Desen si pictura

March 13th, 2015

Am reinceput sa pictez de ceva vreme deja. Am facut asta cand eram foarte mic, ai mei m-au dus la un profesor pe care mi-l aduc aminte vag. Tot cand eram mic, desenam din cand in cand, ma mai ajuta si tata.

Apoi, nu stiu de ce, am abandonat asta cel putin vreo 15 ani. Am reluat acum 4-5 ani desenul. Din cand in cand, atunci cand aveam chef sa mazgalesc ceva. Portrete, in mare parte. Imi placea fiindca pentru a face portrete din creion ai nevoie de precizie. Un milimetru mai la stanga sau mai la dreapta si ai transformat o femeie frumoasa intr-un barbat efeminat. Inca un milimetru mai la stanga si ai transformat-o pe Esmeralda in Quasimodo. Sunt analitic, pretentios, demanding (cu mine si cu ceilalti) si, in consecinta, intotdeauna mi-au placut lucrurile precise. De aceea imi plac si ceasurile, de aceea ma atrage mai mult marketingul decat PR-ul sau advertisingul.

Doar ca, in ultimii ani, am facut eforturi foarte mari sa devin mai tolerant cu mine. A fost un proces anevoios, de centrare. Am vrut sa fiu mai tolerant cu ceilalti si n-am putut sa fac asta decat invatand sa fiu in primul rand mai tolerant cu mine. Sa invat sa mai las controlul din mana din cand in cand, sa imi asum niste doze de superficialitate pe care acum 7-8 ani nu mi le-as fi permis. Am facut asta si fiindca am inteles, acum vreo 4-5 ani, brutal, intr-o perioada in care nu prea aveam timp de subtilitati, ca toate lucrurile tremura la margine (Titu Maiorescu a zis asta, eu doar am furat-o).

Adica lumea nu-i facuta din alb si negru, ci are multe nuante de gri. Cand gandim in alb si negru, inevitabil, ajungem sa suferim. Si dupa noi, si cei din jur.

Ei bine, am descoperit, in ultimul an, de cand m-am reapucat de pictat, ca precizia desenului poate fi cu succes inlocuita de imprecizia (voita a) picturii. Valoarea unei picturi (a oricarei forme de arta, poate?) poate veni din doua culori care n-ar fi trebuit sa se amestece, dar au facut-o. Dintr-un cer care e mai mov decat ar fi natural, dintr-un copac cu o pozitie nefireasca.

De fapt, asta imi place la pictura, ca te obliga sa creezi ceva, stiind ca va fi imperfect. Si cu toate astea continui. Fiindca nu mai e vorba despre linia perfecta din desenele pe care incercam sa le fac, ci despre a transmite o emotie, o stare, printr-o alaturare de culori.

Gandirea are problema asta, ca ne face sa credem ca ar putea fi perfecta, trebuie doar sa ne straduim suficient. Cu emotiile lucrurile-s mult mai simple, perfectiunea nu exista. Emotiile sunt imperfecte, (aproape) incontrolabile, sunt vii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *