De la specialist la antreprenor

November 3rd, 2016

Este un drum lung de la specialist la antreprenor, pentru cei care aleg să-l urmeze. Foarte lung. Și ce încurcă este faptul că drumul nu se măsoară doar în task-uri, în proiecte, sau în reușite și eșecuri. Necesită o modificare de mindset care e greu de accelerat.

Tendința naturală a specialiștilor (în ceva, orice) care se apucă, voit sau nu, de antreprenoriat, este să se întrebe tot timpul ”ce pot eu face?”, ”ce știu să fac?”, ”cum se făceau lucrurile în compania din care vin?”.

E un reflex natural, dar total ineficient, când vine vorba despre antreprenoriat, fiindcă vii dintr-un sistem pus la punct, chiar dacă poate imperfect, în care tu erai o rotită (poate cea mai importantă), și ajungi într-un câmp deschis, unde nu există nici măcar urma unui sistem. Și, brusc, rotița aia nu mai înseamnă nimic, se învârte în gol, oricât de performantă ar fi.

Are nevoie de alte câteva piese cu care să se îmbine, pentru a putea produce ceva de valoare, din care să se poată face bani, combustibilul pentru un viitor sistem. Și aici apare cea mai mare complicație. TU ești cel care trebuie să gândească, găsească și să aducă în sistem piesele lipsă, fie că vorbim despre oameni, proceduri, valori și misiune, mod de a face lucrurile sau orice altceva. Iar pentru a face asta, presupunând că ai skill-urile necesare sau motivația și predispoziția de a le dobândi, mai este nevoie de ceva: pentru o parte importantă din timp, trebuie să te extragi cumva din rolul de rotiță din sistem, să te ridici un nivel mai sus, să poți să ai o viziune mai de ansamblu, să înțelegi ce lipsește.

Din experiențele mele, atât personale cât și în lucrul cu clienții în coaching, majoritatea oamenilor care eșuează, aici eșuează. Ori nu reușesc să facă niciodată trecerea de la mindset-ul de rotiță (din nou, poate una super importantă!) la cel de om care construiește un sistem, ori eșuează în a balansa corect perioada de început a oricărui business, în care e necesară o serie lungă și abruptă de zoom-in și zoom-out, o pendulare obositoare între ”acum e un job pentru specialist, sunt rotița care va face lucrurile să se miște azi”, și ”acum e nevoie să lucrez la sistem, deci orice aș face, nu îmi permit să mă implic operațional, nu îmi permit să fiu o piesă în sistem, ci trebuie să îl văd obiectiv, din afară, și să mă întreb ce lipsește și cum fac să găsesc acel lucru”.

Despre trenuri si copilarie

December 15th, 2015

Ajung la Gara de Nord cu 10 minute inainte de sosirea teoretica a trenului. Teoretica fiindca, in Romania tot ce implica un program pare sa fie mai degraba un obiectiv de viata. Imi doresc sa fiu fericit, sa pot spune ca am dus o viata frumoasa, sa nu mor singur si, iata, imi doresc ca la un moment dat trenul sa ajunga la ora scrisa pe tabela de sosiri/plecari din Gara de Nord. Genul ala de obiective. Si poate ca intr-o zi se va intampla, cine stie?

Nu azi, insa. Azi are intarziere. Imaginati-va un tren care ar trebui sa plece din Bucuresti la ora 8 dimineata, iar el are intarziere 40 de minute. Gata? E, acum imaginati-va ca nu-mi pasa! Am din nou sentimentul ala rar, ca de fapt nu ne grabim nicaieri. Atribui aparitia lui ori meditatiei zen din fiecare zi, ori sportului. Societatii sigur nu.

Zambesc amuzat si intru in Spring Time sa imi cumpar ceva de mancare. Ma asez la casa, astept vreo 2 minute pana apare cineva sa-mi ia comanda. Cer paste milaneze si ma intreb (din fericire in gand, unde se intampla majoritatea discutiilor mele) cine naibii mai mananca paste la cuptor la ora 8 dimineata? Gandul imi fuge apoi la numarul de calorii, urmare a prea multor grafice de dezvoltare personala si carti de fitness. Ma rusinez un pic concluzionand ca astea-s ganduri de aspiranta la jobul de top-model.

– Poftim? Ma scuzati, nu, nu vreau cu extra-mozzarela. Nici bacon. Vreau doar o portie de paste milaneze simple. La naiba, si simple si compuse tot peste 1000 de calorii au. Dati-mi si-un Burn, va rog, in perioada asta a vietii imi place sa traiesc periculos.

– Dureaza 12 minute, aveti timp?

– Daca am timp?! Da, am tot timpul din lume! Sper doar sa nu-mi moara sufletul de plictiseala in timpul vreunei discutii, deci hai sa n-o lungim prea tare. Paste simple, 12 minute, ne vedem atunci, ciao!

La masa de langa mine stau o mama si copilul ei. Mama mananca ceva ce pare a fi… Da, e o saorma. Saorma la 8 dimineata? Bate pastele mele milaneze. Iar azi tipa m-a batut si la stil. Mi-am lasat costumul si cravata ascot acasa, insa ea si-a luat pantofii cu talpa rosie si o geanta lucioasa, mare.

Insa macar eu nu am cu mine un copil care tocmai varsa sub masa tacticos, in slow-motion, o punga intreaga de pufuleti. Stai putin, geanta aia mare n-ar putea fi, de fapt, un patut pentru copil? 1-1.

– Vai, ai mancat toti pufuletii?! Ti-au placut?

Pustoaica ii face semn ca nu i-a mancat, ci pur si simplu i-a varsat pe toti pe jos. Mama nervoasa (turbata la gratii,) ii zice sa astepte acolo si pleaca sa ia niste servetele. Urmeaza, stiu ca urmeaza, episodul doi. Da, iata, pustoaica s-a ridicat in picioare si incepe sa calce pe fiecare pufulet in parte. Cam cum mai fac si eu uneori cu foliile de protectie cu bule de aer in care livreaza cei de la Amazon. Si pe mine ma relaxeaza. Macar din punctul asta de vedere am reusit sa raman copil. Ceea ce nu se poate spune despre mama.

Ma uit la pustoaica, se uita la mine, mama ei urland in fundal. Recunosc in ochii copilului un “who the fuck cares?”. Imi zambeste, ii zambesc si eu. 2-1.

Ciao, acum trebuie sa ma duc, am un tren de prins. Ma rog, vorba vine, nu e ca si cum s-ar misca undeva, dar mi se pare o metafora buna: toti avem trenuri de prins, problema nu-i ca nu le-am prinde, ci ca prindem unul cu intarziere, care opreste prea des si sta prea mult in gara de la Lehliu. Altfel, toata bune.

The days are long, but the years are short

July 31st, 2015

Zilele sunt lungi, dar anii sunt scurti. Am citit chestia asta pentru prima data acum mult timp, dar n-am integrat-o cu adevarat decat in ultimii ani.

M-am gandit sa o scriu si aici, ca raspuns la intrebarea “de ce scrii asa de rar?” Imi dau seama ca unii ar putea crede ca din lipsa de timp. Nu-i cazul. Cu timpul stau bine, insa realitatea este ca aleg sa il aloc in alte parti (nu, nu in munca!), care in perioada asta conteaza mai mult pentru mine. Sper sa faceti acelasi lucru si voi. Anii sunt scurti.

Alex Gavan, Everest: exista un timp pentru a actiona si un timp pentru a vorbi

April 27th, 2015

Ma stiu cu Alex Gavan de cativa ani buni deja. Are chestia aia pe care o gasesti la oamenii mari, o combinatie de aroganta data de experienta si lucrurile vazute si facute, si humbleness in momente cheie. E greu sa spui ca-i umil, ar trebui sa fii superficial sa zici ca-i arogant.

De cate ori ne vedem, invariabil, vine vorba si despre muntii pe care ii urca Alex. Prima data cand am vorbit despre asta nu alergam si nu mergeam la triatloane, mi-era deci imposibil sa ma raportez in vreun fel la efortul si pregatirea fizica si psihica de care e nevoie pentru a face performanta intr-un sport. Asa ca m-am raportat la motive: de ce ar urca cineva munti de peste 8000 de metri si de ce si-ar risca viata sa faca asta fara oxigen suplimentar? Deschid o paranteza, ca sa intelegem mai bine ce inseamna asta:

Climbers use supplemental oxygen to give them an edge while pushing to the summit of a mountain like Everest at 8850 meters. At that altitude, the available oxygen is 33% of that at sea level. It is like running up a staircase while holding your breath 2 out 3 steps. To summit Everest without using any supplemental oxygen anytime on the climb is rare, it is estimated less than 100 out of the over 6500 summits have been accomplished in this pure manner. Sursa: Alan Arnette

Deci, Alex, de ce fara oxigen suplimentar? S-a entuziasmat, ca toti oamenii misto atunci cand vorbesc despre lucrurile aproape de sufletul lor. Mi-a explicat cum, din punctul lui de vedere, a urca cu oxigen ar insemna o lipsa de respect fata de munte. Ar simti-o ca pe-o carja, ar simti ca triseaza. Si nu poti trisa cu muntele. Am simtit acolo un “Andrei, cu muntele nu te joci!” spus prieteneste, ca unuia care poate o sa ajunga vreodata pe acolo si trebuie neaparat sa aiba informatia asta esentiala! Am vorbit vreo ora si ceva doar despre asta in prima noastra intalnire.

Am povestit despre business, despre mindset, despre carti, public speaking si despre a-i ajuta pe ceilalti. Insa respectul asta pentru munte l-am regasit in fiecare intalnire, in fiecare discutie, in fiecare update de Facebook de pe pagina lui pe care o urmaresc cu sufletul la gura de fiecare data cand stiu ca pleaca sa lupte, umil, cu alt munte.

Alex e pe Everest acum, in incercarea de a urca pe Lhotse. Fara oxigen, bineinteles. Si bineinteles ca intram zilnic pe pagina de Facebook sa vad ce mai scriu el si echipa lui de suport, sa vad cum este.

Pe 24 aprilie, la 15:07, a publicat un update lung, despre aceste incercari din ultimii ani. Preiau aici o parte din update:

For two times, back in 2009 and in 2014 I had to abort my oxygen-less attempts on Everest. In 2009 I thought a particular area in the Icefall as being too much unstable for my taste and I called it a day. In 2014 the same particular area that made me retreat in 2009 was the scene of the single biggest one time disaster in the history of Everest, when 16 people died. Why so many people and what is to be learn from it, it is something to be let for another post.

By having firstly done the Lobuche ascent, I reduced by at least two the number of crossings through the Icefall. I can now skip setting a Camp 1 at 6000m (in a place that was more than one time avalanched in the past), and I can go straight and put Camp 2 (my actual Camp 1) at 6400m.

[…]
Now, there are scores of people here, 99,99% using supplementary oxygen and too many of them having dubious mountaineering experience. The Base Camp of Mighty Everest/Lhotse should not be the place when barely one learns how to put on a pair of crampons or fit a harness. But this is just what you are witnessing these days while Western and Sherpa Guides are taking many of their clients into the start of the Icefall for teaching them the basics. Safety in numbers has never been more deceptive. Not much to my liking but thanks heaven what is happening on most of the other 8000-ers is quite different than here.

I am having the feeling that we, through our own collective behaviour, that is mainly shown in a lack of respect and a lack of humbleness, we are making this mountains angrier and angrier. And we then wonder why apparently inexplicable accidents happen.

One must first achieve merit in order to be allowed entrance into the abode of the Gods. And merit is never achieved through cutting corners and cheating your way up to the top. Just my two cents!

Tashi Delek everyone!


sursa fotografiei si mai multe informatii: blog WSJ

A doua zi, pe 25 aprilie, la 8 dimineata, Alex posta:

Everest base camp huge earthquake then huge avalanche from pumori.Running for life from my tent. Unhurt. Many many people up the mountain.

Apoi, in orele urmatoare:


Huge disaster.Helped searched and rescued victims through huge debris area.Many dead.Much more badly injured.More to die if not heli asap.

***

all badly injured heli evacuated. many people contributed. white night with meg and rachel in img camp, caring for those needing. want sleep
***

willie benegas helicoptered into westerm cwm/camp1 to bring ropes/ice screws /snow pickets to the many climbers trapped above khumbu icefall
***

Some teams have already left the place, their camps being completely destroyed. Some people are even sleeping with helmets and boots on.

E unul dintre momentele alea in care iti doresti sa nu fi avut dreptate, stiu asta. Insa, din fericire, si deloc intamplator, Alex e okay si sunt convins ca ajuta victimele sa fie gasite si evacuate in siguranta. Nu in ultimul rand, am sa va las cu raspunsul transmis de Alex pe 25 aprilie, prin echipa lui de suport, presei, probabil ca urmare a numeroaselor incercari de a il contacta pentru a da informatii suplimentare despre ce se intampla acolo.

“Exista un timp pentru a actiona si un timp pentru a vorbi. De aceasta data suntem in prima situatie. Orice declaratie facuta in aceasta situatie nu poate nici sa ii aduca inapoi pe cei care au murit si nici sa ii ajute pe toti cei care sunt acum intr-o situatie de urgenta. In acest moment, ingerii pazitori sunt elicopterele, care sunt asteptate maine la prima ora, daca vremea permite, precum si toti cei care vor avea grija de cei raniti in aceasta noapte. Orice alte cuvinte ar insemna pentru mine o lipsa de respect fata de marea amaraciune si marea durere pe care le traiesc oamenii. Acesta este un timp al actiunii.” – Alex Gavan

Be safe, Alex. Everestul nu pleaca nicaieri.

Video cu avalansa de pe 25 aprilie:

Business si copilarie

April 14th, 2015

Locul in care ma simt cel mai acasa, cel mai aliniat cu mine, sunt strazile pe care am crescut. Nu mai sunt de piatra cubica, au fost asfaltate. Nu mai sunt 7 masini toate, acum e plin, iar multi dintre oamenii care stateau in blocul ala si pe langa, nu mai stau acolo de ceva vreme deja. Pe cei care erau cu cativa ani mai mici decat mine nu-i mai recunosc. M-am mutat de cel putin 9 ani, insa din anumite puncte de vedere simt ca voi mai locui acolo multi ani de acum inainte. Poate toata viata.

Probabil ca are o influenta si faptul ca prietenii mei cei mai buni sunt inca acolo, insa strazile alea, intrarea in scara blocului, de la care acum nu mai am nici cheie, parcul in care jucam fotbal cand eram mic si “domnul senator” care ne ameninta mereu ca pune cainii pe noi, alea sunt inca parte din mine.

Intr-o zi, acum cativa ani, eram in taxi, obosit, ma intorceam de la o intalnire de business si mi-am dat seama ca voi trece pe acolo. I-am zis taximetristului ca m-am razgandit, sa faca prima la stanga si sa ma lase la parc. Am platit, m-am dat jos, si m-am indreptat spre gardul de piatra al unei curti in care acum multi ani cineva iesea in fiecare zi si urla la noi ca ii rupem trandafirii si ca facem prea multa galagie. Era un pusti acolo, se juca cu un excavator de jucarie. Poate 5-6 ani, nu ma prea pricep la varste de copii. L-am intrebat daca pot sa stau si eu langa el si mi-a facut semn din cap ca da.

M-am asezat pe gardul ala de ciment asa cum ma asezam zilnic pe scarile murdare ale blocului cu ani in urma, fara sa imi pese. Si am stat acolo, naibii stie cat timp. Stiu insa ca m-am ridicat cu sentimentul ca data viitoare ar trebui sa am grija sa nu mai vin in costum. Sunt unele lucruri, cum ar fi business-ul si copilaria, care n-ar trebui amestecate niciodata.

Profund analitic, caut viata.

November 6th, 2014

Cand esti analitic, introspect si calculat, esti capabil, ai un potential imens. Gasesti solutii rapide la probleme care pentru altii sunt extrem de complicate, iti formezi proceduri si sisteme pentru majoritatea lucrurilor. Daca reusesti sa iti rezolvi si problemele care blocheaza consecventa (toti le avem) cele mai multe lucruri iti devin posibile.

Cand esti o persoana analitica, se mai intampla insa si altceva, nu doar lucruri bune: creste semnificativ probabilitatea de a gandi lucrurile mai mult decat trebuie. Iar asta nu numai ca iti consuma din energie, dar te si poate paraliza, de multe ori. Te blocheaza, te inchide, te face sa te expui mai putin la experiente noi iar asta iti franeaza cresterea si uneori te opreste din a trai cu adevarat. Te preocupa prea mult sa iei decizia corecta si uiti ca de multe ori e mai important sa te misti intr-o directie, oricare ar fi ea, decat sa gasesti solutia perfecta, solutie care, stii si tu, in momentele de luciditate, ca oricum nu exista decat in mintea ta.

Solutiile nu-s niciodata perfecte, doar ca daca le analizezi mai mult timp, ajungi sa crezi despre unele ca ar fi asa, cel putin pentru tine. E un proces prin care treci de fiecare data, fiindca te ajuta sa crezi in ceea ce vei face si elimina din teama de necunoscut. Iti da cumva senzatia ca, daca te uiti mai mult la el, daca il rumegi bine, devine cunoscut. Iti da iluzia de control.

Am vrut sa scriu astazi despre cum am reusit eu sa trec peste mare parte din momentele in care alti oameni, profund analitici, la fel ca mine, se blocheaza. Stiu ca pare groaznic de greu de facut, dar nu-i. So:

In momentul in care avem de luat o decizie, indiferent cat de importanta sau mai putin important pare, ceea ce facem e ca intram pe pilot automat prea repede. Am o decizie de luat > Am un mod in care iau deciziile? > Da, le analizez pana mi-e clar ce trebuie sa fac! > Atunci hai sa analizez. Si, bang!, aici s-a rupt filmul. Tocmai am ratat din nou oportunitatea de a lua decizii si altfel decat rational. In momentul in care iti dai seama ca analizezi, deja e prea tarziu.

Exista o fereastra de oportunitate, una mica-mica, de cateva momente intre punctul in care ne dam seama ca trebuie sa alegem ceva, si punctul in care am inceput deja sa analizam. E, in acele cateva momente, trebuie sa inveti sa te arunci cu capul inainte, sa inchizi ochii si sa faci un pas in fata, constient ca s-ar putea sa doara, dar intelegand ca fara sa iti asumi riscul asta nu vei invata niciodata sa iei deciziile si altfel.

Nu trebuie sa fie decizii majore, cel putin nu la inceput. Ba chiar e recomandat sa incepi cu lucruri mici, fiindca acolo riscul perceput este suficient de mic si el, si e mai probabil sa iti iasa. E ziua unui coleg la birou si iti intinde un platou cu 2 tipuri de prajituri. Iti dai seama ca e un moment de decizie si te grabesti sa intinzi cat mai repede mana catre una dintre ele, inainte sa apuci sa te gandesti la care ti-a placut mai mult ultima data, la care ingrasa mai putin, la care sunt mai multe sau mai putine pe platou, la faptul ca n-ai mancat nimic altceva azi sau ca ai mai mancat alte 5 prajituri inainte. Decizi ceva, (aparent) aleator, inainte sa inceapa procesul rational.

Risti facand asta? Pai da, s-ar putea ca in momentul imediat urmator sa iti dai seama ca ar fi fost mai bine sa o alegi pe cealalta, ca asta are alune si tie nu-ti plac alunele, ca o sa mai alergi 30 km pe banda la sala ca sa dai jos a 6-a prajitura de azi etc. E posibil sa doara (putin, e drept, fiindca si decizia a fost mica) insa tocmai ti-ai folosit pentru prima data un muschi pe care nu stiai ca il ai. E un muschi pe care cu cat il folosesti mai mult, cu atat iti va fi mai usor sa il incordezi data viitoare. Si pe decizii din ce in ce mai importante.

Nu o sa iti iasa din prima. In primele 10 incercari s-ar putea sa ratezi fereastra de 9 ori. Dar acum deja vei fi constient ca au existat acele ferestre, le vei vedea mai usor de fiecare data. Uneori vei decide ca vrei sa analizezi, si de multe ori chiar va fi mai bine sa o faci. Alteori, insa, vei simti ca vrei sa inchizi ochii si sa pui degetul pe ceva. Incearca. Cand iti va iesi pentru prima data se va simti al naibii de bine. Apoi, incet-incet, vei capata incredere ca poti face lucrurile si altfel si, in multe cazuri, vei fi uimit de rezultate.

Exersand mult timp, pe mine m-a ajutat sa devin mai om, sa rad de mine, sa imi asum ca sunt mult mai mult decat mintea mea. Da, am facut si tampenii, am facut si lucruri de care acum imi pare rau, dar nu regret niciun moment. Insa ma sperie groaznic faptul ca e una dintre chestiile alea pe care as fi putut sa nu le invat niciodata si viata mea ar fi aratat ca naibii, in ciuda potentialului. Ar fi fost ca si cum as fi trecut prin viata fara sa ies din satul in care m-am nascut. Cutremurator.

M-a intrebat odata un client de coaching excesiv de analitic daca are vreo sansa sa scape de asta 100% vreodata. :) Raspunsul e ca nu. Dar nici nu trebuie! Amintiti-va de toate plusurile pe care le aduce, nu vreti sa renuntati la alea. Vreti sa fiti capabili de analize si rationamente cat mai bune, insa in acelasi timp, sa fiti capabili de cate un leap of faith din cand in cand. Iar voi, noi, spre deosebire de oamenii mai putini analitici, trebuie sa ne antrenam ca sa facem asta.

Dar, hei, ce e antrenamentul altceva decat a stabili un sistem, niste proceduri si a fi consecventi pana ne iese? :) Iar la asta ne pricepem.

“nothing is impossible. some things are just less likely than others”

May 7th, 2014

Cand te intalnesti cu multi oameni carora trebuie sa le spui cine esti si ce faci, inevitabil ajungi sa te repeti. Asa mi s-a intamplat mie. Oricat de diferite au fost intalnirile si oamenii, m-am regasit de multe ori folosind aceleasi povesti sau aceleasi expresii pentru a argumenta acelasi lucru mai multor oameni.

Vine natural, in special pentru oamenii care au facut mult timp vanzari si marketing. Incerci sa explici un concept azi prin abordarea A, maine, la alta intalnire, alegi abordarea B, apoi C si, la un moment dat, iti dai seama ca una dintre ele functioneaza foarte bine si transmite exact ce voiai tu sa transmita. Asa ca de cate ori ajungi in situatia de a fi nevoit sa explici acel ceva, alegi varianta cu care ai avut cele mai bune rezultate.

De ce va povestesc asta? Pai, mult timp, ani de zile, de cate ori intr-o discutie venea vorba despre ideea ca am fi nascuti sau nu pentru a face ceva, si doar acel ceva, despre daca “ne este dat” sau daca alegem ce vrem sa devenim mie, ca sa explic cum vad eu lucrurile, imi venea acelasi exemplu: ziceam ca, uite, eu nu pot sa alerg nici 1 km, dar chiar cred ca, daca as vrea, daca ar fi suficient de important pentru mine, as putea alerga la olimpiada intr-o zi, as putea face performanta. Si daca chiar mi-as dori si as fi dispus sa platesc pretul, as putea fi cel mai bun (din lume) la asta, la un moment dat. Doar ca problema care se pune nu e daca as putea, ci cat de mult conteaza pentru mine si ce pret sunt dispus sa platesc pentru asta.

Stiu, daca nu ne cunoastem ce am scris va suna arogant, dar va rog sa treceti un pic peste asta, fiindca eu chiar cred lucrurile astea si nu doar despre mine. Cred ca fiecare dintre noi poate fi aproape orice vrea sa fie, in ciuda predispozitiilor. Sigur ca, in functie de cum si cand pornim la drum, unora le va fi mai usor si altora foarte greu. Dar cred ca toti am putea.

In fine, mi-am adus aminte de asta fiindca zilele trecute, intr-o discutie, mi-a venit in minte acelasi exemplu si am inceput sa zic “uite, eu nu pot alerga nici 1 km…”, dupa care m-am oprit fiindca intre timp lucrurile nu mai stau asa iar sambata viitoare voi alerga cel de-al doilea semi-maraton (~21 km), cu doua consecinte directe: prima – e evident ca trebuie sa imi gasesc un alt exemplu, a doua ca ma cunosc suficient de bine incat sa mi se para teribil de suspect ca dupa ce am folosit ani de zile un exemplu, am luat o serie de decizii care au dus fix in directia aia.

Teribil de suspect.

cu unii nu

July 19th, 2013

Exista oameni cu care am interactionat de-a lungul timpului si care m-au inteles gresit. Tuturor ni se intampla. Uneori e din vina noastra, alteori din a lor; nu vina conteaza aici, ci modul in care reactionam odata ce neintelegerea se produce.

Cu unii am tinut neaparat sa lamuresc lucrurile, sa ramanem amici sau pur si simplu sa inchei experienta de a ii fi cunoscut intr-un mod care mie mi se parea potrivit. Probabil e si ceva management de imagine aici: poate ca nu-mi pasa ce crede el, insa ar putea sa imi pese ce vor auzi altii despre mine, deci merita efortul de a lamuri. Ma rog, ideea este ca mi-a pasat suficient incat sa fac efortul sa lamuresc ceva.

In alte situatii insa, cu alte persoane, singura nevoie pe care am simtit-o a fost sa pun distanta intre mine si ei. N-am vrut sa mai clarific nimic, nu mi-a pasat ca vor trai cu o imagine deformata despre mine, ca ar putea sa le povesteasca altora despre un “eu” care nu exista decat in mintea lor. Am crezut ca e mai bine (pentru mine) sa tai orice legatura cat mai rapid. Si mi-a facut bine asta.

3 principii de time management care m-au ajutat

May 31st, 2013

De fapt, daca as fi vrut un titlu pompos, as fi putut spune ca mi-au schimbat viata, si n-as fi mintit. Si cand zic ca mi-au schimbat viata vorbesc atat despre cea personala cat si despre cea profesionala. Sunt principii pe care le folosesc de cativa ani buni si care dau rateuri extrem de rar.

1. Agenda ramane intotdeauna la birou.

Am fost organizat de cand mi-am inceput viata profesionala. Am folosit agende, post-it-uri, exceluri si apoi mi-am cumparat un PDA cu cativa ani inainte sa apara primele smartphone-uri in Romania fiindca voiam sa am o agenda electronica pe care sa ma pot baza. Am dat pe el banii castigati in 2 luni de munca. Il aveam cu mine tot timpul, imi faceam si refaceam agenda in taxi, la birou, acasa sau oricand prindeam niste timp liber. Asta imi dadea eficienta, ma ajuta sa ating obiective. Apoi am trecut la software si am testat cam toate aplicatiile (web sau nu) importante.

Iar acum cativa ani am decis sa folosesc Outlook. Nu fiindca ar fi cel mai bun, ci fiindca voiam o aplicatie decenta pe care sa nu o pot lua cu mine de la birou (unde lucrez pe un desktop, nu un laptop). Voiam ca in momentul in care decid sa plec de la birou, sa plec de la birou. Iar eu daca n-am agenda nu prea pot sa fac mare lucru, fiindca m-am antrenat foarte mult timp sa nu imi ocup mintea cu taskuri care pot sta foarte bine intr-o agenda, fara sa produca stres. M-a ajutat sa raman intreg la minte intr-un job si intr-un mediu care in mod normal te solicita 24/24 de ore.

Faptul ca agenda mea ramane la birou intotdeauna mi-a schimbat semnificativ viata. Atat pe cea profesionala cat si pe cea personala. Nu inseamna ca nu imi mai trimit din cand in cand cate un mail de pe telefon, cand imi vine o idee pe care nu vreau sa o uit. Dar de lucrat nu prea lucrez. Oricum, mi se pare ca daca am de lucru acasa si nu imi doresc sa lucrez, asta arata o problema la sistem si ar trebui sa-l schimb.

2. Fii sincer cu tine. Lucreaza doar cat timp simti ca esti productiv.

Sigur, veti spune ca e usor sa nu iti iei de lucru acasa atunci cand lucrezi pana la 11 noaptea la birou. :) Si poate ar trebui sa clarific asta. Atunci cand obosesc, cand simt ca nu mai sunt productiv, nu incerc sa ma pacalesc ca sunt. Sunt sincer cu mine, ma ridic si plec.

Daca nu sunt in stare sa ma focusez decat X ore pe zi, atunci voi lucra doar X ore pe zi. Daca jobul actual nu-mi permite sa imi termin treaba in cele X ore, ma intreb cum as putea sa schimb asta. Daca nu pot schimba procedurile, incep sa ma gandesc cum schimb jobul. Si da, uneori plec la 19:00 de la birou, alteori plec la 14:00. Plec atunci cand simt ca nu mai sunt productiv. Chiar si un workaholic (eu nu-s) va fi de acord ca momentul in care nu mai poti da randament profesional ar putea fi un moment potrivit sa dai randament personal.

Si da, stiu ca nu toate sistemele si nu toate joburile permit asta. Imi pare rau, eu cred ca ar trebui.

3. Asuma-ti ca ai dat-o in bara.

Ocazional, mi se aduna in agenda multe taskuri. La mine multe inseamna peste 15 intr-o zi iar taskurile mele nu sunt “raspunde-i lui X la mail” decat foarte rar. Un task suna mai degraba asa: “trimit 30 de mailuri catre” sau “gandesc o procedura pentru postul X si planific cand implementam” sau “modific strategia de comunicare la Spada si deleg taskurile” sau “lansam noul socialmediaschool.ro” (nu azi, saptamana viitoare :) ).

Cand se aduna prea multe si ma simt coplesit (din ce in ce mai rar, dar inca mi se mai intampla), deschid agenda cu o singura intrebare in minte “pe care 10 dintre aceste 20 de taskuri imi voi asuma ca nu le voi mai face si cum manageriez repercusiunile?” Cu alte cuvinte, pe cine trebuie sa sun si sa imi cer scuze ca nu il voi putea ajuta, care este proiectul pe care decid sa nu il mai finalizez si cati bani voi pierde pentru decizia asta etc.

Tot cu alte cuvinte: “Andrei, daca cineva ti-ar pune un pistol la tampla in momentul asta si ti-ar spune ca trebuie sa alegi doar 10 dintre aceste 20 de taskuri, pe care le-ai alege?” Si nu-mi spuneti ca voi nu ati putea alege. Normal ca ati putea. N-ar fi usor, dar ati putea.

E important sa fiu sincer cu mine. Ma cunosc suficient de bine incat sa stiu ca taskurile astea s-au adunat dintr-un motiv si ca daca nu le-am facut pana acum, probabil ca nu le voi face. Nu inseamna ca e bine, nu inseamna ca-s mandru de mine, inseamna doar ca nu vreau sa ma mint ca se vor intampla vreodata.

Cel mai bun lucru pe care il pot face este sa comunic asta celor care se asteapta sa primeasca ceva de la mine si, imediat dupa, sa incerc sa ma asigur ca data viitoare nu imi voi mai genera decat taskuri pe care am de gand sa le fac. Discutiile despre procrastinare, de ce evitam sa ne apucam de task-uri si cum am putea sa lucram cu noi ca sa le facem, intr-un alt articol. Sau in TheHunger. :)

despre singuratate

May 21st, 2013

M-a intrebat cineva zilele trecute daca eu nu ma simt singur. E genul de intrebare pe care chiar si eu evit sa o adresez direct oamenilor, fiindca stiu ca poate sa doara. Am zambit si n-am raspuns, mi s-a parut ca e mai potrivit sa nu spun ce mi-ar veni sa spun, ci sa ma gandesc mai intai. Ma mai gandisem si in alte dati si ajunsesem la acelasi raspuns: nu ma simt singur decat cateodata.

Daca as crede in noroc, as zice ca am fost norocos sa am tot timpul oameni misto pe langa mine. Familie, iubita, cativa prieteni buni, colegi misto de munca mai totdeauna. In plan personal nu prea m-am simtit singur, iar in putinele momente in care eram totusi singur, nu o simteam ca pe o presiune, mi-era bine.

Insa intrebarea era pusa mai degraba in contextul profesional, cel in care de 11-12 ani ma joc de-a antreprenoriatul si de-a construitul de sisteme. Si nici aici nu ma simt singur, nu in majoritatea timpului. Sunt genul de antreprenor caruia ii place sa construiasca echipe, iar daca te inconjori de oameni misto, nu prea ajungi sa te simti singur.

Cu mici exceptii. Din pacate exceptiile sunt exact momentele alea in care ai avea nevoie sa nu fii singur, cele in care ai de luat decizii fundamentale, radicale, importante, genul de decizii la care ti-ar placea sa te poti sfatui cu cineva. Cu oricine*. Atunci da, esti singur, si singuratatea devine atat de evidenta incat uneori te intrebi de ce naibii esti acolo. Sunt momentele in care esti invidios pe toti oamenii care au lucrat ca angajati cu responsabilitate redusa toata viata lor.

Poate o sa sune arogant, poate ignorant, insa atunci cand o decizie proasta pe care o iei poate sa te coste, cel mult, locul de munca, mi se pare ca mizele sunt foarte mici, aproape niste glume. Evident, in functie de background-ul pe care il are fiecare, mizele astea pot fi imense pentru unii, stiu asta. Insa in zona de antreprenoriat, ideea unei astfel de mize reprezinta un paradis la care nu poti decat sa visezi. Toate deciziile tale impacteaza multi oameni si asta da, le face complicate. Iar atunci cand lucrurile devin foarte complicate, fix atunci, doar atunci, simti ca din punctul asta de vedere esti singur. Si ar fi bine sa fii in stare sa deal-uiesti cu asta…

Sigur, exista multe teorii si abordari care spun ca, de fapt, cu totii suntem singuri, indiferent ca-i antreprenoriat sau nu si indiferent cati oameni avem in jurul nostru. Despre asta insa, cu alta ocazie.

PS: in tema celor de mai sus, va recomand un articol bun-bun despre antreprenori / fondatori de business-uri. M-am regasit in cel putin jumatate din lucrurile de acolo.

*evident ca exista solutii si pentru aceste momente. Coaching-ul este una dintre ele, am testat-o din ambele ipostaze, si cea de client de coaching si, de ceva vreme incoace, si din cea de coach. A functionat in ambele cazuri. Insa mare parte dintre oameni habar n-au ce inseamna coaching-ul, deci pentru ei asta nu este (inca) o solutie. Dar ar putea fi.

Where Am I?

You are currently browsing entries tagged with Adaptabilitate at Andrei Roșca.