Citesc de cateva zile, in acelasi timp, doua carti despre Napoleon deci probabil ca am sa mai revin asupra subiectului zilele astea. Una am luat-o de la ultimul Schimb de Carti iar pe cealalta imi propusesem demult sa o termin.
Chiar si fara cartile astea, am citit destul de multe despre Napoleon si intotdeauna m-a fascinat personajul. Nu am sa incep acum o argumentare a geniului sau militar, a faptului ca a fost un strateg excelent si nici macar despre viziunea sa nu vreau sa scriu.
Pe langa toate astea a mai fost insa un lucru care m-a facut sa il admir: nivelul de dezvoltare personala la care a reusit sa ajunga, in acea perioada. Zic “in acea perioada” fiindca astazi, spre deosebire de acum 200 de ani, avem toate mijloacele de a deveni exceptionali. Sau, cu alte cuvinte, nu avem nicio scuza pentru a nu deveni.
S-au scris tone de carti pe tema autocunoasterii, de la manuale de psihologie si sociologie pana la self-help books, ba chiar s-au transpus aceste carti in fisiere audio pentru cei care nu au gustul lecturii. Pe langa asta, exista internetul, probabil cea mai importanta resursa, exista seminarii si experti care si-au dedicat viata domeniului care se numeste dezvoltare personala; se documenteaza constant pentru a ne invata sa ne cunoastem mai bine, sa ne intelegem, sa comunicam, sa empatizam, sa ne setam obiective, sa ne construim o mentalitate sanatoasa si sa dam un sens vietii noastre. Pe scurt, ne dau premisele necesare pentru a deveni oameni exceptionali.
Ei, Napoleon a invatat toate astea de unul singur, acum mai mult de 200 de ani. “Nothing is more difficult, and therefore more precious, than to be able to decide.” zice el. Suna cunoscut? E o idee simpla? Este! Exista oameni care nu o constientizeaza? Pai exista destui. Aia care au impresia ca viata e un joc de leapsa si paseaza responsabilitatea imediat ce isi dau seama ca e la ei.
“Impossible is a word to be found only in the dictionary of fools“. Arogant? Probabil! Corect? Daca ma intrebati pe mine, da. “A man will fight harder for his interests than for his rights“. Cat de mioritic va suna asta? Stiti multi romani care lupta pentru drepturile lor? Eu stiu multi care aleg sa tolereze cu consecventa nesimtirea uitand ca si pasivitatea e, de multe ori, condamnabila.
Si ca sa nu spunem ca romanii astia chiar nu au fost inspirati de nimic din ceea ce a facut sau zis Napoleon, iata si un citat care, zic eu, se potriveste perfect clasei politice de la noi: “If you wish to be a success in the world, promise everything, deliver nothing.†Hai ca pe asta cred ca au luat-o de buna si o aplica in fiecare saptamana, fiecare zi, fiecare minut.
“Cei mai multi ma socoteau un original daca nu chiar ticnit. Nu ma ocoleau insa. Acum eram ca un ciumat. Se facuse gol in jurul meu si mergeam pe strada cu acest gol dupa mine.
E normal, mi-am zis. Un om intelept prefera sa n-aiba incurcaturi. Daca aude pe cineva tipand, nu se amesteca. Prefera sa taca si sa nu observe. Evita si gandul ca, intre masti de sticla nedreptatea nu evolueaza decat spre o nedreptate si mai rea. Are propriile lui griji, ce-i mai trebuie si altele? Si-l considera prost pe cel care aude.
Treaba lui daca tine sa-si faca rau singur, se gandeste grabind pasul. Dar nici nu ii place sa i se aseze oglinda in fata. Nu pentru ca s-ar cai, ci… Si la urma urmei de ce-ar trebui sa se justifice? Sa se justifice cei care fac pe altii sa tipe sau cei care tipa, nu cei care isi vad de grijile lor… Vechii mei prieteni se socoteau, fara indoiala, toti niste intelepti, iar eu eram prostul. Si nu-mi iertasera, probabil, ca dupa ce eram prost mai aveam si tupeul sa-i judec.
Nu-i condamnam. Cine s-a ridicat impotriva tacerii a riscat totdeauna sa se faca tacere in jurul lui. Oamenii iti iarta multe, dar nu-ti iarta cand le arati cu degetul lasitatea. Ei vor sa para nobili, chiar cand nu fac nimic pentru asta; sau mai ales cand nu fac nimic.”
[...]
De ce-s asa de om, asa de imperfect?
si ce defect ascund de-mi face toate triste
si am gresit atat ca nesfarsite liste
de mari vinovatii imi flutura prin piept
Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe “i” in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
“responsabile”. Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim… Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi…
de Pablo Neruda
**publicata initial pe blog acum un an, repostata astazi
Poate unii dintre voi isi amintesc cum povesteam acum ceva vreme despre faptul ca eu nu consider modestia o calitate ci un lux, in special atunci cand esti tanar. Putini si-l permit. Astazi am discutat despre asta cu Iulian, la un ceai, iar cand am ajuns acasa am gasit in Convorbiri cu Octavian Paler, carte pe care abia am inceput-o, urmatorul fragment:
“V-am marturisit ieri ca eu nu consider modestia o virtute. O invoca in genere indivizii cu insusiri mediocre pentru a lasa impresia ca mediocritatea lor tine de modestie, nu de lipsa lor de calitati. In tinerete ea ar fi chiar o prostie. Ce sens are sa fii modest la douazeci sau treizeci de ani? Daca nu crezi atunci ca esti in stare sa izbutesti ce n-a izbutit nimeni pana la tine, cand o s-o crezi?”
Si ma mai intreaba unii de ce imi place Paler. D’aia.
Daca ai succes, castigi falsi prieteni si inamici adevarati. Indrazneste totusi sa ai succes.
Daca faci bine, multi te vor acuza de egoism, prefacatorie ori castiguri ascunse. Fa bine, oricum.
Onestitatea si spiritul direct te vor face vulnerabil. Nu renunta la ele, orice ar fi.
Lucrurile pentru care ai pierdut ani intregi sa le construiesti pot fi distruse peste noapte. Cladeste, fara sa te sperii.
Da-i lumii cat de mult poti si o sa primesti in schimb un sut in gura. Daruieste-te lumii. Neconditionat.
- Maica Tereza
Subliniez eu cuvintele pe care le consider importante: indrazneste, cladeste, daruieste-te, oricum, orice ar fi, fara sa te sperii, neconditionat.
Incredibil in cat de multe din cele de mai sus ma regasesc. La fel de incredibil e si cat de usor ne calmam firea razvratita atunci cand realizam ca sunt sau au mai fost si altii in situatia in care noi credem ca ne aflam. Increderea in faptul ca cineva ne-ar putea sau ne-ar fi putut intelege situatia ne ajuta sa mergem inainte si sa suportam cu stoicism acuzele, palmele si suturile pe care ei, spectatorii frustrati ai unei reprezentatii de care chiar si ei se simt nedemni, nu ezita sa le aplice cu fiecare ocazie.
Hai sa nu uitam ca, in timp ce unii stau pe margine si arunca cu pietre, altii s-ar putea sa le fi gasit alte intrebuintari si sa construiasca cetati. Si inca ceva: daca celor care construiesc nu li s-ar parea ca aruncatorii de pietre sunt niste fiinte banale si patetice, cu absolut niciun scop in viata asta, probabil ca ar mai da si ei drumul la cate o piatra din turn, din cand in cand, just for fun si, cine stie, poate ca de sus in jos piatra ar lovi mai tare.
“Cineva a spus odata ca onestitatea in lucrurile marunte nu e deloc un lucru marunt. De asemenea, cea mai marunta fapta buna e de preferat celei mai marete intentii.” (Ziglar)
Totusi, mi se pare ca avem cam multi oameni bine-intentionati care nu confirma nimic. Iar asta e trist in primul rand pentru ei. Fiindca, oricat de putin i-ar pasa unui om de cat bine face celor din jur, majoritatea sunt sensibili atunci cand vine vorba de imaginea lor, iar oamenii te judeca de obicei dupa ceea ce faci, nu dupa ceea ce intentionezi sa faci.
Imi aduc aminte ca am citit odata undeva ca “our intention creates our reality“. M-am gandit atunci si ma gandesc si acum, daca a vrut sa spuna ca intentiile ne construiesc de fapt o realitate proprie. Asta ar explica multe. Avem intentia de a face bine, de a ajuta oameni, de a munci mai mult insa, din anumite motive, nu o facem. Poate ca intentiei ii lipseste o carja, o tenacitate, o consecventa sau un alt factor motivator. Intentia o avem deci si simplul fapt ca ea exista ne face sa credem ca schimbam ceva, ceea ce e fals. Intentia fara actiune valoreaza zero.
O a doua interpretare a citatului “our intention creates our reality” ar putea fi cea care vine in completarea lui Bennis, care zicea “Leadership is the wise use of power. Power is the capacity to translate intention into reality and sustain it.” Adica iti construiesti o realitate care iti place, pornind de la intentie si alimentand din cand in cand cu consecventa.
Mi se pare trista isteria care s-a produs imediat dupa moartea lui Octavian Paler. Toata lumea a inceput sa caute cate o carte de-a lui, sa il citeasca macar acum, dupa ce “s-a mutat intr-o stea”. Ba chiar mai mult, televiziunile au inceput sa transmita “stiri” penibile, alaturand imagini de la inmormantare celor in care se prezinta ultimele X volume din Viata pe un peron, “singura carte a lui Octavian Paler care se mai gaseste in librarii”. Sunt convins ca si librariile online au inceput sa primeasca, brusc, comenzi peste comenzi de la oamenii care nu asteptau altceva decat transformarea unui Om in clasic, pentru a incepe sa citeasca ce a scris.
In toata aceasta isterie, dupa ce am cumparat domeniul octavianpaler.ro ca sa ma asigur ca nu il ia nimeni sa il umple de reclame, la cateva zile dupa moartea lui Paler, am mai dat o tura prin anticariatele pe care le frecventez si, nu mica mi-a fost mirarea cand, salutandu-l pe anticar, am primit un raspuns ce mi-a luminat ziua: “Am ceva nou de Paler. L-am pastrat special pentru dvs. Vremea intrebarilor. Cu autograf.” :)
La fel de mirat am fost si cand am inceput sa citesc cartea si mi-am dat seama ca este despre… revolutia din ’89 si, mai ales, despre ce s-a intamplat in anii imediat urmatori si modul in care Paler judeca cele ce s-au petrecut.
E o carte atipica pentru Paler iar celor obisnuiti cu eseurile lui e posibil sa li se para o carte facila, lipsita de profunzime, care se bazeaza mai mult pe relatarea evenimentelor la care a participat autorul. Foarte interesanta este insa structura cartii. Fara a fi o culegere de texte publicate, in Vremea intrebarilor apar fragmente din mai multe articole publicate de Paler, in special in Romania Libera, in perioada ’90-’94. Fiecare dintre aceste fragmente este completat de cateva comentarii adaugate cativa ani mai tarziu, la momentul scrierii cartii, adica in 1995. Se poate astfel face o comparatie destul de usor intre modul in care vedea el lucrurile atunci, exact dupa revolutie, cu viziunea pe care o avea in ’95, mult mai limpede, mai concreta, dar deznadajduita.
Desi din punct de vedere al consistentei cartea mi se pare cea mai diluata dintre toate cele pe care le-am citit pana acum, Vremea intrebarilor este o carte importanta in bibliografia lui Paler. Din punctul meu de vedere, este o dovada de netagaduit a faptului ca nu a avut niciun fel de simpatie fata de Ceausescu si toti cei din jurul sau iar singurul motiv pentru care, dupa ’89, a atacat constant puterea a fost speranta lui intr-o Romanie mai buna. Ar fi fost o arma puternica, sustinuta de articole care probabil se mai aflau inca in arhive, o arma cu care ar fi putut sa loveasca pe multi dintre cei ce l-au atacat in ultimii ani ai vietii si, urat, mai ales dupa.
Nu stiu de ce Octavian Paler nu a vrut sa foloseasca aceasta arma insa imi pot usor imagina ca el credea intr-adevar in ceea ce a scris, chiar in Vremea intrebarilor:
Ca individ, iti poti permite sa te aperi prin dispret, ignorand atacurile ignobile. Uneori, e chiar necesar sa faci asta. Viata e prea scurta ca s-o risipesti contempland o mocirla.
Din Vremea intrebarilor:
Sunt din ce in ce mai convins ca miracolele se ascund in banalitate. Cel putin, acelea care dau sens unei existente obisnuite. O amiaza oarecare, cu cer spalacit si cu o lumina blanda, de toamna tarziu, dupa o saptamana de ploi putrede, te poate face sa uiti, o clipa, de toate regretele si sa fii fericit ca traiesti.
Imi puneam, de aceea, din cand in cand, intrebarea daca nu era mai bine sa-mi vad de obsesiile mele normale. Nu ma aflam in locul meu in galceava politica. Imi pierdeam un timp pretios, pe care nu mai aveam cum sa-l recuperez si care, la varsta mea, implica riscul unor pierderi definitive, fara sa am, macar, justificarea unei pasiuni sau a unei ambitii.
Am sa va rog sa va uitati la filmuletul asta. In special cei care l-au tot injurat pe Paler fara sa fi citit vreodata 2 randuri scrise de el. Si spuneti-mi ce credeti.
“N-am înÅ£eles că tot ce nu am iubit la timp, am pierdut.” zicea Paler. Nu sperie pe nimeni gandul ca, pe langa marea dilema “sa iubesc sau sa nu iubesc”, s-ar putea sa mai fie necesar sa te intrebi si daca “e timpul sa ma apuc sa iubesc” ?
