What counts is not necessarily the size of the dog in the fight – it’s the size of the fight in the dog. – Eisenhower

Imi amintesc moment cu moment primul speech pe care l-am tinut in fata unei sali de peste 100 de oameni. Imi amintesc emotiile, imi amintesc ca m-am pregatit trei nopti pentru ca totul sa iasa perfect. Si din punct de vedere al coerentei, a iesit okay. Nu perfect, ci decent. Suficient de bine tinand cont de faptul ca era o premiera. Atata doar ca acea coerenta a fost singurul lucru care mi-a iesit bine. In rest, a fost groaznic. Nu am avut foarte mult feedback din partea participantilor, deci imi pot doar imagina cum li s-a parut lor. Imi pot imagina, insa nu sunt convins ca vreau.

Am incercat, imediat dupa eveniment, sa ma analizez putin intr-o inregistrare video scurta, facuta cu telefonul, si n-am reusit sa ma uit la mai mult de un minut. Senzatia a fost asemanatoare cu cea pe care o simteam uneori, parca din ce in ce mai des in ultimele luni, uitandu-ma la televizor. Dadeam peste emisiuni, telenovele sau show-uri atat de penibile incat ma simteam eu jenat de halul in care oamenii de acolo se faceau de ras. Evident, ei nu aveau nicio problema cu asta, insa mie imi venea sa intru in canapea de rusine. In primul rand pentru ei, in al doilea rand fiindca realizam ca fix in acel moment, eu eram complice la acea mascarada. Acel gen de programe erau (si, din pacate, sunt in continuare) difuzate pentru ca lumea se uita la ele, pentru ca fac rating. La televizor am renuntat la un moment dat, insa senzatia o mai simt din cand in cand si o recunosc usor. Am simtit-o si uitandu-ma la inregistrarea video a unui tip care se facea de ras pe o scena. Fiindca el a ales sa fie acolo. Fiindca ii era teama si voia sa-i treaca.

Nu am sa mint spunand ca a fost mai usor decat ma asteptam. A fost mai greu. Dupa fiecare speech tinut veneam acasa si pana la sfarsitul zilei abia daca imi faceam curaj sa ma uit in oglinda de rusine. Apoi, imi spuneam ca a fost ultima data cand am trecut printr-o experienta de genul acesta, ca nu am de demonstrat nimic nimanui si ca, in definitiv, unul dintre motivele pentru care am luat calea antreprenoriatului tine tocmai de faptul ca mi-am dorit ca nimeni sa nu imi spuna vreodata ce sa fac. Deci decizia imi apartinea, puteam sa renunt oricand. E ceea ce facea ca lucrurile sa fie de o mie de ori mai complicate. Ca intotdeauna, oricat de independenti am fi, ne-am dori ca deciziile foarte grele sa fie luate de altii pentru noi. Ar fi mai usor asa, am avea pe cine sa dam vina atunci cand ni se dovedeste ca am gresit.

Pe cat de cumplite erau momentele in care ma hotaram sa mai incerc inca o data, pe atat de placut era sentimentul cu care ramaneam dupa ce apele se linisteau. Sentimentul ca, desi inca eram departe de ceea ce imi doream sa fiu, parca esecul nu mai fusese la fel de mare ca la ultima conferinta. Deveneam mai bun cu fiecare esec.

[va urma]