Cu mintea dupa gratii

August 18th, 2006

Doi bãrbati bolnavi împarteau aceeasi camerã de spital. Unuia dintre ei i se permitea sã stea în sezut în fiecare zi câte o orã. Patul sãu era pozitionat în dreptul singurei ferestre din camerã. Celãlalt bãrbat era imobilizat în pozitie culcatã si îi era inaccesibilã privelistea pe care o oferea fereastra.

Cei doi nu aveau altceva de fãcut decât sã stea de vorbã. Si vorbeau la nesfârsit: despre familiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar si despre locurile unde îsi petreceau vacantele. În fiecare dupã-amiazã, cel cãruia i se permitea sã stea asezat, îi descria celuilalt ce vedea afarã. Omul ce nu putea privi pe fereastrã ajunsese sã trãiascã pentru ora aceea din zi când i se descria în amãnuntime ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lãrgea si cãpãta substantã, datoritã acestei descrieri. Fereastra se pare cã dãdea spre un parc si un minunat lac. O multime de rate sãlbatice si lebede îsi gãsiserã cãmin în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apã bãrci în miniaturã. Îndrãgostitii se plimbau îmbrãtisati, admirând florile în toate culorile curcubeului ce cresteau din belsug în parc. Copaci seculari mãrgineau aleile, iar la orizont se profilau clãdirile orasului. Omul de la fereastrã povestea cu voce domoalã si cu detalii minutios alese tot ceea ce parcul îi dezvãluia. Celãlalt se lãsa purtat de povestire, închizând ochii si imaginându-si toate scenele.
Zilele treceau, iar omul care nu putea privi pe fereastrã începu sã fie invidios pe sansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastrã de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afarã, dar si-ar fi dorit sã fie el cel care putea admira privelistea. Începu sã-si antipatizeze colegul de camerã si, în cele din urmã, ajunsese sã-si doreascã cu disperare sã fie el cel asezat în locul celuilalt.

Într-o dimineatã, infirmiera ce îi avea în grijã constatã cã bolnavul de la fereastrã murise linistit în somn. Cu tristete, chemã asistentii sã-i ia trupul neînsufletit.
Curând dupã aceea, bolnavul care tânjise dupã patul de lângã geam întrebã dacã nu poate fi mutat în locul pe care si-l dorise atât de mult. Infirmiera îl transferã imediat si se asigurã cã stã confortabil, apoi îl lãsã singur. Încet si cu mare greutate, bolnavul nostru reusi sã se propteascã într-un cot si sã încerce a arunca o privire afarã. În sfârsit, se putea bucura de privelistea de afarã! Se cãzni sã se întoarcã si privi pe fereastrã. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sunã infirmiera si o întrebã:

РCum se face c̣ omul acela, colegul meu de cameṛ, vedea un parc, un lac si ̨mi descria totul at̢t de fidel? Cum putea ṣ-mi spuṇ despre frumusete si dragoste c̢nd, de fapt, el nu vedea dec̢t un zid din c̣ṛmiḍ?
Infirmiera îi rãspunse surprinsã:
РCum, nu stiai c̣ bietul ṭu coleg de cameṛ era orb?

via Raspandacul

Tagged ,

§ 0 Responses to Cu mintea dupa gratii"

  • boyarul says:

    Fumoasa povestioara. O stiam, insă îţi mulţumesc mult că mi-ai adus aminte de ea. După ce va începe şcoala, o voi spune şi elevilor, că să le ţină de urât în monotonia zilnicului program şcolar.

  • Andrei Rosca says:

    :) You do that !

  • carmen says:

    Dostoievski zicea ca frumusetea ca izbavi lumea. Frumusetea si ochiul mintii care va sa zica.

  • Ioana says:

    asa ne dam seama, (sau asa ar trebui sa se intample), cat de norocosi suntem: ca avem doi ochi, ca putem sa ne bucuram de frumusete. sau poate ca nimic nu e la fel de frumos ca in imaginatie. Proiectiile noastre despre lucruri sunt cele care conteaza in fapt.

  • EsteRA says:

    …el..visa ceea ce isi dorea sa fie in fata geamului. Ca nu era real …mai putin important.
    Libertatea de a visa… e un LUX, lux, care din pacate nu multi ni-l permitem. Si nu pentru ca nu am putea sa il avem, ci pentru ca nu ne lasam (pe noi insine) sa-l avem si sa ne bucuram cum copiii mici si dragi o fac.
    Ce are in plus omuletul de pe pat? Si cat de tare conteaza marele minus pe care il are … de fapt?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *