Cum am invatat sa ma arunc in gol

November 9th, 2011

Mi-e frica de inaltime de cand ma stiu. Pe la 15-16 ani ma urcam pe blocuri ca sa trag cabluri pentru o retea de cartier si cand ajungeam la 2-3 metri de marginea blocului ma blocam.

Acum vreo 6-7 ani (cred), m-am mutat intr-un bloc mai mic, de doar 4 etaje. Si in prima vara m-am hotarat sa ma urc pe bloc. Pe o scara exterioara, perfect verticala, ruginita.

Cand am pus piciorul pe prima treapta a inceput sa cada tencuiala blocului de veche ce era. Mi-a luat vreo 10 minute sa urc, insa sentimentul avut odata ce am ajuns sus a fost incredibil. Imi amintesc ca am zambit atunci gandindu-ma ca, uite, incep sa ii inteleg pe alpinisti si motivele pentru care aleg sa isi riste viata.

Insa abia dupa ce am stat 15 minute pe bloc mi-am amintit ca, din pacate, mai trebuie sa si cobor. Si daca la urcare a fost cum a fost, coborarea a fost groaznica, fiindca incepea cu uitatul in jos. Si continua cu faptul ca, pentru a putea incepe coborarea, trebuia sa ma intorc cu spatele la scara si sa cobor asa primele doua trepte. Nu stiu cum suna asta pentru un om caruia nu ii e teama de inaltime, dar mie nu-mi suna bine.

Atunci a fost primul moment in care a inceput sa mi se para ca am fost un tampit si ca n-ar fi trebuit niciodata sa ma urc pe bloc singur. Am inceput deja sa ma gandesc cat de penibil ar fi sa fie nevoie sa sun pe cineva care sa ma ajute sa ma dau jos, fie ei prieteni sau pompieri. Insa gandul a disparut rapid atunci cand mi-am amintit ca telefonul mobil era acasa, nu la mine.

Asa ca am coborat. Treapta cu treapta. Uitandu-ma in jos si spunandu-mi ca a venit momentul sa vad daca toate bullshit-urile de automotivare si autocontrol pe care le-am invatat din carti chiar functioneaza. Si da, au functionat.

Carrick-a-Rede

Au trecut cativa ani de atunci, intre timp mi-a alunecat piciorul si am ramas agatat la 20 de metri in aer la Parc Aventura din Brasov, am zburat cu avionul de o gramada de ori, am traversat podul de sfoara de la Carrick-a-rede (poza sus) pe un vant care te lua pe sus iar acum 2 saptamani am sarit pentru prima data cu parasuta.

Cand eram in cadere libera, undeva pe la 3-4000 de metri de pamant, mi-am dat seama ca nu mai simt frica. Deloc. N-am niciun dubiu ca ea e acolo, undeva. Mai mult decat atat, stiu ca frica nu o sa dispara, pe bune, niciodata. Dar ce s-a schimbat in mod cert este modul in care eu deal-uiesc cu ea. Eu o controlez pe ea, nu ea pe mine. O simt, insa decid ca pe moment am alte prioritati.

Dintr-un sentiment negativ, care ma tinea pe loc, s-a transformat intr-o provocare. Provocarile fiind pentru mine unele dintre cele mai puternice generatoare de sentimente pozitive.

Da, a durat cativa ani, dar se simte al naibii de bine.

*promit sa mai scriu zilele urmatoare un articol despre saltul cu parasuta si despre oamenii minunati de la TNT Brothers. Va fi despre profesionalism si despre cum, in anumite industrii, el nu e optional.

Tagged , ,

§ 15 Responses to Cum am invatat sa ma arunc in gol"

  • Alexandra says:

    Te felicit pentru saritura!
    Dar sa stii ca a sari cu parasuta nu e deloc acelasi lucru cu alpinismul atunci cand vine vorba de frica de inaltime ;)

    Mai vorbim dupa ce te vad catarat :) O iei ca pe o provocare? :)

  • Inca nu am reusit sa inving frica de inaltime. De urcat ma urc…dar cand trebuie sa cobor incep problemele…de multe ori prefer sa nu urc si sa stau linistit.

  • Andrei Rosca says:

    Alexandra: nici nu ma asteptam sa fie. Alpinism nu vreau sa fac, inca nu ma atrage suficient. Insa pe niste pereti printr-o sala probabil ca am sa ma urc, sa vad cum e.

    Cristian: cunosc sentimentul. :)

  • JustAlex10 says:

    Felicitări pentru saltul cu parașuta. E exact cum ai spus tu.. Noi controlăm frica.. nu ea pe noi!

  • Alexandra says:

    Succes la sala atunci! Abia astept sa-mi spui cum ti s-a parut! ;)

    Acolo intra in scena si alt joc, si anume de incredere in partenerul care te tine de la sol. Pentru unii e usor la coborare se se lase in ham si practic, pe mana partenerului, pentru altii… e jale :P

    A, si te mai strang si ciupicii, sa vezi distractie :)) Niciodata nu m-am impacat cu asta.

  • Laura Mihailescu says:

    Alexandra, incredere in partener iti trebuie si la saltul cu parasuta. Pentru ca cel putin in prima faza (pana cand te apuca nebunia complet si faci cursurile de parasutism) trebuie sa sari in tandem, asa ca trebuie sa ai incredere in cel cu care sari. :)

    Andrei, felicitari. Si eu am sarit cu parasuta anul trecut tot la TNT, i know the feeling.

  • Andrei Rosca says:

    Da, Laura, perfect de acord cu increderea in partener. :) Si eu am simtit acelasi lucru. Felicitari si tie. :)

  • Alexandra says:

    D, si eu sunt de acord. Dar diferenta e ca atunci cand sari cu parasuta, cel in mainile caruia iti pui viata e un profesionist, iar cand te duci cu un prieten sa te cateri la sala sau pe stanca, trebuie sa ai incredere in cineva care are aceeasi experienta ca si tine.

  • FELICITARI!

    Si eu am in plan pe viitor sa sar cu parasuta, sa fac bungee-jumping si multe alte lucruri care fac sa iti creasca adrenalina. Din punctul meu de vedere, acele momente sunt clipe in care simti cu adevarat ca traiesti.

    Ma bucur ca si tu ti-ai invins teama si ai experimentat aceste lucruri :).

  • Bucurestean says:

    Felicitari pt salt! Skydiving is the deal!

    @Alexandra: in NIMENI nu poti avea mai multa incredere decat in tine. Saltul la dublu e ca sa te obisnuiesti cu senzatia, dar in mod normal trebuie sa inveti sa sari singur.

    Pregatiti? IESIM!

  • Mi-as dori sa fac un salt de dimineata in loc la cafea, cred ca ar fi o alternativa mai buna…

  • Personal, mi se pare un titlu nepotrivit articolului, aruncatul in gol, in afdara de suicid are de obicei alte denumiri…saritura cu coarda elastica, parasustism sau parapantism etc…E doar parerea mea

  • Daniel says:

    Asa si eu, am tras la cabluri pe bloc… initial ma “blocam” si eu cand ma apropiam… dar de la a 3-a oara m-am obisnuit… totusi cu coarda elastica nu stiu daca voi sari vreodata :))

  • Daniel says:

    Apropo m-am apucat sa iti citesc cartea, de apreciat munca depusa… si nu ma dezlipesc de monitor pana nu o termin :)

  • Andrei Rosca says:

    Ma bucur ca iti place, Daniel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *