Despre trenuri si copilarie

December 15th, 2015

Ajung la Gara de Nord cu 10 minute inainte de sosirea teoretica a trenului. Teoretica fiindca, in Romania tot ce implica un program pare sa fie mai degraba un obiectiv de viata. Imi doresc sa fiu fericit, sa pot spune ca am dus o viata frumoasa, sa nu mor singur si, iata, imi doresc ca la un moment dat trenul sa ajunga la ora scrisa pe tabela de sosiri/plecari din Gara de Nord. Genul ala de obiective. Si poate ca intr-o zi se va intampla, cine stie?

Nu azi, insa. Azi are intarziere. Imaginati-va un tren care ar trebui sa plece din Bucuresti la ora 8 dimineata, iar el are intarziere 40 de minute. Gata? E, acum imaginati-va ca nu-mi pasa! Am din nou sentimentul ala rar, ca de fapt nu ne grabim nicaieri. Atribui aparitia lui ori meditatiei zen din fiecare zi, ori sportului. Societatii sigur nu.

Zambesc amuzat si intru in Spring Time sa imi cumpar ceva de mancare. Ma asez la casa, astept vreo 2 minute pana apare cineva sa-mi ia comanda. Cer paste milaneze si ma intreb (din fericire in gand, unde se intampla majoritatea discutiilor mele) cine naibii mai mananca paste la cuptor la ora 8 dimineata? Gandul imi fuge apoi la numarul de calorii, urmare a prea multor grafice de dezvoltare personala si carti de fitness. Ma rusinez un pic concluzionand ca astea-s ganduri de aspiranta la jobul de top-model.

– Poftim? Ma scuzati, nu, nu vreau cu extra-mozzarela. Nici bacon. Vreau doar o portie de paste milaneze simple. La naiba, si simple si compuse tot peste 1000 de calorii au. Dati-mi si-un Burn, va rog, in perioada asta a vietii imi place sa traiesc periculos.

– Dureaza 12 minute, aveti timp?

– Daca am timp?! Da, am tot timpul din lume! Sper doar sa nu-mi moara sufletul de plictiseala in timpul vreunei discutii, deci hai sa n-o lungim prea tare. Paste simple, 12 minute, ne vedem atunci, ciao!

La masa de langa mine stau o mama si copilul ei. Mama mananca ceva ce pare a fi… Da, e o saorma. Saorma la 8 dimineata? Bate pastele mele milaneze. Iar azi tipa m-a batut si la stil. Mi-am lasat costumul si cravata ascot acasa, insa ea si-a luat pantofii cu talpa rosie si o geanta lucioasa, mare.

Insa macar eu nu am cu mine un copil care tocmai varsa sub masa tacticos, in slow-motion, o punga intreaga de pufuleti. Stai putin, geanta aia mare n-ar putea fi, de fapt, un patut pentru copil? 1-1.

– Vai, ai mancat toti pufuletii?! Ti-au placut?

Pustoaica ii face semn ca nu i-a mancat, ci pur si simplu i-a varsat pe toti pe jos. Mama nervoasa (turbata la gratii,) ii zice sa astepte acolo si pleaca sa ia niste servetele. Urmeaza, stiu ca urmeaza, episodul doi. Da, iata, pustoaica s-a ridicat in picioare si incepe sa calce pe fiecare pufulet in parte. Cam cum mai fac si eu uneori cu foliile de protectie cu bule de aer in care livreaza cei de la Amazon. Si pe mine ma relaxeaza. Macar din punctul asta de vedere am reusit sa raman copil. Ceea ce nu se poate spune despre mama.

Ma uit la pustoaica, se uita la mine, mama ei urland in fundal. Recunosc in ochii copilului un “who the fuck cares?”. Imi zambeste, ii zambesc si eu. 2-1.

Ciao, acum trebuie sa ma duc, am un tren de prins. Ma rog, vorba vine, nu e ca si cum s-ar misca undeva, dar mi se pare o metafora buna: toti avem trenuri de prins, problema nu-i ca nu le-am prinde, ci ca prindem unul cu intarziere, care opreste prea des si sta prea mult in gara de la Lehliu. Altfel, toata bune.

Tagged , ,

§ 3 Responses to Despre trenuri si copilarie"

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *