp, sa fiti capabili de cate un leap of faith din cand in cand. Iar voi, noi, spre deosebire de oamenii mai putini analitici, trebuie sa ne antrenam ca sa facem asta.

Dar, hei, ce e antrenamentul altceva decat a stabili un sistem, niste proceduri si a fi consecventi pana ne iese? :) Iar la asta ne pricepem.

cum ne (re)gasim identitatea profesionala? (workshop)

January 24th, 2014

(detalii despre workshop, mai jos)

a) Ai un job in care nu te mai regasesti. Ti se pare ca ai putea face mai mult, mai bine sau ca, din contra, la cat de bine le faci, ar trebui sa fii platit(a) cu mai multi bani. Cu toate astea, nu stii daca sa pleci sau nu. Si nici in ce directie.

b) Ai avut un job pana de curand, ai plecat (voit sau nu), iar acum te gandesti ca ai putea sa o iei intr-o alta directie decat pana acum. Poate sa te muti dinspre “angajat” catre “antreprenor” sau “freelancer”? Sau poate invers.

c) Sau poate ca stii deja ce vrei sa faci, insa te intrebi daca din pasiunea ta se poate si castiga suficient incat sa traiesti decent.

Sau poate ca vezi atat de multe directii incat nu stii pe ce criterii ar trebui sa le evaluezi. Paralysis by analysis?

Cand ne aflam in situatii ca asta, productivitatea noastra scade dramatic iar sensul lucrurilor tinde sa dispara. Daca suntem norocosi, ne agatam de persoane dragi, de prieteni si speram ca o sa treaca. Insa orice proiect profesional in care ne aflam are un sens, e acolo pentru a ne invata ceva. De multe ori, e acolo pentru ca avem nevoie de o trambulina care sa ne propulseze catre altceva.

Am cunoscut in ultimii ani foarte multi oameni, atat din postura de antreprenor, cat si din cea de coach. Cel putin 75% dintre oamenii pe care i-am intalnit si cu care am atins subiectul job-ului au una dintre provocarile de mai sus. Cel putin trei sferturi! Mai mult decat atat, la mare parte dintre ei am simtit o retinere in a vorbi cu altii despre asta. Era ca si cum le e rusine de faptul ca o simt, ca au ajuns in situatia asta. In plus, uitandu-se in jur, aveau impresia ca toti ceilalti au o directie, ca sunt siguri de ea, ca stiu incotro merg, numai ei nu reusesc sa o gaseasca.

Evident, e o iluzie, mare parte dintre oameni habar n-au in ce directie sa mearga. Multi merg cu turma. Insa altii isi pun intrebari, incearca sa faca astfel incat peste 10 sau 20 de ani sa nu regrete ca au lasat pe altii sa le decida directia.

Exact pentru acesti oameni am gandit un workshop de 6 ore (12 si 13 februarie, intre orele 19 si 22:00), tinut de mine si organizat impreuna cu The Hunger. Participarea este contra-cost (banii sustin The Hunger), iar pretul este 340 ron pana pe 10 februarie si 400 ron dupa aceasta data. Pe langa cele 6 ore de workshop, costul include si participarea la doua intalniri de grup, de follow-up, in care sa urmarim impreuna ce se intampla dupa workshop si sa putem sprijini eventualele schimbari.

Locurile sunt limitate iar inscrierile se fac aici , in ordinea venirii.

De ce un workshop si nu o carte sau un articol? Fiindca stim cu totii ca pentru a intelege ce ni se intampla si a gasi solutii, e nevoie de mai mult decat un articol motivational. Iar un grup de oameni care trec prin aceleasi lucruri va face diferenta.

Ce putem face impreuna? Putem sa intelegem de ce ne e greu sa alegem, ce ne face nesiguri si putem sa invatam impreuna cum sa gasim drumul potrivit pentru fiecare dintre noi.

Poate ca doua zile nu vor fi suficiente pentru a va gasi drumul si identitatea profesionala, insa va pot promite ca:
– veti sti ce intrebari sa va puneti pentru a afla cu certitudine daca sunteti intr-un loc gresit
– veti invata sa cautati locul potrivit pentru voi si
– veti sti sa il recunoasteti atunci cand il gasiti

Invatam cum sa verificam daca suntem intr-un loc potrivit si cum sa ne centram atunci cand am luat-o pe aratura. Tuturor ni se intampla asta. Putem trece peste!

*ca la orice workshop tinut de mine, exista si o clauza de Money Back Guarantee. Adica daca din orice motiv simtiti ca nu a meritat, ne spuneti si va dam banii inapoi fara intrebari sau obligatii suplimentare.

[Vreau sa ma inscriu la workshop]

sa stam cu noi

December 14th, 2013

Cred ca prin 2010 am invatat sa stau. Abia prin 2010. Sa ma opresc din cand in cand, sa iau piciorul de pe acceleratie si sa ma uit in jur. Apoi, sa ma uit in mine.

Nu ne invata nimeni asta, sa stam. Ne invata doar sa alergam, in fiecare zi mai repede decat in precedenta. Ne invata ca daca in fuga asta suntem printre primii, atunci e bine. Daca nu, sa fugim mai repede! Sa fugim ca si cum am sti catre ce. Si nu stim, normal ca nu stim, habar n-avem.

Ne setam niste obiective, avem niste idei, cateva sperante si o lista scurta pe care speram sa o putem bifa, candva, in viata asta. Dar, in realitate, habar n-avem daca si cand vom ajunge acolo.

Am invatat in coaching ca de cele mai multe ori oamenii doar cred ca alearga catre ceva. De fapt, fug de ei.

Dincolo de faptul ca ne uitam in jur, ii vedem pe toti ca alearga, si ne imaginam (stupid, zic eu) ca despre asta-i viata, de cele mai multe ori ne e si frica sa ne oprim. Fiindca daca ne-am opri, ne-am putea auzi gandurile, am simti inima cum bate si ne-am putea da seama, ca intr-o oglinda, cine suntem acum. Si ne e teama de distanta dintre ceea ce suntem si ceea ce credem ca ar trebui sa fim.

Singura problema e ca, pentru a putea ajunge sa fim cine vrem sa fim, cam avem nevoie sa stim de unde plecam. Iar asta nu o putem afla din fuga. Tre’ sa stam.

despre singuratate

May 21st, 2013

M-a intrebat cineva zilele trecute daca eu nu ma simt singur. E genul de intrebare pe care chiar si eu evit sa o adresez direct oamenilor, fiindca stiu ca poate sa doara. Am zambit si n-am raspuns, mi s-a parut ca e mai potrivit sa nu spun ce mi-ar veni sa spun, ci sa ma gandesc mai intai. Ma mai gandisem si in alte dati si ajunsesem la acelasi raspuns: nu ma simt singur decat cateodata.

Daca as crede in noroc, as zice ca am fost norocos sa am tot timpul oameni misto pe langa mine. Familie, iubita, cativa prieteni buni, colegi misto de munca mai totdeauna. In plan personal nu prea m-am simtit singur, iar in putinele momente in care eram totusi singur, nu o simteam ca pe o presiune, mi-era bine.

Insa intrebarea era pusa mai degraba in contextul profesional, cel in care de 11-12 ani ma joc de-a antreprenoriatul si de-a construitul de sisteme. Si nici aici nu ma simt singur, nu in majoritatea timpului. Sunt genul de antreprenor caruia ii place sa construiasca echipe, iar daca te inconjori de oameni misto, nu prea ajungi sa te simti singur.

Cu mici exceptii. Din pacate exceptiile sunt exact momentele alea in care ai avea nevoie sa nu fii singur, cele in care ai de luat decizii fundamentale, radicale, importante, genul de decizii la care ti-ar placea sa te poti sfatui cu cineva. Cu oricine*. Atunci da, esti singur, si singuratatea devine atat de evidenta incat uneori te intrebi de ce naibii esti acolo. Sunt momentele in care esti invidios pe toti oamenii care au lucrat ca angajati cu responsabilitate redusa toata viata lor.

Poate o sa sune arogant, poate ignorant, insa atunci cand o decizie proasta pe care o iei poate sa te coste, cel mult, locul de munca, mi se pare ca mizele sunt foarte mici, aproape niste glume. Evident, in functie de background-ul pe care il are fiecare, mizele astea pot fi imense pentru unii, stiu asta. Insa in zona de antreprenoriat, ideea unei astfel de mize reprezinta un paradis la care nu poti decat sa visezi. Toate deciziile tale impacteaza multi oameni si asta da, le face complicate. Iar atunci cand lucrurile devin foarte complicate, fix atunci, doar atunci, simti ca din punctul asta de vedere esti singur. Si ar fi bine sa fii in stare sa deal-uiesti cu asta…

Sigur, exista multe teorii si abordari care spun ca, de fapt, cu totii suntem singuri, indiferent ca-i antreprenoriat sau nu si indiferent cati oameni avem in jurul nostru. Despre asta insa, cu alta ocazie.

PS: in tema celor de mai sus, va recomand un articol bun-bun despre antreprenori / fondatori de business-uri. M-am regasit in cel putin jumatate din lucrurile de acolo.

*evident ca exista solutii si pentru aceste momente. Coaching-ul este una dintre ele, am testat-o din ambele ipostaze, si cea de client de coaching si, de ceva vreme incoace, si din cea de coach. A functionat in ambele cazuri. Insa mare parte dintre oameni habar n-au ce inseamna coaching-ul, deci pentru ei asta nu este (inca) o solutie. Dar ar putea fi.

A munci pentru ce ai

January 9th, 2013

Am invatat devreme ca nimic nu se intampla pur si simplu si ca, de cele mai multe ori, trebuie sa muncesti ca sa ai. Si nu vorbesc doar de lucrurile materiale.

Am invatat sa muncesc pentru tot ce n-am dar imi doresc si, mai ales, am invatat sa muncesc pentru tot ce am. Ca sa nu le pierd. Si mi se pare ca a doua e cel putin la fel de importanta ca prima, chiar daca uitandu-ma in jur vad ca multi nu-s foarte constienti de asta. Renunta prea repede la lucruri la care nu simt ca ar fi okay sa renunte.

E ca-n business. Atunci cand te pricepi sa vinzi decizia de a imbunatati client service-ul si retentia de clienti e mai greu de luat. Ti-e mai confortabil sa faci achizitie de clienti tot timpul. Doar ca daca sunt cu adevarat sigur de ceva, ala e faptul ca zona de confort nu iti poate asigura decat nefericirea.

Expert sau Antreprenor

December 16th, 2012

Exista oameni care vor sa aiba propriul business si oameni care nu vor asta. Nu cred ca o varianta e mai buna decat alta, ci ca pentru fiecare dintre noi una e mai potrivita. Am sa ma refer mai jos la cei care chiar isi doresc propriul business si amana sa faca pasul.

Am auzit zeci de motive pe care oameni angajati si le gasesc pentru a nu “pleca pe cont propriu”, printre care si acela ca inca nu au suficienta experienta. “Vreau sa devin mai intai expert in ceea ce fac”, “trebuie sa mai invat lucruri”, “inca sunt nesigur”, “vreau sa invat mai bine cum functioneaza business-ul asta”.

Atat din postura de antreprenor cat si din postura de coach care lucreaza cu antreprenori, pot sa va spun ca, din punct de vedere antreprenorial motivul asta n-are niciun sens. Dar nici macar unul! E doar un motiv pentru a mai ramane o perioada in zona de confort, fiindca in afara ei s-ar putea sa esuati, sa va doara, sa va faceti de ras etc.

Drumul angajat – expert – antreprenor nu e cel mai bun drum pe care o poti lua. Majoritatea oamenilor care merg pe drumul asta raman de fapt blocati undeva intre expert si antreprenor. Adica au un oarece succes antreprenorial, insa in continuare sunt blocati intr-un business in care schimba timpul lor pe bani. Si, invariabil, ajung sa munceasca mult mai mult decat si-ar dori si sa fie nefericiti.

Iar motivul pentru care raman blocati intre expert si antreprenor este ca acest shift de paradigma este foarte greu de facut. E greu sa accepti si sa iti asumi (si public, si in mintea ta) ca incepand de maine renunti la potentialul de a fi cel mai bun expert in domeniul X pe care il cunosti. Fiindca, sa n-aveti dubii, pentru a fi antreprenorul care va doriti sa fiti, trebuie sa va fie clar ca vreti sa deveniti antreprenor, nu sa o tot bajbaiti intre expert si antreprenor in functie de cum va treziti dimineata.

Asta fiindca antreprenoriatul e mai mult decat un full-time job. De fapt, daca veniti din zona de angajat, primii ani va vor redefini conceptul de “full-time job”. In antreprenoriat trebuie sa deprinzi (repede!) o gama atat de larga de skill-uri incat probabil nu vei mai avea timp sa fii la curent chiar cu tot ce se intampla in domeniul tau de baza. Oricum, in mod cert nu vei putea concura cu cineva care 10 ore pe zi face un singur lucru, in timp ce tu faci douazeci. Poti sa accepti asta si sa ti-o asumi sau sa alegi sa o negi si sa gestionezi consecintele.

“Vrea sa devin mai intai expert in ceea ce fac” poate functiona, exista exceptii! Insa de cele mai multe ori nu va merge fiindca presupune sa mergi cu si mai mult avant inspre “statutul” de Expert, cand ceea ce iti doresti tu de fapt este statutul de “Antreprenor”. Adica asta imi imaginez ca iti doresti. Sau…?

*ideea ca antreprenoriatul (cel putin cel ce implica doza de libertate spre care multi tind) necesita renuntarea la a iti dori sa fii expert nu e sustinuta doar de experienta mea personala, ci si de literatura de business. In acest sens, puteti incepe cu The E-Myth, a lui Gerber.

De ce ii judecam pe ceilalti, partea a II-a

November 16th, 2012

Am publicat azi, mai devreme, un articol pe tema “De ce ii judecam pe ceilalti?“. Si in bunul spirit social-media-web-2.0-ish, Cristian Pascu mi-a dat o replica pe blogul sau. Va invit sa o cititi. Eu am citit-o de 2 ori, mi-a placut si am vrut sa ii raspund lui Cristi cu un comentariu. Fiindca discutia este insa lunga si mi-ar placea sa interveniti si voi, am sa public raspunsul meu mai jos.

***

Iti multumesc pentru analiza, Cristian. :) A fost o lectura placuta si interesanta si in mod cert e un subiect care poate fi dezbatut. Ma bucur ca ai facut-o. Trei observatii am:

1. Zici tu

“De multe ori avem reacții emoționale la acțiunile celorlalți. Și nu fiindcă considerăm că ceea ce fac ei e rău.”

Iar eu spun ca nu am zis nicio secunda ca ar fi rau sau bine (binele si raul sunt oricum concepte foarte discutabile si, din punctul meu de vedere, un produs al societatii), ci doar ca atunci cand avem o reactie emotionala la ceva facut de celalalt, inseamna ca asta ne atinge. Pozitiv, negativ, nu stiu. Zic doar ca e relevant pentru noi dintr-un anumit punct de vedere.

2. Incepi cu

“Eu cred, simplu spus, că judecăm pe alții numai și numai ca să ne justificăm acțiunile. Îi judecăm ca să ne simțim superiori.”

Desi in multe cazuri se intampla fix asa, mi se pare important sa iti amintesc ceva ce in mod cert stii. Ca multi oameni se simt intr-adevar inferiori si isi doresc sa nu se mai simta asa de fiecare data cand se compara cu ceilalti, insa in acelasi timp exista si oameni care se simt superiori si la ei problema despre care vorbesti tu nu se mai pune. Sau cel putin nu se mai pune asa.

Atat sentimentul de superioritate cat si cel de inferioritate sunt “tratabile” la fel, fiindca de fapt sunt niste devieri de la zona de echilibru, insa “noi nu suntem ca ceilalti oameni” nu inseamna neaparat “vreau sa cred ca sunt superior lor” (si nu e momentul sa discutam mitul supereroului aici), ci ar putea insemna la fel de bine “imi doresc doar sa fiu diferit de ei si am nevoie ca cei din jur sa imi confirme asta; iar daca ei nu o fac, am sa ii presez sa o faca asa cum ma pricep eu mai bine”.

3. In ceea ce priveste presupunerile, tu spui ca

“Nu toate presupunerile noastre sunt false. Uneori sunt chiar foarte adevărate. Oamenii sunt, într-o importantă măsură, asemănători.”

…in exemplul tau, putem intr-adevar sa ne gandim ca cel de langa noi ne seamana si ca ar putea gandi (more or less) la fel ca noi, greseala vine din a presupune ca gandeste FIX la fel ca noi. Avem nevoie de generalizari la fel cum avem nevoie de etichetari, altfel nu am putea trai. Si putem sa consideram si ca avem nevoie de presupuneri, atata timp cat intelegem ca facand asta ne ducem intr-o zona superficiala, in care oricand putem gresi*.

*stiu ca greseala duce mai degraba la evolutie, decat la ceva negativ, insa ne trebuie un alt articol pentru discutia asta. :)

De ce ii judecam pe ceilalti?

November 15th, 2012

Ne cam aruncam sa judecam situatii. Si oameni. Si cred ca e important sa intelegem de ce asta este profund gresit. Gresit nu fiindca Andrei o considera asa, nu fiindca cineva ar detine un adevar absolut pe care incearca sa il argumenteze, ci fiindca plecam de la premisa ca ne dorim sa fim fericiti. Si a ii judeca pe ceilalti ne duce foarte departe de acea stare de fericire, aproape indiferent cum ne-am defini-o.

Totusi, daca sunt printre voi oameni care nu vor sa fie fericiti, simtiti-va liberi sa ignorati tot ce urmeaza.

1. Judecarea celorlalti porneste de cele mai multe ori de la o serie de presupuneri, in special cea ca celalalt este exact ca noi. Presupunerile ne fac sa gresim. De fiecare data.

Va provoc chiar sa luati orice actiune facuta in ultimele 3 zile si sa o analizati succint. Veti vedea ca ea poate fi rezumata la o presupunere. Ati presupus ceva fals, ati presupus ca cineva a inteles, ati presupus ca cineva s-a gandit la, ati presupus ca cuiva ii va pasa, ati presupus ca sunteti mai pregatit decat erati de fapt. Alternativa presupunerilor este sa fim pregatiti sa analizam doar faptele. Si sa ne intrebam constant daca nu cumva, din nou, pentru a mia oara, exista in rationamentul nostru o presupunere pe care ar trebui sa o challenge-uim.

2. Alteori, judecarea celorlalti porneste de la o nevoie de a cataloga lucrurile. De a ne da iluzia ca le controlam. Le impartim in lucruri bune si lucruri rele, in corecte sau incorecte. Atunci cand incercam in mod constient si consecvent sa nu judecam, intelegem insa ca lucrurile nu sunt niciodata rele sau bune, ci noi alegem sa le vedem ca fiind bune sau rele.

Aceasta perspectiva schimba totul. Nu mai presupunem ca stim, nu mai detinem un adevar absolut, ci suntem deschisi sa acceptam faptul ca noi, oamenii, avem dreptul la propria viziune asupra lumii. Invatam “sa fim de acord ca nu suntem de acord” asupra unor lucruri si sa ii acceptam pe ceilalti asa cum sunt, unici si, deci, diferiti de noi.

3. De cele mai multe ori insa, atunci cand judecam, nu este vorba nici de faptul ca presupunem lucruri, nici de dorinta (nevoia?) de a le cataloga, ci de o reactie emotionala la ceea ce auzim de la celalalt. Devenim emotionali, uneori defensivi, fiindca in acel moment conversatia pe care o aveam ne-a atins. Vedem in celalalt o parte din noi pe care refuzam sa o acceptam.

Inconstient, incercam sa punem o bariera intre noi si celalalt, incercand sa aratam in felul acesta ca nu suntem la fel. Uitam ca daca subiectul ne-ar fi indiferent, nu am avea de ce sa devenim emotionali. De cate ori o facem, probabil ca subiectul ne atinge mai mult decat credem.

In concluzie, a judeca nu numai ca ii face pe ceilalti sa sufere, insa ne spune ceva si despre cat de okay suntem noi cu noi. De cate ori ne dam seama ca ii judecam pe ceilalti ar trebui sa ne intrebam daca nu cumva vedem ceva la noi ce ne-ar placea sa se schimbe. Si sa actionam in consecinta.

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Coaching at Andrei Roșca.