Pure wizardry

September 12th, 2018

E o filosofie de viață care mi s-a conturat treptat. Nu vreo revelație, nu vreun moment aha, doar o convingere, o stare de fapt care m-am trezit într-o zi că se cristalizase și era (mare) parte din mine.

Sunt două stări într-una. Pe de-o parte, e filosofia zen, budhista, de care mă simt din ce în ce mai atras în ultimii ani. E liniștea aia din fiecare oră de meditație, din fiecare dimineață, din ultimii ani. E pacea aia, sentimentul că orice se întâmplă în viața mea, oricât de mult ar scăpa de sub control vreo bucată din ea, există totuși o constantă, un loc în care mă pot duce de câte ori simt că am nevoie. Și că, în timp ce sunt acolo, e suficient. Sentimentul ăla că, dacă asta-i tot, sunt okay. (Sunt cuvintele bunicului meu care, știind că e bolnav și surprinzându-mi privirea, a dat din umeri, a zâmbit și a zis calm, liniștit, “ce să-i faci? asta e! Dacă trebuie, oprim aici.” Ca și cum nu-i nicio problemă, putem opri viața oricând.)

E liniștea aia care uneori poate fi ușor tristă, dar de obicei e plină de liniște și de recunoștință. E okay, orice s-ar întâmpla.

Zen mai e pentru mine și a rămâne calm în situații care pe alții îi fac să se urce pe pereți. De a fi în controlul propriilor emoții. De a decide să le las să treacă prin mine fără să le neg și, în același timp, de a ști că sunt mai presus de ele, că sunt mai mult decât ceea ce simt acum.

Zen mai e și claritatea să înțeleg care sunt lucrurile importante în viață. Și să mă defocusez de pe tot ce este non-esențial. Să nu îmi permit să acumulez regrete pentru ce am făcut sau ce n-am făcut, doar fiindcă părerea general valabilă este că ar fi trebuit să o fac într-un anumit fel. Asta e filosofia zen pentru mine.

Apoi, a doua stare e cea de Wizard, de om care poate face lucruri pe care nu “ar trebui” să le poată face.

De om obișnuit, cu nimic mai special decât alții, dar care prin curiozitate, o nevoie puternică de dezvoltare și perseverență uneori peste limitele tolerabile ajunge să poată face lucruri care par ieșite din comun, aparent inexplicabile. Doar aparent.

E puterea de a materializa ceea ce gândesc, puterea de a face lucrurile să se întâmple. E proactivitate. E puterea de a decide în fiecare săptămână, zi, oră și uneori, îngrijorător, în fiecare secundă, ce vreau să fac, ce vreau să mi se întâmple, care e intenția cu care ies în lume, ce vreau să construiesc, cum vreau să mă comport, ce om îmi doresc să fiu, ce om îmi doresc să nu mai fiu.

Acest “wizardry” e claritate + intenție + efort susținut. Și rupe munți în două.

Și mai e încredere. Nu nativă, ci construită! E “Why do we fall, Master Wayne? -So that we learn how to pick ourselves up.” Am avut suficiente momente în care am fost nevoit să învăț asta. Acum îmi servește. Pot să schimb lucruri.

Și acest “wizardry” are în el o urmă de asertivitate!

Și aici, împreună cu zen-ul, creează un paradox. Fiindcă dacă zen-ul cere toleranță, statutul de “wizard” îți cere să știi când lucrurile sunt de netolerat. Să știi că deși de multe ori ai nevoie să înveți să lași lucrurile să se întâmple, uneori e absolut necesar să ignori conceptul de “răbdare”, fiindcă e absurd. Uneori, de multe ori, răbdarea e scuza oamenilor care nu cred în ei, e o fugă de responsabilitate. Hai să așteptăm, poate se rezolvă singură…

Ăsta e paradoxul, asta e mare parte din filosofia mea de viață: Zen și wizardry în același timp.

Să îmi fiu suficient și totuși să am curajul să acționez ca să obțin mai mult. Să știu că e okay așa, că nu-mi lipsește nimic, dar să nu mă complac, să nu îmi permit să baltesc. Să fiu obsedat de a avea claritate în viața mea, dar să nu las obsesia asta să mă paralizeze. Să-mi cultiv o oază de liniște și pace din care, însă, atunci când e nevoie, să pot să acționez cu o forță și o precizie care mută munți.

Înseamnă să știu când e cazul să merg pe vârfuri și când să calc apăsat.

Și mai este și un reminder personal, că pot oricând alege să schimb absolut orice. A b s o l u t o r i c e.

E o alegere de a îmi trăi viața între stările astea două. Între “ne grăbim undeva? vrei un ceai?” și “nu mă cunoști și, prin urmare, n-ai nici cea mai vagă idee legat de ce urmează să se întâmple. Sper că ți-ai pus centura.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *