Cartea nu da verdicte, doar prezinta fragmente din scrisori si scrieri despre Einstein. Insa e incredibil cate legaturi, deductii si corelatii se pot face prin simpla citire a acestora. As putea scrie multe, insa dincolo de responsabilitatea sociala si constientizarea rolului pe care el il are in societate, pe mine m-a interesat foarte tare modul in care Einstein a vazut razboiul si pe Hitler. Doar cateva citate, mai jos:

“Germania a avut nesansa sa fie otravita, mai intai de belsug, iar apoi de stramtorare.” (1923)

“Ciudati oameni, nemtii astia. Pentru ei nu sunt decat o buruiana, si cu toate astea mereu ma pun la butoniera.” (1925)

“Atata vreme cat am de ales in privinta asta, voi trai numai intr-o tara in care sa domneasca libertatile civile, toleranta si egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii… In momentul de fata Germania nu intruneste aceste conditii.” (1933)

“Declaratiile pe care le-am dat presei se refereau la intentia mea de a demisiona din functia de la Academie si a de a renunta la cetatenia prusaca.” (1933)

Catre Academia Prusaca de Stiinte: “Ati mai declarat ca o vorba buna din partea mea in favoarea poporului german ar avea o mare greutate in strainatate. La acest lucru trebuie sa raspund ca o marturie ca aceea pe care o sugerati ar fi echivalentul respingerii tuturor notiunilor despre dreptate si libertate pe care le-am aparat intreaga viata. (1933)

Catre Max Born: “In Germania am fost avansat acum la rangul de monstru al raului si mi-au fost confiscati toti banii. Dar ma consolez cu gandul ca oricum i-as fi cheltuit curand.” (1933)

“Nu pot sa inteleg reactia de pasivitate a intregii lumi civilizate fata de aceasta barbarie moderna. Oare lumea nu vede ca Hitler vrea razboi?” (oct. 1933!)

“Germania este inca preocupata de razboi, iar conflictul e inevitabil. Natiunea se gaseste intr-un declin intelectual si moral de la 1870 incoace.” (1935)

Catre rabinul Stephen Wise: “Ati gasit cuvintele potrivite pentru problemele dificile ale vremii noastre, iar acestea nu raman fara efect. As fi preferat doar sa nu fi folosit cuvantul “arieni” ca si cum ar fi un concept rezonabil.”

Catre Otto Nathan: “Singurul lucru bun pe care il vad in asta e ca Hitler, obsedat de puterea lui, va face destule prostii incat lumea intreaga sa se alieze impotriva Germaniei.” (1936)

“Din cauza traditiei lor nenorocite, nemtii sunt atat de rai incat va fi foarte greu ca situatia sa se schimbe prin mijloace rezonabile, ca sa nu spun umane. Sper ca pana la sfarsitul razboiului sa se omoare in mare masura intre ei, cu ajutorul binevoitor al lui Dumnezeu”. (1942)

Evident, el zicea toate chestiile alea cu 6-7 ani inainte de inceperea razboiului. L-a ascultat cineva? Si era Einstein, unul dintre putinii savanti cu adevarat respectati si in timpul vietii, nu numai dupa moarte.

Hold on to what is good,
Even if it’s a handful of earth.
Hold on to what you believe,
Even if it’s a tree that stands by itself.

Imi place mult fiindca e un text scurt, simplu, insa profund si care sintetizeaza in doar patru randuri premisele fericirii, asa cum o vad eu. Si totusi, sunt printre cele mai grele lucruri pe care ti le poti propune in viata, iar atingerea lor ofera, din punctul meu de vedere, dovada unei dezvoltari personale aproape complete.

Sa inveti sa apreciezi lucrurile bune si persoanele de calitate din viata ta si sa nu te opresti. Sa te tii cu dintii de ele, oricat de putine ti se pare ca ar fi si, de fiecare data cand ti se pare ca mai ai nevoie de ceva, sa te intrebi daca nu cumva il ai deja langa tine, dar esti prea ignorant ca sa il poti vedea.

Sa te tii de ceea ce crezi inseamna, pe de-o parte, sa iti respecti principiile si, macar in ochii tai, sa ramai vertical. Sa ai puterea sa te uiti in oglinda in fiecare zi si sa zambesti. Pe de alta parte, “the tree that stands by itself” poate fi increderea aia nebuna si de neclintit care produce zambete ironice in jurul tau si poate duce la etichetarea ta ca “visator ticnit”.

Intrebare: cunoasteti sau ati auzit vreodata de cineva care sa fi crezut atat de tare intr-un vis si care sa fi sfarsit altfel decat nebun sau demonstrand lumii ca se poate? Si daca ideea de nebunie sperie pe cineva, ganditi-va ca mine: in lumea lor, mare parte din nebuni sunt fericiti. Si doar asta ne dorim cu totii, nu? Sa fim fericiti. Chiar daca fiecare dintre noi are nevoie de alte lucruri pentru asta.

In Jurnal intim, Unamuno zice ca “pentru ratiune nu exista alta realitatea decat aparenta”. Deci, aparent, si cei ce reusesc si cei ce innebunesc sunt fericiti. Asta e realitatea lor.

Se cheama “We die alone” si este povestea reala a unui luptator de commando in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Jan Baalsrud (de origine norvegiana) ajunge in timpul razboiului sa lupte in “Compania norvegiana Linge“, o forta speciala a Aliatilor care avea ca principal obiectiv efectuarea de operatiuni de sabotaj in Norvegia, ocupata de nemti.

In ’41, o echipa de 4 astfel de soldati din compania Linge sunt trimisi sa debarce in Norvegia, cu misiunea de a antrena pe cativa dintre satenii ce faceau parte din miscarea de rezistenta norvegiana si a aduna date despre apararea germana. Sunt tradati, prinsi de nemti imediat dupa debarcare, iar 3 dintre cei 4 commando, impreuna cu echipajul barcii care trebuia sa ii debarce sunt prinsi sau omorati.

Singurul care scapa e Jan Baalsrud. Cartea este despre modul in care el reuseste sa se refugieze in Elvetia, desi este in permanenta urmarit de nemti, despre satele prin care trece in fuga sa, si modul in care este ajutat de oamenii din rezistenta. Ca sa ajung la subiectul post-ului, pentru mine a fost aproape incredibil sa citesc prin ce poate trece un om. Pierdut in muntii Norvegiei, luat de avalansa, ingropat in zapada timp de aproape 2 saptamani, trecut pe skiuri prin mijlocul unei garnizoane nemtesti, toate astea facute cu increderea ca va reusi.

Si, dupa 3 luni, a reusit. Insa a fost trecut din Norvegia in Elvetia legat de o sanie, cu picioarele degerate, cu cangrena, dupa ce ajunsese la jumatatea greutatii pe care o avea atunci cand a inceput misiunea. Spre sfarsitul cartii, povesteste cum intr-o ascunzatoare facuta in zapada, unde era tinut ascuns de niste norvegieni, chiar langa un sat ocupat de nemti, a decis sa se “opereze” singur, in speranta ca isi va putea salva picioarele.

Despre cata forta trebuie sa ai ca sa iti sectionezi singur 9 din cele 10 degete de la picioare, poate vorbim alta data; acum as vrea sa dau un citat cu lucrurile care ii treceau lui Jan prin cap atunci, dupa 2 saptamani in care a stat intins pe spate, pe o sanie, acoperit de zapada, singur, doar cu cateva rezerve de mancare pe care abia le putea duce la gura din cauza spatiului prea mic, fara sa se poata ridica de pe acea sanie, bolnav, dupa 3 luni de fuga prin zapada si noroi, cand inca mai spera ca va reusi sa scape cu viata.

“Sometimes, in those solitary days, he still had the strength of mind to laugh at the contrast between himself as he used to be and his present state of elementary existence. There was a certain kind of humour in the thought that he had once taken some pride in his appearence, chosen ties as if they were important, pressed his trousers, kept his hair cut, and even manicured his nails. Grubbing about in the snow for a crust of bread, reminded him of a time he had had to complain in an Oslo restaurant because there was coffee stain on the tablecloth, and of how apologetic the waiter had been when he changed it for a clean one. It had seemed important.[...]

But, luckily, what had happened to him in the last few weeks had changed him, and he did not mind his dirt. It had changed him more fundamentally than merely by making him dirty and ill and emaciated and crippling his legs. He knew already that if he lived through it all, he would never be the same person again. He would have lost his feet, he supposed, but he would have grown in experience.

He felt he would never dare to be impatient again, that he would always be placid and tolerant, and that none of the irritations of civilised life would have the power to annoy him anymore. Travel broadens the mind, he thought, and laughed out loud because the plateau was so damnably silent.”

bookblog îşi răsplăteÅŸte creatorii din ofertele de publicitate. Nu voi divulga sumele, fiind confidenÅ£iale, iar dacă din întâmplare, cetitoriule, vrei să faci reclamă editurii tale, îl poÅ£i contacta direct pe Andrei RoÅŸca pentru a afla cum mai merge pixelul pe proiectul lui. AÅŸadar, nu dimensiunea încasărilor m-a preocupat când am vorbit despre publicitatea de pe Bookblog, ci faptul că ele există, că ies bani ÅŸi din cărÅ£i, în ciuda opiniei “experÅ£ilor”, nu doar din manele, ringtonuri ÅŸi alte aberaÅ£ii.”

[articol complet] Thanks!

Insa, fiindca tocmai termin de citit Dezvoltarea personalitatii de C.G.Jung, voi da doua citate la care va invit sa meditam impreuna.

1. “Daca, pe de-o parte, este o nenorocire pentru un copil sa nu aiba o familie parentala, pe de alta, este primejdios pentru el sa fie inlantuit de familie. Atasarea puternica de parinti constituie o piedica in adaptarea ulterioara la lume. Omul care creste este destinat insa lumii si nu ramanerii permanente la stadiul de copil al parintilor sai. Exista din pacate foarte multi parinti care isi considera copiii permanent copii, pentru ca nici ei insisi nu vor sa imbatraneasca si nici sa renunte la autoritatea si puterea lor parentala. Aceasta metoda paguboasa produce fie oameni lipsiti de independenta, fie din aceia care si-o pot obtine doar fortat, prin siretlicuri.”

2. “Nimeni nu va nega sau macar subestima importanta varstei infantile; prea evidente sunt prejudiciile grele, adesea de o viata, provocate de educatia imbecila de acasa si de la scoala, si prea incontestabila necesitatea unor metode pedagogice mai rationale. [...] cum s-a ajuns si cum se ajunge inca la folosirea unor metode stupide si limitate de educatie? Evident, doar pentru ca exista educatori stupizi care nu sunt oameni, ci automate personificate de metode. Cine vrea sa educe trebuie sa fie el insusi educat. Invatatul pe de rost care inca se mai practica** si utilizarea mecanica a unor metode nu inseamna educatie, nici pentru copil, nici pentru educatorul insusi.

Eu admir, fireste, acest inalt ideal educativ. Dar cine educa in acest scop? Sunt in primul si in cel mai important rand parintii obisnuiti, incompetenti, care sunt adesea ei insisi, toata viata, pe jumatate sau de tot copii. Cine va astepta in definitiv din partea tuturor acestor parinti obisnuiti sa fie “personalitati” si cine s-a gandit vreodata sa imagineze metode prin care sa li se poata preda parintilor “personalitatea”? Nimeni nu poate educa pe altcineva spre a-si forma personalitatea, daca el insusi nu o are.”

**Fragmentul e dintr-un speech tinut in 1932 !!! 75 de ani mai tarziu nimic nu pare sa se fi schimbat.

“Povestea a inceput cu un telefon la radio. Raspunde unul din colegii mei, si zice: “Larry, Linia doi pentru tine”. Ridic receptorul si spun:”Alo!” A fost primul si ultimul cuvant pe care l-am rostit. Vocea de la celalalt capat al firului zice:
- King? Boom-Boom Giorno. Trei noiembrie. Sala Monumentului Eroilor, Fort Lauderdale. Un dineu filantropic. Canta Sergio Franchi. Esti maestru de ceremonii. Tinuta de seara. Ora 20:00. Sa fii acolo!
Zdrang! Inchide telefonul.

Cand am ajuns cateva luni mai tarziu, Boom-Boom m-a intampinat cu un zambet larg si mi-a spus: “Ne bucuram ca esti aici.” Imi spun in sinea mea: “VOI va bucurati?” Am dat buzna in cabina lui Sergio si l-am intrebat: ”Cum de te-au convins sa vii?” A raspuns: “Un tip pe nume Boom-Boom Giorno m-a sunat.”

Dupa asta, Boom-Boom imi da indicatii precise:
- Asa baiete. Urca pe scena. Descurca-te, fa ce vrei. Dar fa-o 20 de minute. Apoi anunta-l pe Sergio. Si nu aprinde luminile in sala.
- De ce le-as aprinde?
- NU aprinde luminile. Sunt multi concurenti in public.
- Cum adica concurenti?
- Oameni din afacerile cu ulei de masline, altii din afacerile cu paste fainoase, agenti FBI. Lasa sala in intuneric!

Asadar mi-am facut datoria douazeci de minute, am facut sala sa rada, l-am anuntat pe Sergio si m-am asezat. La sfarsitul reuniunii, in timp ce ma indreptam spre masina, Boom-Boom ma ajunge din urma; e in al noualea cer. “Ei baiete, zice el, ai fost fantastic!”

Ii spun: “Multumesc Boom-Boom”. Mai spune o data: “Serios baiete. Nu glumesc. Ai fost cu ADEVARAT fantastic.” I-am mai multumit o data. Apoi zice:
- Acum baiete, iti datoram o favoare.
- Ei, n-am nevoie de favoruri. Mi-a facut placere.

In momentul acela Boom-Boom a rostit cinci cuvinte pe care nu le mai auzisem pana atunci si nici vreodata dupa aceea. Era o intrebare pe care inca mi-o amintesc atat de clar incat imi da fiori. Tin minte cum era luna pe cer, deasupra oceanului. Tin minte racoarea din seara aceea de toamna si tin minte fiorul ce mi-a invadat sira spinarii cand Boom-Boom m-a intrebat:
- Ai pe cineva de care nu-ti place?

Daca ti-ar spune cineva vreodata asa ceva, iti garantez ca stiu cum ai reactiona. Ai incepe sa te gandesti la numele unor persoane. Eu asa am facut. Dar apoi m-a cuprins un val de moralitate si am hotarat sa nu fie nimeni eliminat. El n-a aflat niciodata, dar in seara aceea i-am salvat viata directorului postului Channel Four. Am spus, in schimb:
- Nu multumesc Boom-Boom. Nu pot sa fac asta.
Atunci mi-a pus alta intrebare:
- Iti plac cursele de cai?
- Mmm, daa, sigur.
- Tinem legatura!

Trei saptamani mai tarziu telefonul suna din nou. Vocea de la celalalt capat al firului spune simplu: “Apple Tree in cursa a treia la Hialeah.” Zdrang ! Aveam opt sute de dolari in banca pe numele meu. Am mai imprumutat cinci sute si am pariat toti cei o mie trei sute pe Apple Tree – pe toti, doar oi castiga. In timp ce privesc primele doua curse, imi spun in gand: “Sunt trei lucruri sigure pe lume – moartea, impozitele si Apple Tree care castiga a treia cursa azi”.

Ma asteptam pe la jumatate sa vad cinci jockey cazand de pe cai “din intamplare” chiar inainte de finish, dar cursa s-a desfasurat fara incidente neobisnuite. Si…marea surpriza. Apple Tree a castigat. Pariul fusese de 1 la 12.80$ asa ca am castigat opt mii de dolari. Boom-Boom se putea linisti acum. Nu-mi mai datora nimic. “

Titlu alternativ: Povestea porcului

De cate ori am scris ceva despre Octavian Paler, s-a gasit cate un neghiob sa comenteze in legatura cu trecutul lui politic si cu faptul ca nu-stiu-cate chestii a facut el pe vremea comunismului. Am raspuns de multe ori ca nu imi pasa. Eu, spre deosebire de altii, pot face foarte clar diferenta intre scriitorul Octavian Paler si omul Octavian Paler, la fel cum pot face diferenta si intre poetul Adrian Paunescu si omul Adrian Paunescu.

Scriu randurile astea nu pentru a imi justifica in vreun fel pasiunea pentru opera si pentru omul Octavian Paler. Nu simt nevoia. Le scriu pentru a plesni peste bot pe toti cei care n-au citit in viata lor nici 10 randuri din Octavian Paler dar isi permit sa arunce cu noroi, dupa ureche, intr-un om care, spre deosebire de ei, si-a constientizat conditia.

Iar in privinta oamenilor care arunca cu noroi eu am o teorie mai veche: e putin probabil ca un om cu mainile curate sa inceapa sa adune noroi de pe jos, murdarindu-se, insa e foarte probabil ca un porc sa se tavaleasca un pic mai mult prin cocina de viata in care traieste si sa improaste pe altii.

Asadar, dragii mei porci, cu speranta ca cititul celor cateva randuri de pana acum nu v-a extenuat, va prezint mai jos cateva note din Cartea Alba a Securitatii (volumul V, Anexa, Istorii literare si artistice, aparuta in 1995), note ce apar si in Convorbiri cu Octavian Paler, carte aparuta la scurt timp dupa moartea autorului. Ia vedeti, reiese din textele astea faptul ca Paler era un comunist convins?

I. ” Octavian Paler, nascut la 2 iulie 1926 [...] se afla in relatii cu anumiti oameni de litere elogiati de postul de radio Europa Libera, sprijinindu-i in actiunile ce le intreprind cu ocazia unor sedinte ale Uniunii Scriitorilor. In ultimii ani, s-a eschivat sistematic de la publicarea unor materiale sau exprimarea adeziunii sale de omagiere a unor evenimente politice interne sau aniversari. In vara anului 1983, Octavian Paler a contactat un cetatean francez de origine romana caruia i-a povestit despre greutatile pe care le intampina scriitori din tara noastra, despre situatia economica din Romania, apreciata de el ca foarte grea, despre masurile pe care, dupa opinia lui, le ia partidul impotriva culturii si oamenilor de litere.

La intoarcerea in Franta, cetateanul respectiv a fost cautat de Monica Lovinescu, care era la curent cu pozitia de protestatar pe care o afiseaza Octavian Paler la sedintele de Birou ale Uniunii Scriitorilor.”

Hai, va rog sa cititi in continuare, ca sa stiti macar de ce va injur.

II. “Sustinand ca presa si radioteleviziunea reprezinta a patra putere in stat, (cei doi) au subliniat ca nu in toate cazurile mijloacele noastre de propaganda ar sustine, pe deplin, politic partidului si statului nostru in domeniul culturii si pe un plan mai larg. Faptul ca la conducerea unor publicatii si edituri sunt mentinuti oameni ca Octavian Paler, George Ivascu, Dan Haulica si altii, care ar desfasura o subtila activitate de subminare ideologica, constituie un serios pericol, impunandu-se schimbarea lor neintarziata, precum si dizolvarea echipelor de disidenti de la Romana literara, Cartea Romaneasca, Convorbiri literare [...]”

III. “Cu privire la Octavian Paler, redactor-sef al celei de a doua publicatii politice a tarii, Romania libera, si-au exprimat surprinderea ca este mentinut in functie din 1972, desi n-a scris niciun rand pentru partid si presedintele tarii, evitand sistematic asemenea subiecte, fiind, in schimb foarte interesat in laudele ce i se aduc in Europa libera. Asa se explica, dupa opinia lor, si faptul ca in pagina culturala a gazetei sunt publicati aproape in exclusivitate membrii asa-zisei rezistente: Dan Haulica, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Valeriu Rapeanu si altii.”

Mai vreti? Va mai zic!

Intr-o nota a Securitatii datata 11 noiembrie 1982:

IV. “Scriitorii grupati in jurul lui Eugen Jebeleanu si Dan Desliu, intre care Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu si Octavian Paler, se pronunta tot mai vehement, in ultimul timp, impotriva manifestarilor de “fascism si antisemitism” cuprinse in continutul unor articole publicate in revista Saptamana[...] folosirea tot mai frecventa a cuvantului “fascism” in legatura cu continutul anumitor materiale din revista Saptamana vizeaza, in mod indirect, si factori tutelari, putand fi explorata impotriva politicii partidului nostru.”

Si un ultim fragment scris, de data asta, chiar de Paler in Convorbiri:

“Nu-mi cereti sa judec un om care a fost batut cu o bara de fier peste piept in puscarie si a fost condamnat la moarte. Mi s-ar parea necuviincios s-o fac.[...] N-am trecut printr-o asemenea experienta infernala ca sa pot sti dupa cate batai se sfarama rezistenta unui om. De ce mi-as permite sa-mi imaginez ca eu as fi facut fata mai bine terorii? [...]

Ei bine, eu trec a fi un catar curajos. Si in nu putine imprejurari am dovedit-o, poate. Credeti, oare, ca n-am stiut spre ce ma indreptam cand in preajma aparitiei fiecarui volum de omagii eram asediat si solicitat sa-mi dau o “contributie”, dar ziceam, invariabil, nu? Sau cand eram batut la cap – fiind la Romania Libera – sa scriu ceva, orice, macar despre lupta pentru pace (in care, fireste, urma sa dau un “citat”) iar eu ma eschivam, uneori sec, alteori prin tertipuri? Credeti ca eu n-am prevazut ce ma astepta? Si habar n-aveam ca va cadea comunismul in timpul vietii mele cand am refuzat ofertele primite dupa darea mea afara de la Romania libera.”

Va recomand calduros cu caldura sa lecturati cititi atat Convorbiri cu Octavian Paler cat si Vremea intrebarilor ca sa va mai puneti la punct putin. Dupa care va puteti intoarce aici sa discutam si, cine stie, poate ca ma prindeti intr-o dispozitie buna si va si aprob comentariile.

Mintzberg e un tip foarte destept si a predat cursuri de MBA timp de 15 ani, deci stie despre ce vorbeste. Ce mi se pare mie interesant in textul de mai sus? In primul rand dozajul: multa experienta + o anumita doza de arta + ceva stiinta. Mie mi s-a confirmat chestia asta pana acum. Am citit cel putin 20 de carti de management dintre care vreo 2-3 manuale iar asta s-ar putea considera stiinta insa, desi am invatat lucruri din ele, mult mai mult am invatat facand lucruri decat citind despre ele. Bine, “facand lucruri” ar suna mai corect daca ar fi citit “facand greseli” dar asta e deja alta discutie.

Al doilea aspect interesant in ceea ce zice Mintzberg e legat de “artisti”. Desi randurile de mai sus au fost scrise acum vreo 4 ani, cel putin in Romania ele sunt si in momentul de fata perfect valabile. Chiar vorbeam cu cineva zilele trecute si ii ziceam ca tot mai multi tineri se auto-intituleaza si, mai grav, chiar se cred “artisti”. Nu vorbesc acum de exceptii, de oamenii cu adevarat talentati care se pricep, sa spunem la pictura, si traiesc din asta. Cunosc si eu astfel de persoane.

Ma refer la cei care nu se pricep la nimic, nici nu vor sa se priceapa, habar n-au ce le place si in loc sa isi caute cu inversunare pasiunea se eticheteaza “artisti” si gata, au impresia ca au facut ceva. Nu stiu de ce dar nu mi-au placut niciodata titlurile astea: artist, om de cultura, poet. Poate ca esti un “om de cultura” bai nene, poate ca mai scrii si poezii si poate chiar te pricepi la asta, dar nu te mai recomanda asa decat daca traiesti din chestia asta. Ca si eu am facut pictura cand eram mic si totusi pe cartea mea de vizita nu scrie nici “artist” nici “urmatorul Dali”.

Revenind putin la management, exista o carte foarte buna care se numeste “Manager contra curentului” si, pe langa faptul ca e scoasa de doi tipi de la Gallup Organization, deci e foarte bine documentata, partea geniala a cartii este chiar ideea de la care cei doi autori au pornit, o idee simpla care s-a dovedit (prin studii extinse) perfect valida: managerii buni fac lucrurile altfel decat majoritatea. De aici si titlul cartii.

Aparent, e o idee banala si totusi manualele de management nu sunt altceva decat generalizari iar cursurile care ne invata ce e bine sa facem in situatia X se gasesc acum mai peste tot. Sigur, veti spune ca pentru a face altfel decat majoritatea trebuie mai intai sa stim cum lucreaza majoritatea iar asta invatam din carti si manuale. De acord! Insa nu cumva ar fi o idee mai buna sa ne concentram pe a construi “mentalitati de management” sanatoase? Nu cumva un curs intensiv de thinking outside the box ar fi de 100 de ori mai util decat unul in care sa invatam pe dinafara proceduri de management?

Altceva regret. Că nu mă pot lăuda cu nici o “nebunie” adevărată; una din acele “nebuneşti” îndrăzneli pe care e infinit mai puţin grav s-o ratezi decât s-o eviţi. Şi ce paradox ironic! în vremea în care aş fi putut să-mi doresc “nebunii”, eu visam cu ardoare să devin înţelept! Umblam prin anticariatele bucureştene după “Secretul secretelor”. Iar când m-am lămurit că înţelepţii sunt înţelepţi fiindcă nu sunt în stare de nici o “nebunie”, era cam târziu să încerc să îndrept lucrurile pe alt făgaş.

Uneori, mă întreb dacă am avut nişte idealuri autentice. Aş putea enumera unele vanităţi mai puţin obişnuite şi chiar mă mir că un om atât de greoi ca mine a cochetat cu ele. Am în urma mea şi unele proiecte bizare, pe care, treptat, le-am abandonat, fiindcă n-am dus aproape nimic până la capăt. Despre altele, mai bine nu vorbesc. Porneau de la convingeri prea “categorice”, ca acea carte în care doream să demonstrez că istoria nu e decât “o poveste despre frică”. Şi, mai ales, nu sunt sigur că aspiraţia de a transforma slăbiciunile mele în principala mea forţă merită să fie trecută în categoria idealurilor. Ambiţiile practice mi-au lipsit cu desăvârşire. N-am ţinut nici măcar să doresc, din raţiuni sentimentale, să ajung “subsecretar de stat”, cum a visat tata.

AÅŸ putea invoca, eventual, un ideal de natură etică. N-am considerat viaÅ£a un tripou, unde important e să câştigi, indiferent prin ce mijloace. Am avut prea multe probleme cu mine însumi ca să mă complic ÅŸi cu altele. Dar poate că e vorba tot de niÅŸte carenÅ£e. Căci îţi trebuie, cu siguranţă, niÅŸte calităţi anume pentru a fi cinic.” – Octavian Paler.

Zic sa va uitati pana la sfarsit. Sunt doar 2 minute.
OctavianPaler.ro