Munca, surogat al pasiunii

January 13th, 2008

Zilele trecute, intr-o discutie despre nimicuri, cineva ma intreaba daca muncesc mult. Ii spun ca, din punctul meu de vedere, al unui om care nu a fost niciodata un workaholic, consider ca muncesc destul de mult ca sa nu ma simt vinovat ca stau degeaba si suficient de putin pentru a imi ramane timp si de altele.

Ma intreaba ce mi-ar placea sa fac si ii spun ca exact ceea ce fac acum. Face o pauza si zice: “pe bune?” Pe bune. “Pai atunci ce faci tu nu-i munca!” zice zambind. “Asta nu se cheama munca. Sa vezi la mine la servici…” si urmeaza un discurs. Acel discurs de care m-am plictisit deja despre oameni care abia asteapta weekend-ul, care isi urasc din suflet seful si care sunt nedreptatiti zi de zi la locul de munca.

Discutia mi-a lasat un gust amar. Acelasi gust amar pe care mi-l lasa de fiecare data, insa de data asta am stat putin si m-am gandit, sperand ca le voi gasi oamenilor astora o scuza de care eu sa ma agat si, astfel, sa ii pot judeca mai putin decat o fac.

Si le-am gasit-o usor. De vina este, in mare parte, acelasi sistem de invatamant psihotic. Ala care incearca, se pare cu succes, sa ne invete sa nu mai privim decat in fata, sa fim ingusti, care ne condamna sa nu invatam niciodata sa visam si care ne preda ani de zile plafonarea. Ala care ne invata ca munca nu e distractie. “Du-te la scoala, munceste, straduieste-te si, daca faci toate astea, in restul timpului te poti distra“, poti sa te ocupi de diversele pasiuni pe care, daca esti norocos, le vei tine minte macar cativa ani.

Daca nu esti norocos, si putini sunt, le vei uita. Fiindca 1/3 din viata o dormi, cel putin 1/3 din viata muncesti iar restul suna prea limitat pentru a ne mai permite alte planuri decat o bere cu prietenii si televizorul ce ne va asigura, incet dar sigur, statutul de veritabil couch-potato. Si, cumva, printre cartofi prajiti de la McDonalds, telecomenzile de la tv, aer conditionat, dvd-player si sistemul audio, fara sa ne dam seama, ne pierdem pasiunea.

Pierdem pasiunea. Nu suntem pregatiti sa ne uitam in oglinda si sa ne vedem pe noi, la munca, fericiti. Fiindca asa am fost invatati, ca munca si fericirea nu merg impreuna, ca sunt lucruri separate pe care ar fi bine sa ni le organizam ca atare. (“mai intai munca si dupa aceea mai vedem daca ramane timp si de distractie“). Vise, pasiune, fericire? La un moment dat! Insa nu acum, acum muncim!

Madalin scria azi ca suntem suma viselor si aspiratiilor noastre. Frumos ar fi ca atunci cand facem adunarea sa ne dea altceva decat zero.

Le-am gasit oamenilor o scuza: un intreg sistem i-a antrenat sa devina ratati. Exista exceptii? Evident, e vorba de oamenii care la un moment dat s-au trezit. Au citit undeva sau le-a povestit cineva, si-au pus mintea la contributie si au facut o schimbare. Bineinteles, meritul e doar al lor. Daca li s-ar fi atras atentia si totusi n-ar fi facut schimbarea n-ar fi avut insa nicio scuza. Cum de altfel nu aveti nici voi. :)

Inchei cu un citat din Trump:
Cum iti descoperi pasiunea? Incearca asta: pentru o clipa, lasa de-o parte judecatile si evaluarile rationale. Incepe sa visezi cu ochii deschisi ce ti-ar placea cu adevarat sa faci. Daca ar fi sa poti face un singur lucru in viata, care ar fi acesta? Ce anume te acapareaza atat de mult incat pierzi notiunea timpului? Ce ti-ar placea atat de mult sa faci incat ai face-o si fara sa fii platit? Ce ai facut atunci cand ai fost multumit de tine insuti? Ce fel de lucruri te conduc la o experienta extraordinara?

Tagged , ,

§ 0 Responses to Munca, surogat al pasiunii"

  • andressu says:

    nu cred ca o sa apucam vreodata sa ne vedem bucurosi la servici. asta deoarece ne organizam viata atat de prost incat ne orientam spre locuri de munca care nu ni se potrivesc. tocmai de aceea vezi zilnic politisti trantori, functionari nervosi, medici incompetenti sau profi care nu se prea sinchisesc sa-si faca cum se cuvine cursurile …

    in plus, concepte ca “eu muncesc mai mult”, “eu o duc mai rau” sau “pe mine ma doare capul si mai rau” vor exista mereu. si nu numai la noi. eu m-am obijnuit cu francezii: cel mult ii intreb direct ” comment ça va pas ? ” fiindca stiu oricum ca daca ii intreb cum le merge imi vor raspunde ca rau … ce sa-i faci. suntem OAMENI. asta ne e defectul major …

  • cristiana says:

    Sunt de acord cu tine, Andrei!.Cand munceÅŸti cu pasiune eÅŸti mulÅ£umit de tine, dai randament ÅŸi performanţă si asta se vede în succesul unei echipe. Oamenii de care spui tu, oamenii care se hrănesc cu banalităţii gen de “abia aÅŸtept să vină weekendul să scap!”! sunt obiÅŸnuiÅ£i să trăiască într-un mod ignorant, ÅŸi aÅŸa cum munceÅŸte un om aÅŸa are grijă ÅŸi de viaÅ£a lui personală ÅŸi de aici urmează viaÅ£a de cuplu, educarea copiilor…adică societatea românească. Oamenilor le e greu să se schimbe pentru că ei ÅŸtiu că asta înseamnă asumarea responsabilităţii, controlul vieÅ£ii ÅŸi puterea de a înfrunta presiunile sociale.Mai departe ÅŸti ÅŸi tu desfăşurarea evenimentelor… Cred că pasiunea ÅŸi entuziasmul pentru ceea ce faci te motivează, iar voinÅ£a ÅŸi acÅ£iunea sunt ” surori” ale succesului personal

  • Andrei Rosca says:

    andressu: si pe romani i-ai putea intreba “cam cat de prost ti-a mai mers zilele astea?” si iti vor raspunde :)

    da, probabil ca suntem oameni si de aia.

  • …este o alegere grea. The blue pill or the red pill ( Matrix). A nu se ignora imensele avantaje ale turmei si alienarii. Decerebrarea te rasplateste rapid si este sigura.
    Ufff…alegeri grele.
    Cred ca 80% ar trebui sa aleaga turma. Imi pare rau de restul de 20% care fac alegerea gresita si sufera apoi. Dar si pentru ei s-a inventat Zoloft, Xanax, Prozac sau Vicodym. :)
    Acum 2 ani am tinut citeva prezentari despre antreprenoriat si profilul unui antreprenor. Mereu m-am intrebat daca incurajarile mele ( de a alege “calea grea”) nu vor aduce suferinta.
    Personal imi este din ce in ce mai greu sa fac recomandari si sa fiu “sigur” de ceva.

  • Adrian Oane says:

    :) sistemul si alti oameni te vor invata mereu cate ceva. alegerile tu le faci. daca sistemul te baga in turma, si tu stai, in regula e treaba ta.

    in rest, va recomand o carte, despre masele amorfe de angajati, despre cei care abia asteapta week-end-ul, despre bancul de pesti,…
    cred (sper) ca unii ati citit-o sau ati auzit de ea
    se numeste “mortii vii” – david bolchover; cred ca o gasiti la editura codecs
    http://www.coach.ro/va_recomand_o_carte.html
    aici ii gasiti prefata – merita cateva minute

  • derelict says:

    Andrei, parerea mea despre ‘job’ versus ‘munca’ o stii (cred) , despre lipsa de pasiune, despre un servici care inseamna doar sa te plangi ca nu ai destul salar – fara sa iti respecti contractul semnat. Sunt de acord cu tine 100%.

    Exista si oameni cu ‘pasiune’ care muncesc in astfel de servicii pentru ca sunt prinsi in “cursa sobolanului”. Din alegeri gresite – sau de frica – au ajuns in situatia in care *acum* nu au cum sa-si urmeze visele. Si se plang de sefi, se plang de salarii. (Eu unul ma plang cu fiecare ocazie) DAR nu se considera lipsiti de putere, nu se considera victime, nu au impresia ca ‘totul’ impotriva lor. Se plang dar muncesc si cauta o cale spre visele respective.

    Eu folosesc nemultumirea ca pe un motiv de a merge inainte, nu ca pe un subiect de conversatie, asta voiam sa spun.

    (Multumesc pentru aprecierile din articolul trecut, prea multe laude, parerea mea :) )

  • Andrei Rosca says:

    derelict: de acord; exista oameni prinsi in cursa sobolanului. Se pare ca si Kyiosaki stia ceva pana la urma.

  • Andrei Rosca says:

    :) acum am citit, Andreea.
    Si imi pare bine ca ne-am cunoscut astazi. :)

  • mai exista un tip de oameni. cei care muncesc, se plang ca nu le place, nu isi pot indeplini visele dar… e mai bine pentru ei asa ( sa munceasca pentru un “sef”). pentru ca nu sunt persoane care ar putea sa faca ceva de unele singure.

    P.S. bun articol si bune comentarii

  • Sabina says:

    ÃŽnvăţământul din zilele noastre îndeamnă foarte încet, dar sigur la moartea artistului. Fără artist, pasiunea nu există, ÅŸi de acolo ÅŸi din ce în ce mai puÅ£ini pasionaÅ£i de un anumit domeniu, doar oameni pur ÅŸi simplu plafonaÅ£i într-o arie, mai de voie, mai de nevoie. Din setul “eu nu ÅŸtiu ce vreau să fac în viaţă, dar merg *aici*, că de *aici* se fac bani mulÅ£i”. Åži apoi începe goana după bani.. de unde se intră clar în monotonie, într-un endless loop.

  • eugen says:

    Munca o poţi iubi, o poţi detesta, o poţi ierta, o poţi părăsi pentru alta.
    Sau toate deodată.
    E ca şi atunci când îţi iubeşti soţia, ca pe o amantă.

    Munca e un factor prea complex şi determinant, faţă de care să ai o poziţie stabilă şi singulară.
    Poate aici este şi frumuseţea ei.

  • esential says:

    esentializat, va rugam! nu avem timp

  • celalanteu says:

    Oamenii sunt obishnuiti sa mearga pe pilot automat. Repet greselile celorlalti (care vin ca niste “sfaturi”): fa scoala, invata, copiaza, ia-ti un job, ia-ti o nevasta, un catel, o dacie etc. (…ca in Fight Club).

    Unii vor zice “astea sunt greseli?”… devin greseli in urma reactiilor tale – frustrari, regrete, medicamente.. alcool, televizor.

    Nu trebuie sa faci scoala pt ca toti o fac. Nu trebuie sa muncesti ca ceilalti (adica sa ai acel gust amar) pentru ca toti o fac…

    Cum iti dai seama ca oamenii nu sunt multumiti de locul de munca? Simplu, ii intrebi: “muncesti?”.. daca vor raspunde prin “da”, e clar ca nu sunt. Una e sa lucrezi (conotatie pozitiva, unde exista pasiune, placere etc) si alta e sa.. muncesti.

  • artistu says:

    Daca ar fi sa raspund din punctul meu de vedere, in ultimele luni am aflat ca mi-as dori extem de mult sa pot trai din blogging. (Apropo de pasiuni!)
    Si daca ma vei intreba cat ma va tine pasiunea asta nu iti pot spune. Insa acum imi place de mor si as prefera sa scap de actualul servici si sa fiu ADDICTED BLOGGING. ;)

  • eugen says:

    Pt esential:
    Nu am ştiut că eşti admin, purtător de cuvânt sau cenzor al bloggului.
    Iar politeţea e esentiala in discutii.

  • huper says:

    “I think the hallmark of a really good entrepreneur is that you’re not really going to build one specific company. The goal—at least the way I think about entrepreneurship— is you realize one day that you can’t really work for anyone else.” (Max Levchin, Cofounder PayPal)
    Eu am ajuns la concluzia asta de cativa ani. Nu pot lucra pt altii. poate sunt egoist?

  • Andrei Rosca says:

    Nu cred ca e egoism. Pur si simplu unii sunt construiti asa. Iar partile bune vin la pachet cu cele proaste.

  • eugen says:

    Orice fel de muncă ai face şi oricât de acomodantă ar fi cu persoana ta, ea are totuşi un caracter repetitiv.
    Acesta e caracterisica sisifică a muncii.
    AÅŸ mai putea spune (să mă scuze “esenÅ£ialul”), că munca este “chinul plăcut al vieÅ£ii”, dacă nu e numai “chinul vieÅ£ii”.

  • ian says:

    pasiunea o descoperi intr-un sigur fel: faci ceea ce vrei, daca nu faci asta nu ai nici un fel de pasiune! Si faci asa cand scapi de frica… si scapi de frica atunci cand vezi ca nu e mare lucru de capul ei: te intrebi ce se intampla daca faci cutare lucru? Si mergi mai departe: si apoi ? Si … o tii tot asa, pana descoperi ca fricile sunt inchipuite si singura frica e cea de moarte. Si pana la aia mai e oricum, si nici macar aia nu e asa sigura! Ha ha. Faci ce vrei! Fiecare alege!

  • […] învăţământ care produce “mediocrităţi competitive” sau rataÅ£i după cum spunea Andrei într-un post despre […]

  • […] E pacat ca in ziua de azi ne-am transformat (sau am fost transformati…manipulati….pacaliti….) in sclavi ai muncii si nu mai simtim granita dintre viata normala  si cea impusa as spune eu…..dar am totusi alta viziune asupra celor doua componente care s-au format de-a lungul anilor…si anume ca existenta pe care o avem cinci zile din sapte (in mod normal) pentru a ne suplini nevoile de baza (fiziologce si siguranta) si cea care presupune celelalte nevoi din piramida lui Maslow (dragoste, autorespect, autodezvoltare) ar trebui sa formeze un cerc in care sa coexiste fara o  scara ierarhica .  Sau cel putin ceea ce faci ca sa-ti asiguri existenta ar trebui sa fie o optiune deliberata datorita pasiunii si placerii pentru acest aspect……in momentul cand intervine rutina (plafonarea) sau mediul in care-ti desfasori activitatea devine ostil din cauza naturii umane care se poate traduce prin animalice (pentru ca satisfacerea nevoilor de baza pentru unii sau autodezvoltare pentru altii ne readuc la un comportament primar) atunci acceptarea acestei situatii pote imbraca numeroase consecinte care pot avea consecinte devastattoare in timp…..ne pot schimba caracterul, ucide visele si perspectiva asupra vietii din primele zile de angajre…..cateva posturi interesante care merita cititie: http://blog.dotcommerce.ro/2008/01/12/trading-your-soulfaust/ si http://andreirosca.bookblog.ro/2008/01/13/munca-surogat-al-pasiunii/. […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *