Cand construiesti sisteme diferite, ai nevoie de oameni diferiti. Uneori, rar, ii gasesti din prima. Alteori trebuie sa cauti. Dar chiar si atunci cand ii gasesti din prima, poti fi sigur ca va veni un moment in care drumurile se vor desparti. E normal sa fie asa, e sanatos si e matur sa se intample.
Atunci cand a venit momentul ca drumurile sa se desparta, unii oameni stiu sa o faca cu capul sus, demni si sa inspire respect. Altii tin neaparat sa faca praf tot ce au construit, fiindca e mai usor si mai comod sa gasesti carente la ceilalti, decat sa le recunosti pe ale tale. Apoi, se duc in alta parte si spera ca “astia de aici vor fi mai buni”. Si nu-s. Niciodata. Fiindca problema nu era a “astora”, ci a lor.
Imi place sa cred ca simt mai bine decat majoritatea momentele cheie. Din viata mea, personala sau profesionala si, uneori, ceva mai rar decat mi-as dori, din vietile altora.
Simt ca se apropie aceste momente, sunt constient cand tocmai le traiesc, apoi simt ca au trecut si stiu ca multe lucruri nu vor mai fi la fel. E un sentiment misto fiindca iti da o iluzie de control. Doar o iluzie, evident. Fiindca, oricat de buni am fi la a controla lucrurile, reusim sa le controlam doar pana cand nu mai reusim. Dupa care… suntem furtuni.
Imi place mult linistea dinaintea furtunilor puternice, linistea aia care noua, oamenilor crescuti in orase mari, aproape ca ne face urechile sa tiuie. Imi place linistea fiindca stiu ca urmeaza ceva si ma intreb, zambind, acum ce ar mai putea fi? Si toate astea sunt parte din farmecul vietii, cel putin in ceea ce ma priveste.
Primii 3 ani ai acestui blog (ani care coincid cu primii mei ani in industria online) au stat sub semnul citatului pe care il aveam in header.
We are all in the gutter, but some of us are looking at the stars.
E genul de citat dupa care, la un moment dat, am ales sa imi conduc viata. Nu fiindca as fi fost vreodata vreun pesimist, ci fiindca din cauza (datorita?) ancorarii mele puternice in realitate, vad in jurul meu atat lucrurile bune, cat si pe cele rele.
Cand majoritatea lucrurilor din jurul tau sunt bune, e usor sa zambesti multumit. Cred insa ca unul dintre lucrurile care fac diferenta intre noi oamenii e modul in care ne comportam atunci cand lucrurile nu sunt tocmai roz.
Pentru oamenii care au ca valoare libertatea, cum sunt si eu, limitele nu exista decat prin faptul ca au atasate un potential ca ele sa fie incalcate. De cate ori vad o limitare, a mea sau a mediului, primul lucru la care ma gandesc este cum pot sa o depasesc. De cate ori mi se da un set de reguli, primul lucru pe care il fac este sa ma intreb de ce le-as respecta. Asta mi-a adus cele mai misto satisfactii, tot asta m-a pus in pozitiile din care mi-a fost cel mai greu sa ies, dar care m-au ajutat sa evoluez.
Autolimitarile sunt printre putinele lucruri care ma pot scoate din sarite pe lumea asta. Ale mele in mod deosebit. In ceea ce priveste limitarile pe care incearca sa le impuna societatea, alea ma amuza de fiecare data la fel de puternic.
La fel cum ma amuza si oamenii care, dintr-o aroganta clar mai mare decat a mea, se incapataneaza sa creada ca stiu mai bine decat mine ce pot si ce nu pot eu face. Linistiti-va, va rog. Am deja raspunsul la asta.
Nu detinem controlul. Niciodata nu l-am detinut, insa o perioada de timp mai scurta sau mai lunga ne-am simtit bine cu iluzia ca il detinem.
A accepta ca nu detii controlul e greu, in special pentru oamenii care, profesional, se folosesc de control. In project management, in programare si, in general, in orice disciplina care te invata sa anticipezi, sa contracarezi, sa ai raspunsul inainte de a primi intrebarea. Cu cat devii mai bun in asta, cu atat esti mai convins ca totul e manageriabil, trebuie doar sa fii suficient de pregatit. Mr. Perfect.
Pe termen lung, asta creeaza niste probleme cu adevarat demne de tine, problem-solver-ul-par-excellance. Cand ceva scapa de sub control, well, probabil ca n-ai fost suficient de pregatit, asa-i? Poate ca ar fi trebuit sa muncesti mai mult. Sau sa fii mai atent. Sau mai focusat. Sau mai centrat pe rezultate.
Sau poate ar fi bine sa nu te mai comporti ca un idiot. Si sa intelegi ca, de fapt, exista lucruri incontrolabile, chiar foarte multe. Iar lipsa ta momentana de control nu spune neaparat ceva despre cat de capabil esti. Cat de capabil esti ar trebui sa stii deja, acum poate ca e momentul sa afli si cat de om esti.
Fiindca oricat de confortabili am fi in zona profesionala, mai intai suntem oameni, si abia apoi project manageri, programatori sau specialisti in PR. Iar oamenii gresesc, uita, scapa lucruri de sub control si fac tampenii. Lucruri, nu-i asa?, inacceptabile pentru un project manager organizat, competent, eficient, si total plictisitor.
Mi-a zis ca intr-o zi voi intelege de ce a luat decizia asta. Ca lucrurile nu-s asa de simple si ca-s mai degraba gri decat albe sau negre, asa cum i se parea ca le vad eu. Ca motivul pentru care insist tine de tinerete. Ca odata cu trecerea timpului ma voi schimba, ca voi invata sa fac compromisuri si ca “in viata mai trebuie sa faci si ce spun ceilalti, nu doar ce vrei tu”. Ca nu exista alte variante, ca nu le pot avea pe toate si ca trebuie sa accept ca “asa functioneaza lucrurile”. Ca-s idealist si ca voi fi dezamagit. Ca nu exista intotdeauna solutii etice, ca verticalitatea nu-i chiar asa de verticala, ca uneori prinzi mai multa viteza pe burta decat in picioare. Si ca ar trebui sa analizez un pic asta. M-a intrebat ce parere am.
Am dat din cap, mi-am luat fata ganditoare, si i-am zis ca o s-o fac, am sa analizez. Am asteptat 10 secunde care au parut o eternitate, din politete. Apoi am mai stat vreo 10 gandindu-ma cum as putea sa ii raspund astfel incat sa nu perceapa gresit raspunsul meu. Nu-mi place cand nu ma fac inteles, problema e mai tot timpul la emitator.
Tot ce am putut sa fac a fost sa ma uit fix la el, si sa ii spun pe un ton intelegator, impaciuitor, rostit rar, ca un diagnostic: Eu cred ca esti un bou.
Si mi s-a parut ca in fraza asta am cuprins totul. Au trecut 5 ani si cred acelasi lucru si astazi. I-as raspunde, totusi, un pic diferit, datorita diplomatiei dobandite in ultimii ani. :)
Azi i-as zice ca drepturile noastre se opresc acolo unde incep drepturile celorlalti chiar daca ne suntem mai datori noua decat altora, ca desi pornim de pe pozitii foarte inegale, avem acelasi drept si aceleasi sanse la fericire, ca putem fi fix ce vrem sa fim si ca nu e nevoie de niciun skill extraordinar pentru a inventa scuze proaste, mai toata lumea o face. Asa ca daca vrem sa ne simtim speciali, ar fi bine sa ne gandim la alte metode de a o face, loser-ii imbracati in costume se gasesc acum pe toate drumurile iar fatalistii care au incetat sa lupte au un singur merit, ca reprezinta case-study-uri interesante pentru oamenii care inca n-au uitat sa traiasca.
Si ar fi cam maximum de diplomatie de care as fi capabil pe acest subiect. Mai vorbim in 5 ani.
Undeva la limita dintre eficienta si a ramane om, la limita dintre a vorbi si a face, la limita dintre a iti pasa si a iti baga picioarele si, probabil, la limita dintre orice si altceva, apare problema bunului simt. O limita care e atat de usor de trecut in orice directie, incat a ramane pe ea e mai tot timpul foarte complicat.
Mi-e frica de inaltime de cand ma stiu. Pe la 15-16 ani ma urcam pe blocuri ca sa trag cabluri pentru o retea de cartier si cand ajungeam la 2-3 metri de marginea blocului ma blocam.
Acum vreo 6-7 ani (cred), m-am mutat intr-un bloc mai mic, de doar 4 etaje. Si in prima vara m-am hotarat sa ma urc pe bloc. Pe o scara exterioara, perfect verticala, ruginita.
Cand am pus piciorul pe prima treapta a inceput sa cada tencuiala blocului de veche ce era. Mi-a luat vreo 10 minute sa urc, insa sentimentul avut odata ce am ajuns sus a fost incredibil. Imi amintesc ca am zambit atunci gandindu-ma ca, uite, incep sa ii inteleg pe alpinisti si motivele pentru care aleg sa isi riste viata.
Insa abia dupa ce am stat 15 minute pe bloc mi-am amintit ca, din pacate, mai trebuie sa si cobor. Si daca la urcare a fost cum a fost, coborarea a fost groaznica, fiindca incepea cu uitatul in jos. Si continua cu faptul ca, pentru a putea incepe coborarea, trebuia sa ma intorc cu spatele la scara si sa cobor asa primele doua trepte. Nu stiu cum suna asta pentru un om caruia nu ii e teama de inaltime, dar mie nu-mi suna bine.
Atunci a fost primul moment in care a inceput sa mi se para ca am fost un tampit si ca n-ar fi trebuit niciodata sa ma urc pe bloc singur. Am inceput deja sa ma gandesc cat de penibil ar fi sa fie nevoie sa sun pe cineva care sa ma ajute sa ma dau jos, fie ei prieteni sau pompieri. Insa gandul a disparut rapid atunci cand mi-am amintit ca telefonul mobil era acasa, nu la mine.
Asa ca am coborat. Treapta cu treapta. Uitandu-ma in jos si spunandu-mi ca a venit momentul sa vad daca toate bullshit-urile de automotivare si autocontrol pe care le-am invatat din carti chiar functioneaza. Si da, au functionat.
Au trecut cativa ani de atunci, intre timp mi-a alunecat piciorul si am ramas agatat la 20 de metri in aer la Parc Aventura din Brasov, am zburat cu avionul de o gramada de ori, am traversat podul de sfoara de la Carrick-a-rede (poza sus) pe un vant care te lua pe sus iar acum 2 saptamani am sarit pentru prima data cu parasuta.
Cand eram in cadere libera, undeva pe la 3-4000 de metri de pamant, mi-am dat seama ca nu mai simt frica. Deloc. N-am niciun dubiu ca ea e acolo, undeva. Mai mult decat atat, stiu ca frica nu o sa dispara, pe bune, niciodata. Dar ce s-a schimbat in mod cert este modul in care eu deal-uiesc cu ea. Eu o controlez pe ea, nu ea pe mine. O simt, insa decid ca pe moment am alte prioritati.
Dintr-un sentiment negativ, care ma tinea pe loc, s-a transformat intr-o provocare. Provocarile fiind pentru mine unele dintre cele mai puternice generatoare de sentimente pozitive.
Da, a durat cativa ani, dar se simte al naibii de bine.
*promit sa mai scriu zilele urmatoare un articol despre saltul cu parasuta si despre oamenii minunati de la TNT Brothers. Va fi despre profesionalism si despre cum, in anumite industrii, el nu e optional.
Ca tot vorbeam in articolele recente despre cat de mult ii respect eu pe profesionistii veritabili, uite mai jos o modalitate de clasificare a profesionistilor, din punctul meu de vedere.
Nivelul 0 – nu stii sa faci mai nimic
Nivelul 1 – te pricepi la ceva
Nivelul 2 – esti foarte bun la ce faci
Nivelul 3 – esti printre cei mai buni la ceea ce faci
Nivelul 4 – esti printre cei mai buni la ce faci dar intelegi ca, inainte de toate, trebuie sa ramai om. In mod ciudat, poate, robotii nu-s atat de apreciati pe planeta asta. Altfel, tentatii exista.
*constatare personala: mare parte dintre oameni nu reusesc sa treaca de la nivelul 3 la 4, iar diferenta dintre nivelele astea doua este ca cea de la cer la pamant.
Imi plac lucrurile sharp. Imi plac executiile fara nicio eroare, perfecte. Imi plac ceasurile si sa ajung la fix la intalniri. Imi place ca toate ceasurile pe care le am sa arate aceeasi ora, sa fie precise. Imi place sa ma trezesc dimineata la ora la care imi propun sa ma trezesc. Nu la 8:42, dupa doua snooze-uri, ci fix la 8:30. Daca n-as fi vrut sa ma trezesc la ora aia, n-as fi setat ceasul deloc.
Imi plac oamenii care stiu sa vorbeasca bine in putine cuvinte. Oricine poate sa spuna povesti in 3 ore, doar oamenii cu skill-uri de comunicare excelente iti pot livra repede esentialul, facandu-ne sa te indragostesti de el si de ei. Imi plac pantofii bine facuti cu crema. Nu stersi cu carpa, nu lustruiti in graba. Ori nu iti pasa daca sunt facuti, si atunci hai sa nu mai mimam, ori iti place sa fie perfecti, si atunci ma astept sa ma oglindesc in ei. Altfel ti-ai pierdut timpul degeaba. Imi plac oamenii de vanzari care vand, cei care aproape ca au semnat un contract nu ma entuziasmeaza niciodata.
Beau rar cafea. Dar atunci cand o beau vreau sa aiba fix doua lingurite de zahar. Nu una si jumatate, nu trei, ci doua. Imi plac oamenii care stiu ca o cravata trebuie sa ajunga fix pana la jumatatea curelei si ca maneca de la camasa trebuie sa se vada fix 2 cm de sub haina de la costum. Imi plac lucrurile facute ca la carte, fiindca denota profesionalism, auto-disciplina si respect.
Imi plac mult toate astea, sunt parte din viata mea. Insa inteleg ca viata nu-i despre perfectiune, e despre drumul pe care il parcurgem spre acea perfectiune.
Acum trebuie sa plec.
In 4 minute imi ajunge taxiul, si in 13 minute voi fi la universitate. Ma voi aseza pe o banca in Cismigiu si voi astepta sa ma reintalnesc cu un prieten. Stie ca ma va gasi acolo, stiu ca va intarzia 5 minute. Apoi o sa ne anulam intalnirile pe care le mai aveam astazi si o sa pierdem timpul.
Exista lucruri pe care ai nevoie sa le faci cu precizie pentru a iti putea acorda luxul de a pierde timp fara sa te gandesti ca esti superficial. Imi place sa cred ca putem gasi echilibrul si in extreme. Imi place sa fiu precis si sa execut perfect fiindca profesionistul din mine trebuie sa-l balanseze bine pe omul din mine.
Acum am plecat. Va las insa cateva minute cu Medeea Marinescu, o actrita buna si un om de valoare, care a inteles ca trebuie sa se imprieteneasca cu timpul, impartindu-l cu candoare intre cariera si viata personala.
**Interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.
