Self-Esteem

April 14th, 2018

Cum fac sa am mai multa incredere in mine?
Cum fac sa castig credibilitate in fata mea?

 

Versiunea text a podcast-ului de mai sus:

 Stima de sine (self-esteem în engleză).

            E percepția generală pe care o avem noi despre noi și despre capacitatea noastră de a face lucruri. E un pic diferită de încrederea în sine. Încrederea în sine este contextuală. Pot să am încredere în mine că mă urc pe o scenă și pot să vorbesc în public fiindcă am făcut asta de suficient de multe ori până acum și mi-a crescut încrederea în mine și în abilitatea mea, însă în același timp pot exista alte părți în viața mea în care nu am încredere în mine fiindcă acolo nu am făcut suficiente lucruri. Asta e “încrederea în mine”

            Stima de sine este ca o medie a tuturor acestor contexte. Se raportează mai degrabă la cum mă evaluez eu pe mine înainte și după ce fac eu un lucru. Cu alte cuvinte, pot să mă urc pe o scenă fiindcă am suficientă încredere în mine și în același timp pot să am o percepție generală despre mine că nu o să fac mare lucru pe scena aia. Nu-s eu mare speaker. Atât înainte cât și după ce fac exercițiul.

            Stima de sine este relativ ușor de crescut. Ai nevoie de un istoric de lucruri pe care ți-ai propus să le faci și ți-au ieșit. Atât. Cu cât ai un istoric mai mare de lucruri pe care ți le-ai propus și ți-au ieșit, cu atât vei avea o stimă de sine mai mare.

            Din punctul ăsta de vedere, foarte, foarte mulți oameni cu care interacționez și care își pun problema creșterii stimei de sine subestimează major puterea, valoarea, pașilor mici. E ca și cum, fiindcă am o stimă de sine scăzută și m-am tot gândit la asta și mi-am tot pus problema asta când vin și îmi propun și mă gândesc să fac ceva (îmi setez un obiectiv), de câte ori mă gândesc la primii pași pe care i-aș putea face, pașii ăia mi se par prea mici.

            Adică e problema mea atât de fundamentală încât dacă mă apuc și fac acum pasul 1- care e foarte mic si pasul 2 – care e foarte mic si pasul 3- care e mic, nu o să ajung niciodată unde vreau să ajung. Adică e o diferență prea mare între stima de sine pe care simt că o am și cea pe care aș vrea să o am. Și simt nevoia să accelerez procesul ăsta.

            Și mi se pare mie că cel mai bun mod de-al accelera este ca în loc de pașii ăștia doi mici, să-mi setez unul mare. Sau măcar mediu. Nu?! Că asta o să accelereze procesul!

            Doar că nu se întâmplă asta, în mod evident! Își setează un obiectiv sau un prim pas prea mare, nu-l ating și nu-l ating fiindcă este ceva în neregulă cu ei, ci fiindcă nimeni nu ar putea să facă acest obiectiv ca prim pas. Fiindcă e prea mare! Și după ce nu-l ating, asta nu face decât să reîntărească convingerea că ei au o stimă de sine scăzută, ei nu pot să facă lucruri și asta nu este decât o dovadă în plus că ei nu pot să facă lucruri. Așa că data viitoare, când vor încerca să se urnească în direcția asta, le va fi și mai greu și mai greu și mai greu. Și crează un cerc vicios care se autoalimentează.

            Și subestimarea asta a pașilor mici e prezentă în tot ce facem. Adică niciun gest, nicio acțiune nu este neutră din punct de vedere al stimei de sine. Orice moment în care întârziem, ne propunem să ajungem într-un loc, la o anumită oră și întârziem, fiecare moment de genul ăsta este o scădere a self-esteem-ului nostru. Poate că nu conștient. Poate conștient reușim să ne aducem argumente (da, da, s-a întâmplat aia, s-a întâmplat cealaltă; come on! Nu sunt decât 10 minute), ne găsim argumente ca să ne liniștim și să ne echilibrăm, însă subconștientul nostru înregistrează asta și zice :

– Ok, la cât voiai să ajungi?

– La 12

– La cât ai ajuns?

– La 12:25

– Ok, deci nu ești prea capabil să ajungi la timp…

Și orice “snooze”, ne punem ceasul sau mobilul să sune dimineața, sună, avem variante: apăsăm pe snooze sau ne ridicăm și ne trezim cum ne-am setat de azi-noapte că ne vom trezi la ora X dimineața.

            Orice moment în care apăsăm pe “snooze” va face ca data viitoare când ne vom seta ceasul noi să știm deja că come on, e puțin probabil să mă trezesc la ora aia! Așa că va face și mai  probabil  următorul snooze și fiecare următor snooze ne va spune Noi nu suntem genul de oameni care să se trezeasca când și-au propus.

            Și poate cu dormitul nu ar fi o problemă neapărat, că poate nu trebuie să ajungem undeva dimineața și ne permitem să dormim mai mult, dar nu ne permitem să dormim mai mult din perspectiva stimei de sine. Nu a timpului. Fiindcă asta erodează stima de sine. Și un snooze aici, o întârziere de zece minute acolo, vasele pe care ne-am propus să le spălăm de două zile și de șapte ori am amânat pană acum, proiectul ăla care ar fi trebuit trimis la ora X și a fost trimis patru ore mai târziu, toate lucrurile astea ne scad stima de sine.

            De asta spun că nicio acțiune, niciun gest nu este neutru. Și atunci, ne ajută să ne întrebăm, cu fiecare gest pe care îl facem: Ok, asta mi-a crescut un pic stima de sine? Sau mi-a scăzut-o un pic?

            Și dacă facem exercițiul ăsta constant, de awareness, de conștientizare, ne vom da seama de ce este scăzută stima noastră de sine. Fiindcă este ceva ce alimentăm în fiecare zi. Nu e ca și cum ne-am născut cu ea. Nu ne naștem cu stima de sine crescută sau scăzută. Este rezultatul acțiunilor pe care le facem și deciziilor pe care le luăm.

            Bun! Ce facem ca să creștem stima de sine?

            Înafară de conștientizarea momentelor în care “o scădem” și să ne oprim din a face asta, putem să ne propunem lucruri mici și să înțelegem că lucrurile mici, pașii mici, poate că par că ne țin pe loc, dar în realitate, ceea ce ne ține pe loc este faptul că ne setăm pași prea mari și nu-i facem.

            Și nu-i facem azi, nu-i facem mâine, nu-i facem poimâine și ușor-ușor, ajungem să nu mai avem curajul să ne setăm pași. Și atunci…pași mici!

            Hai să ne propunem ca în fiecare dimineață, când ne trezim, să mergem la locul în care ne ținem pantofii, să ne încălțăm și să ne legăm la șireturi. După care, putem să ne descălțăm și să facem ce facem noi dimineața…mergem să ne spălăm pe dinți sau ce făceam în mod normal.

            Și hai să ne propunem să ne încălțăm și să ne legăm la șireturi 23 de zile consecutiv. Și dacă acum te gândești come on…e o chestie prea mică, nu o să-mi influențeze viața deloc, tocmai ai picat din nou în aceeași capcană în care pici în fiecare zi, de unul singur.

            E prea mic pasul ăsta, mie îmi trebuie ceva mare, hai să mă duc să alerg un pic o tură de bloc!

 Nu, nu… leagă-te la șireturi! 23 de zile în care primul lucru pe care l-ai făcut dimineața, a fost că ți-ai legat șireturile, și-ai reușit să faci asta 23 de zile, îți vor încălzi, antrena mușchiul pe care după aia poți să-l folosești la ce vrei tu. Poți să zici în a 24 – a zi, atenție, nu în a 3 – a! Că dacă în a 3 – a schimbi obiectivul, faci același lucru pe care îl făceai până acum. Nu am starea necesară să mă leg la șireturi, așa că o să fac altceva…

           Nu…disciplină! În a 24 – a zi, poți să zici: Bun, deci am făcut 23 de zile de legat la șireturi. De astăzi pot să ies până în fața blocului să fac patru pași. Nu să alerg maratoane, nu triatloane…nu. Patru pași. Hai să fac asta zece zile!

           Și după zilele astea 23 și încă 10, sunt doar niște exemple, dar e nevoie să fie suficient de multe, vei vedea că modul în care te reportrezi la a-ți propune să faci ceva, este diferit. Ai început să-ți construiești un istoric consecvent care îți spune: Bă, dacă am reușit eu 23 de zile să mă ridic din pat, să mă leg la șireturi, ce altceva mai pot să fac? Ce pot să-mi propun să fac de mâine? Sau cu alte cuvinte: Cine aș putea să fiu dacă pentru câteva secunde nu m-as mai minți pe mine și aș accepta că sunt cine sunt?

 

 

Tagged , ,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *