Fiecare cu Olimpul lui

June 5th, 2008

Ne atasam prea usor de lucruri si prea greu de oameni. Si parca si renuntam prea usor la ei. Prea putine sunt momentele in care alegem sa luptam pentru o relatie cu un alt om. Atat de putine incat pe baza exceptiilor se regizeaza filme si se scriu carti, iar noi le contemplam fascinati. Cand cineva ne dezamageste, voit sau nu, suntem prea ocupati cu riposta pentru a ne mai face timp sa incercam sa salvam relatia.

Apoi, parca prea suntem ocupati facand calcule si incercand sa ne dam seama daca ar trebui sa fim noi cei care fac primul pas sau nu, parca prea ne temem ca nu cumva sa dam semne de slabiciune si ne menajam ego-ul pana la atrofiere.

Avem o usurinta dureroasa cu care ranim, si serii intregi de tentative esuate de a ne cere scuze. Ne pricepem cam la orice, doar cu iertatul stam mai prost. Suntem in general flexibili cu principiile noastre; printre singurele momente in care simtim nevoia sa fim duri si de neclintit, sa ne demonstram “verticalitatea”, sunt cele in care am gresit si ar trebui sa ne cerem iertare. Fix atunci avem chef sa ne jucam de-a zeii.

Tagged ,

§ 0 Responses to Fiecare cu Olimpul lui"

  • Cumva in acelasi ton si eu am scris in seara asta despre nestatornicie, nu despre iertare. Mi se pare intr-adevar ca suntem tot mai individualisti si tot mai putin dispusi sa investim in relatiile noastre cu alti oameni.

  • mihai says:

    Mi-a placut mult postul, m-am regasit in dificultatea de a relua o relatie dupa ce s-a produs o ruptura. Nu si in partea cu iertatul insa.

    Cumva cred ca suntem indoctrinati cu o oarecare fatalitate in gandire. Chiar cand stim ca noi cuntem cei care gresim, consideram uneori ca nu ar fi “normala” o reparare, atat din considerente de ego cat si de auto-flagelare.

    Cateodata ma gandeam daca nu e cumva “practic” sa te comporti asa, sa nu te uiti in urma mai mult decat necesar pentru a-ti invata lectia. Am ajuns la concluzia ca exista relatii, cele de f lunga durata in special, pentru care merita facut rabat si la ego, si la orice altceva. Unele lucruri pur si simplu trebuiesc pastrat, pentru integritatea noastra ca fiinte.

  • Andrei Rosca says:

    “Cumva cred ca suntem indoctrinati cu o oarecare fatalitate in gandire” Da, probabil ca suntem.

    Si bineinteles ca exista astfel de relatii pentru care merita facut rabat si la… Intrebarea era, totusi, de ce nu facem?

  • Anca says:

    Atunci când investeÅŸti într-o persoană, un “calcul” simplu ar trebui să te determine să nu renunÅ£i uÅŸor ÅŸi asta deoarece “moneda” investită se cheamă suflet iar această “investiÅ£ie” trebuie să căutam a o păstra…”rentabilă”. Mercantilism acceptat.Ceea ce ne determină atât de uÅŸor să renunţăm la oamenii în care am investit este faptul că, suntem atât de puÅ£in atenÅ£i la propriul suflet încât, nu sesizăm ce efecte “dezastruoase” poate avea o asemenea decizie, pentru universul nostru interior. Dacă am sesiza nu am proceda cu atâta uÅŸurinţă. Am Å£ine orgoliile în frâu, am acorda circumstanÅ£ele necesare, am încerca să reparăm răul produs, arătându-i acelui om că îl iubim chiar ÅŸi atunci când greÅŸeÅŸte. Iar asta nu înseamnă slăbiciune, dimpotrivă, demonstrează forţă, demonstrează cunoaÅŸtere de sine, demonstrează că îţi asumi tot ceea ce presupune relaÅ£ia a două suflete.

    Pare simplu, îţi poÅ£i face alÅ£i prieteni, poÅ£i iubi pe altcineva, rănile se vindecă, mai devreme sau mai târziu, viaÅ£a îşi continuă cursul în coordonate noi dar, ceea ce pierdem din vedere e că, în momentul în care ajungi să Å£ii la un om, pierderea lui înseamnă pierderea unei bucăţi din sufletul tău. O nouă relaÅ£ie, un alt om drag nu va putea niciodată reântregi sufletul tău (îl va putea doar completa) iar acest lucru nu trebuie să se întâmple decât după epuizarea tuturor modalităţilor de “reconciliere”. Este adevărat că atunci când eÅŸti dezamăgit, se clinteÅŸte, într-o măsură mai mare sau mai mică, încrederea pe care o aveai în acel om (iar fără încredere nu prea există premise favorabile în sprijinul profunzimii unei relaÅ£ii) dar asta se poate recâştiga, în timp ce, bucata lipsă nu va putea fi niciodată înlocuită perfect.

    Cât despre “joaca de-a zeii”…a cere iertare nu e greu atunci când îţi asumi ceea ce eÅŸti, atunci când nu ai pretenÅ£ia că eÅŸti perfect, că eÅŸti supraom, dar asta se manifestă doar atunci când te cunoÅŸti, când ÅŸtii exact ce reprezinÅ£i, când ÅŸtii exact ceea ce aÅŸtepÅ£i de la tine ÅŸi de la cei din jurul tău…acorzi acele circumstanÅ£e care, aÅŸtepÅ£i să îţi fie acordate ÅŸi Å£ie.
    Aşadar, părerea mea este că, uşurinţa cu care renunţăm la o relaţie interumană şi neputinţa de a ne asuma greşelile, îşi au originea în necunoaşterea propriului Eu (vezi, suflet).

  • Constantin says:

    Draga prietene, raspunsul se gaseste chiar in titlu.
    Chiar azi am citit pe un post doua citate ale unor oameni ilustri- pare-se – care indemnau la razbunare. Postarea a avut succes.
    Homo sapiens nu este o fiinta perfecta. Reminiscentele trecute ale supravietuirii, educatia, mediul social sunt numai cativa vectori: de start, de cursa lunga si de final.

  • Andrei Rosca says:

    L-am citit si eu. Si cred ca oamenii aia care aproba vorbesc sa nu adoarma. Daca toti am face asta, am trai in haos. Datoram putinele momente de liniste oamenilor care s-au maturizat suficient de mult ca sa inteleaga ca intre viata si jocurile pe calculator e o diferenta.

  • Dani_ela says:

    Andrei,
    asta cu “…ne menajam ego-ul pana la atrofiere ” mi se pare super adevarata, este valabila pentru amele sexe.
    Se stie ca barbatii iubesc “altfel” dacat fetele/femeile.
    >>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
    Stiti si voi baietii cand fac fetele fitze,nu!?, cand se simt iubite ,stapane pe situatie, asa ca stiti ce aveti de facut.
    Nu exista exceptii!

  • Dani_ela says:

    corectez:ambele

  • Miruna says:

    off topic: In drum spre examen, navigam agitata intre posturile radio si dat de Cultural, unde vorbea Andrei Rosca despre schimb de carti. nice ;) poate te apuci si de radio ca ai si voce si ceva de spus cu ea :p si ce-am auzit, nu e schimb de carti in Cluj?!?!

  • Andrei Rosca says:

    Miruna: si eu care speram sa nu auda nimeni… :))

    Multumesc. Nu ma apuc de niciun radio ca am lucruri mai importante de facut. Radio face Bobby :)

    Exista SdC si in Cluj, a uitat Catalin Sturza sa spuna de el astazi.

  • Ovidiu Miron says:

    Poate ca tocmai de aceea ne atasam greu de oameni. Din frica de a fi raniti.

    E adevarat ca trebuie sa ramanem in joc orice s-ar intampla. Si sa continuam sa alergam. Sau macar sa mergem. Doar ca, respiratia noastra va fi dozata in mod diferit. Si asta se va manifesta prin intreaga noastra atitudine.

  • gabi says:

    Andrei, m-ai inspirat si am scris si eu pe blog despre asta :)
    iti trimit un citat:
    “Din momentul in care iti ridici problema naturii relatiei, esti pe punctul de a o pierde. De ce? O relatie sanatoasa nu se intoarce catre sine insasi.
    Cand lucrurile merg bine, atunci nu discutam cu celalalt despre relatia noastra, ci despre noi.
    Cand ne instrainam, cand comunicarea tinde sa devina schimb de informatii, se produce fisura…”

  • gia says:

    eu am ajuns sa nu mai fiu de acord cu scuzele, mi se par inutile, multora le e usor sa spuna “imi pare rau” si apoi sa se comporte la fel. cred ca mult mai de ajutor ar fi sa faci in schimb o bucurie celuilalt, sa schimbi ceva in bine.

    da, si cred ca e o problema cu oamenii care iarta prea des, care fac ei prea repede primul pas spre salvarea relatiei, care au prea mult entuziasm si se straduiesc prea tare, se reinventeaza si vor sa continue… adica asa ca mine :D

  • gabi says:

    Sigur ca, argumentul cel mai important ar fi sa te afli intr-o iubire neconditionata si nu dezvolt prea mult fiindca multa lume care iti citeste blogul nu va fi de acord cu spusele mele si ar considera ca vorbesc din romane SF.
    Sunt niste etape individuale de parcurs care duc la purificarea interioara si atingerea starii de iubire neconditionata.
    Adica, salvarea egoului de a nu se atrofia :)
    Eu cred foarte mult in ceea ce spun, fiindca traiesc in aceasta stare :P

  • Justmeanny says:

    […] si voua … Voi ce parerea aveti? “Inspirata de ultimul post al lui Andrei Rosca, Fiecare cu Olimpul lui, am incercat sa refac un traseu comun multor cupluri si nu stiu daca parerile mele sunt cele mai […]

  • cristina says:

    Nu este vorba de salbiciune sau menajarea egoului. Pur si simplu nu suntem suficient de masochisti sa asteptam a doua oara sa fim raniti. Poate intentiile sunt bune, dar este normal sa ne autoprotejam.
    Daca celalat nu apreciaza investitia noastra, poate ca nu se mai merita sa investim.
    Daca avem nevoie intr-adevar de celalalt, investim. Dar intre el si noi, trebuie sa ne alegem pe noi si nevoile nostre

  • justmeanny says:

    Nu stiu daca e teama de a nu fi raniti sau mult mai probabil orgoliul fiecaruia… acea dorinta de a fi indistructibili, neatinsi, de a nu accepta ca si noi putem gresi.
    Pot parea hilara, insa de multe ori s-ar potrivi vorba: cel ce nu a gresit sa arunce cu piatra!.
    E ok si perfect rezonabil sa nu ierti la infinit si, cand iti dai seama ca lucrurile nu mai au rost sa treci mai departe. Insa, din punctul meu de vedere, iertarea e ceva necesar. Desigur, o data ce cineva ti.a gresit e greu sa mai ai incredere in el/ea, si de multe ori asta iti afecteaza si increderea in alte persoane … Totusi iertarea te face mai intelept, mai linistit si mai bucuros ca traiesti. Nu suntem super oameni si nu e usor ce spun, insa am experimentat.o de multe ori si in multe situatii si, uneori chiar si cu riscul de a ti calca in picioare pe moment orgoliul SE MERITA.
    Acum…sa vedem cine ma combate caci, cu siguranta voi avea parte de asa ceva:d

  • justmeanny says:

    A nu fi inteleasa insa gresit ma vad nevoita sa revinc cu un comentariu. Avem dreptul la alegere, avem dreptul la proprie decizie si putem singuri sa hotaram de iertam sau nu, de vrem sa continuam impreuna sau separat, de dorim sa ducem totul la spate si sa mergem inainte sau sa ne cramponam de ceva ce nu mai poate fi schimbat.
    De gresit gresim toti, iar iertarea este insa, intr-o mare masura un act divin. Cand gresim, depinde de noi daca suntem gata sa ne calcam pe inima si sa ne recunoastem greseala, oricat de grava ar fi aceasta si tot de cel lezat sa ierte sau sa tina ura si resentiment. Lucrurile nu sunt doar albe si negre si viata ne arata asta cu varf si indesat …
    Asa cum a spus si gabi, sunt si multi/multe pentru care scuzele si iertarea nu inseamna mult, carora pur si simplu le e egal daca au gresit sau nu si care nu ar face mare lucru sa schimbe ce s-a intamplat. Pentru acestia…e o alta discutie, desi, la o privire mai atenta a-ti putea fi surprinsi de ce veti gasi. Insa pentru cei ce merita…acolo din pacate, din “umanismul ” acestei fiinte pamantene ce suntem vine buba si acea dificultate in a ierta si caracterul acela transant, de verticalitate…

  • alina says:

    Pai dl Rosca, ne jucam de-a zeii pentru ca it’s no fun sa te joci de-a martirii. Intreaba orice om neindoctrinat ce si-ar dori sa fie zeu sau martir, si vezi ce raspuns ii vine natural:)

  • Andrei Rosca says:

    Domnisoara Bratu, ce-ar fi sa ne jucam de-a oamenii?

  • Sebik says:

    Cred ca tine de disponibilitatea fiecaruia, sau mai bine spus de predispozitia umana. E imposibil sa nu te simti maret la un anumit moment, iar atunci, tot sentimentul care te napadeste te lasa cam in neant si iti da ocazia sa iti exploatezi la maxim tot ceea ce te defineste ca fiinta; cu slabiciuni si calitati… parerea mea:)

  • ioana says:

    foarte fain. dar cred ca nu merge cuv ego acolo. adica eu nu inteleg.

  • ioana says:

    mi e clar acum. nu merge atrofiere. dupa parerea mea. cred.haha

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *