Povestea primului meu maraton

October 22nd, 2014

Nu-mi propusesem sa scriu despre maratonul pe care tocmai l-am terminat, dar mi-am amintit cat de mult imi place sa citesc “review”-uri de curse, in ultima vreme au devenit articolele mele preferate, tocmai fiindca sunt atat de diferite de la om la om, fiecare are experienta lui. Si mi s-a parut ca ar fi egoist sa nu scriu. Va fi un articol lung.

***

Un pic de istoric pre-cursa

M-am apucat de alergat in ianuarie anul trecut, am deci cam un an si jumatate de experienta. Am alergat cateva sute de metri la prima iesire si eram mort. Inainte de asta nu mai alergasem decat dupa autobuz. In liceu la viteza si rezistenta eram varza. Am luat-o deci de la zero acum un an si jumatate, insa uitandu-ma inapoi, mi se pare ca alerg de-o viata.

Ca un amator ce eram (si sunt inca), am facut toate greselile posibile. Am folosit incaltaminte aiurea, am avut postura proasta (si inca mai lucrez la asta), am facut over-striding, am crescut distantele prea repede si prea mult, m-am supraantrenat si, drept urmare, am reusit sa am intr-un an si jumatate cam toate accidentarile posibile. Am trecut prin toate si am invatat enorm din fiecare.

Ce am invatat cel mai mult a fost sa raman in contact cu corpul meu, sa stiu cand sa fortez pana la limita superioara pentru a progresa mereu, dar niciun milimetru peste acea limita, astfel incat sa ma feresc de accidentari, care m-ar tine departe de una dintre cele mai puternice pasiuni pe care le-am facut in viata asta, cea pentru alergare.

Si fiindca am fost atent, in ultimele 8-9 luni am putut sa ma antrenez destul de bine, sa pastrez un echilibru bun intre alergare ca pasiune si ocazionalele obiective de performanta personala, printre care sa termin un triatlon (swim-bike-run, da?:) ) si un maraton (alergare 42,2 km) in 2014.

Drept urmare, anul asta m-am apucat serios de inot si bicicleta si am diminuat semnificativ distantele alergate, de la nivel de semimaraton (21,1 km, am terminat doua in luna mai) pana la 5-7 km, cat urma sa fac in proba de triatlon pe care o alesesem. Si in plin avant, la inceputul lunii august, intr-un antrenament de viteza pe bicicleta, am fost neatent jumatate de secunda si am zburat peste ea. Serios.

Printre problemele generate de cazatura a fost o lovitura la coaste, durere pe care inca o mai resimt in anumite contexte, 4 luni mai tarziu. Am fost pe la medici, mi-au zis ca sunt okay dar ca trebuie sa fac pauza de la efort vreo saptamana, pana trece. Dupa 3 saptamani, inca nu ma reapucasem si mai aveam vreo 20 de zile pana la primul triatlon.

De la 6 la 42 km intr-o luna

Am reluat incet-incet mai intai alergarea, apoi bicicleta si inotul iar in septembrie am terminat cu succes primul triatlon, la Olimp. Doar ca atat pauza de accidentare cat si antrenamentul pentru cele 3 probe m-au facut sa raman in urma la alergare (desi mi-au asigurat un cross-training perfect). Iar acum aveam fix o luna sa revin de la nivel de 5-6 km / alergare la macar 30 km, astfel incat sa pot spera sa termin cu bine primii 42 km din viata mea, la Bucharest International Marathon. O crestere despre care “medicul meu de alergare” a zis, de parca mai trebuia sa-mi zica cineva, ca “e enorma”. Adica am fortat din nou. Cate 4 alergari si intre 50-60 km / saptamana alergati. Si s-a vazut, astfel incat cu 10 zile inainte de maraton m-am ales cu o noua accidentare (Shin Splint la piciorul stang – chiar glumeam ca fix asta imi mai trebuia si pot sa zic ca am avut toata colectia).

Cea mai lunga alergare fusese de 21 km. Mai aveam programata una de 29-30 km cu o saptamana inainte de maraton si a trebuit sa decid daca sa o incerc, riscand sa agravez accidentarea si sa nu pot participa la maraton, sau sa ma odihnesc o saptamana si sa incerc sa cresc de la 21 la 42 km in ziua maratonului, cu speranta ca voi putea suporta durerea si nu voi risca ceva mai grav (stress fracture era una dintre chestiile naspa care imi tot reveneau in minte). Am decis a doua varianta, nu inainte de a ii face o vizita lui Alin Popescu, pentru deja obisnuita binecuvantare pre-personal-record. :)

L-am intrebat daca e safe sa alerg la maraton, si Alin a zis: “daca nu cumva te doare si genunchiul, riscurile sunt zero. Probabil ca o sa doara la alergare, dar riscuri nu-s.” Nu simteam nimic la genunchi, deci atat aveam nevoie sa aud! Bineinteles ca la 15 minute dupa ce am plecat de acolo a inceput sa ma doara usor si genunchiul. :) Asta ca sa nu aiba cineva impresia ca mintea mea n-o ia pe aratura la fel ca oricare alta.

Andrei Rosca. Sursa foto: 7card

D Day

Am reusit sa ma odihnesc destul de bine cu 2 nopti inainte de maraton, stiam din experientele de la semimaratoane si triatlon ca noaptea aia e critica, chiar mai importanta decat noaptea dinaintea concursului. Cu doua zile inainte am crescut cu vreo 50% volumul de apa baut in fiecare zi si am crescut semnificativ carbohidratii din ultima masa a zilei, cand de obicei as fi incercat sa mananc salate, fructe (stiu!) etc.

In dimineata concursului am ajuns in Pta Constitutiei la 8:20, m-am schimbat, am verificat ca am la mine tot ce ar trebui, am lasat la garderoba ce trebuia lasat, m-am pozitionat la start si am sperat ca va fi bine. :)

Aveam doua lucruri importante pe care imi propusesem sa le respect, ca strategie: sa pornesc incet, mai incet decat oricand, si sa rezist cat de bine pot presiunii de a accelera. In competitii se incepe in general foarte in forta, si 90% dintre oameni nu pot sustine viteza aia, asa ca fac burnout dupa cativa kilometri. E o greseala de amator, o facusem si eu in trecut, doar ca acum ma asteptau aproape 5 ore de alergare non-stop, deci nu-mi permiteam luxul asta. Al doilea lucru important era sa opresc la fiecare punct de alimentare si sa ma tin de planul facut de acasa. Am disciplina de a ma tine de un plan nutritional, insa obisnuiesc sa alerg cu sticla de apa (sau izotonic) la mine, pe centura de hidratare, sunt foarte obisnuit sa beau si sa mananc fara sa incetinesc, deci in mod normal nu prea opresc la puncte de alimentare. Stiam insa ca duminica va trebui sa beau cel putin 2 litri de lichid, iar sticla mea tinea doar 0.5. Deci trebuia sa ma fortez sa opresc des.

Viteza mea normala in perioada pre-maraton era pace de 5:05 – 5:20 min/ km, cu varfuri de 4:40 min/km. Mi-a fost extrem de greu sa imi impun pace mediu de 6:30, simteam ca alerg pe loc, insa s-a dovedit xtrem de util.

Primii 10-15 km nici nu i-am simtit, nu stiu cand au trecut. Incercam sa imi menajez cat pot tibia si genunchiul, am acordat atentie speciala la postura si am incercat sa ignor faptul ca mi se parea ca din cauza ritmului, alerg mult mai ciudat decat de obicei. Am respectat la secunda planul de mancare si hidratare si m-am straduit sa opresc la toate punctele de alimentare.

Mi-am dat seama ca se ingroasa treaba abia cand am ajuns pentru prima data la urcarea de pe Calea Victoriei, adica dupa 18 km (vreo doua ore de alergare). Muschii erau okay, nu dadeau inca semne de oboseala, cu suflul n-aveam nicio problema datorita ritmului de alergare mult mai mic decat eram eu obisnuit, insa genunchiul incepuse sa doara usor, in special in panta. M-am oprit pe marginea drumului si mi-am pus genunchiera pe care o luasem cu mine, just in case. Si a mers.

Inca din primii pasi am simtit ca sustine suficient de bine genunchiul si nu mai simt aproape nimic. Cu toate astea, stiam ca va exista si un dezavantaj: nefiind obisnuit cu genunchiera, muschii imi vor obosi mai repede. N-am studiat partea asta, nu stiu exact de ce se intampla, insa aveam experienta de anul trecut, cand din cauza unei accidentari la acelasi genunchi, alergasem o cursa de 10km pe Podul Basarab cu genunchiera si simtisem un dezechilibru. Probabil ca presiunea aia izoleaza niste muschi. Din fericire, n-am simtit efectele decat vreo 2 ore mai tarziu, cand deja erau alte lucruri care ma preocupam mai tare decat oboseala unui picior. Dar sa o iau treptat.

Am trecut de km 21, prima dintre cele doua ture, dupa vreo 2 ore si 20 minute si desi stiam ca sunt in grafic, tot am simtit o strangere de inima. Cu cateva luni inainte facusem aceeasi distanta in mai putin de 2 ore. N-am putut sa ma abtin si cu vreo 50 de metri inainte de a trece pe sub poarta de finish am bagat un sprint si am zambit, fiindca mi-am dat seama ca, totusi, chestia asta cu competitivitatea e inca o slabiciune, chiar daca reusesc sa o controlez in mare parte din timp. Pur si simplu nu poti trece pe sub o poarta de finish lesinat! Trebuie sa o treci in fuga oricat de terminat ai fi… Ma rog, poti, normal ca poti! Eu nu pot. :) Inca.

Am oprit sprintul imediat dupa poarta si am revenit la ritmul normal, ma mai asteptau inca doua ore si ceva de alergare si, asa cum citisem in multe locuri, maratonul oricum incepe cu adevarat pe la kilometrul 30, iar eu eram la 22. Insa eram fresh, simteam ca il pot termina. Tibia incepuse sa doara cu vreo 10 km in urma, insa durerea era suportabila si nu crestea in intensitate odata cu distanta, deci nu ma ingrijora foarte tare. Imi era un pic teama de eventuale crampe, fiindca nu trecusem prin asta pana atunci si stiam ca pot sa te opreasca din drum.

Si, de fapt, gandindu-ma la asta acum, imi dau seama ca pentru mine durerea n-a fost niciodata o grija. Stiam ca maratonul o sa doara. Nu stiam exact cum si cat de tare, dar nu mi-a fost teama de durere, ci de lucrurile alea care se puteau intampla si care ar fi putut sa ma faca sa nu mai pot sa continui cursa. Nu era un capat de tara, normal. Daca din orice motiv nu as fi putut sa il termin, stiam deja cand e urmatorul maraton si aveam de gand sa merg acolo. Insa ma gandisem la el in ultimele luni, era un obiectiv important si mi-ar fi fost ciuda sa stiu ca din punct de vedere al rezistentei l-as fi terminat, insa o crampa sau altceva de care nu ma mai lovisem pana atunci m-ar fi putut opri.

Am inceput sa obosesc pe la kilometrul 26-27, cand am trecut a doua oara pe la Piata Muncii. Si cum incepusem eu sa simt oboseala aia, ce-mi trece prin minte? Ia sa vad eu daca pot baga un sprint acum, sa-mi cresc self-esteem-ul. Stiu, acum pare o mare tampenie, dar atunci chiar mi s-a parut o idee buna sa vad cam cat de repede pot alerga dupa ce am alergat deja vreo 3 ore. Am bagat viteza vreo 200-250 de metri, cu ochii pe ceas. Crescusem viteza de la pace de 6:40 la 4:45 si a fost ca un dus rece! Am incetinit sa-mi trag sufletul si sa revin la un ritm normal, insa tin minte ca m-am simtit atat de misto incat mi-am zis ca, de fapt, nici nu mai trebuie neaparat sa termin cursa asta. Apoi mi-am dat repede vreo doua palme in minte si stiu ca m-am gandit: “Poate ca asa incepe, Andrei. Poate asa incepi sa renunti.”

Km 30. Zidul.

Ma apropiam de km 30 si stiam asta. Citisem mult despre maratoane si multi oameni vorbeau despre faptul ca pe la km 30-31 se intampla ceva. The Wall, ii ziceau. Zidul. Aparent, exista acest punct in care pur si simplu simti ca nu mai poti, e ca un zid de care te lovesti. Unii abandoneaza, altii trec cu greu de el. Wikipedia zice ca e cauzat de faptul ca in acel punct toate rezervele de glicogen din ficat si muschi se epuizeaza, ceea ce declanseaza o oboseala puternica, brusca, si senzatia ca nu mai poti face niciun pas te blocheaza. Altii zic ca e mai degraba un prag psihologic pe care trebuie sa il treci. Ca acolo incepi sa te indoiesti pe bune ca mai poti trece linia de finish.

Marturisesc ca mi-am dorit sa vad ce se intampla la km 30 la fel de mult cum mi-am dorit sa termin un maraton. Simteam cum ma cuprinde entuziasmul de fiecare data cand ma gandeam ca o sa traiesc momentul ala in care psihicul o sa vrea sa cedeze si o sa imi transmita asta atat de raspicat. Era entuziasm amestecat cu niste teama si multa curiozitate, dar ma simteam pregatit pentru orice s-ar intampla acolo.

Si ghiciti ce! Am ajuns la km 30 si nu s-a intamplat nimic! Am ajuns la 32 si inca nimic! Ni-mic. Da, eram din ce in ce mai obosit si incepusera sa ma doara cam toate articulatiile, in special gleznele, ceva ce nu mi se mai intamplase la vreo alergare pana atunci. Dar atat. Niciun gand de a renunta, niciun zid fizic sau psihic. M-am gandit ca poate n-am fost pe faza si l-am ratat. :) Apoi m-a pufnit rasul chiar cand treceam pe langa un punct de alimentare, motiv foarte bun ca fetele de acolo sa creada ca am innebunit sau ceva, si sa inceapa sa strige “hai, Andrei, ca mai ai putin!” (aveam prenumele scris sub numarul de concurs).

Intre km 32 si 38 nu imi amintesc ce s-a intamplat. Stiu ca ma tot intersectam cu Raluca. Ba o depaseam eu pe ea, ba ea pe mine. Si ca ma dureau gleznele ceva de nedescris. Fiecare, dar absolut fiecare pas durea ca naiba. Imi amintesc ca a doua oara cand am urcat Calea Victoriei am mers cativa metri, sa imi reglez putin respiratia si in momentul ala, nemaisimtind impactul puternic pe glezne m-a cuprins o stare d’aia de bine, de sambata dimineata cand ma trezesc la 10 si stiu ca nu ma grabesc nicaieri si mai pot sta in pat vreo ora. Un fel de moleseala combinata cu sentimentul ca nu mai am nevoie de altceva decat sa merg. De pace.

Mi-am fost teama ca daca mai merg un minut s-ar putea sa trag pe dreapta si sa ma culc, asa ca am fortat si am reinceput sa alerg. Nu vreti sa stiti cum se simteau primii 4-5 pasi dupa fiecare pauza scurta cum a fost asta sau cele de la punctele de alimentare. De fiecare data simteam ca trebuie sa iau, constient, decizia de a mai creste nivelul durerii cu vreo 2-3 ordine de marime.

42,195

Dupa km 40 am inceput sa incetinesc, partial de la durere, partial fiindca voiam sa trec pe sub poarta in sprint si nu puteam decat sa imi imaginez de ce efort voi avea nevoie pentru asta. In ultimii 2-3 km, in fata mea, la vreo 10 metri, alerga o tipa dupa care imi propusesem sa ma tin, in ideea ca voi putea sa o depasesc pe sprintul final. Cu toate ca nu imi propusesem un timp sau o anumita pozitie in clasament pentru cursa asta, ci doar sa o termin, n-am putut sa ma abtin, ii vedeam in fata mea pe oamenii aia si eram atat de aproape incat trebuia sa incerc macar sa ii depasesc.

Pe ultima suta de metri, dupa ce am baut ultima gura de izotonic pe care o mai aveam, am adunat toate resursele pe care le-am mai gasit prin mine si am trecut in viteza mai intai pe langa tipa dupa care alergam de vreo 2 km, apoi pe langa un alt grup de 3-4 oameni un pic nehotarati, cred ca erau de la proba de stafeta, apoi am trecut pe sub poarta de finish, dupa 4 ore si 42 de minute de alergare.

Am un sentiment tare ciudat atunci cand fac sprint cu ultimele forte, l-am mai simtit si in alte curse, cand incercam sa imi depasesc recordul de viteza: de fiecare data cand aterizez pe un picior, simt ca as fi putut sa ma prabusesc dar, cumva, am reusit sa o evit si la pasul asta. E ca si cum genunchii sunt atat de epuizati incat fiecare nou pas e un risc pe care trebuie sa aleg daca sa mi-l asum sau nu. Si de fiecare data imi vine in minte ca asta e o metafora atat de misto si ca e de fapt un antrenament perfect pentru asumarea de riscuri. Cu fiecare pas stii ca te-ai putea duce pe burta (in fata unor mii de oameni) si, cu toate astea, il faci. Fiindca stii ca asa se simte atunci cand iti depasesti limite. Daca nu simti asta sau ceva similar, esti inca in zona de confort. Si in zona de confort nu crestem. Nu cu adevarat.

Despre asta a fost maratonul meu. Despre depasirea propriilor limite. A fost bine atunci iar acum ca durerea si oboseala s-au dus, e cu atat mai bine. Si simt ca tot ce s-a intamplat in orele alea ma reprezinta perfect.

Tagged ,

§ 5 Responses to Povestea primului meu maraton"

  • Daniel says:

    Un articol foar incurajator. Merg inainte fara sa cedez si nu renunt la visele mele

  • Te salut de la distanţă şi te felicit, chiar dacă a trecut ceva timp de la concurs! Din descrierea ta, din stilul tău de a povesti, înţeleg că eşti o persoană foarte calculată, care nu lasă prea multe lucruri la voia întâmplării.

    Ai făcut o cursă aproape matematică, fără emoţii, fără ceva ieşit din comun. Foarte bine! Aşa şi trebuie să fie primul maraton, nu ca la mine, care am clacat după kilometrul 35, când m-au luat toate durerile şi fricile. Am terminat epuizat şi de atunci nu mi-am mai dorit vreodată să încerc experienţa.

  • Andrei Rosca says:

    Multumesc, Emilian. Asa sunt, dar incerc sa schimb asta, macar din cand in cand. :)

  • Iulia says:

    Frumos spus ”știam că maratonul o să doară”. o durere frumoasă.

  • Nu cred ca as rezista nici 10 Km.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *