Copiii, victime ale parintilor

April 21st, 2008

Parerea mea e ca 3 sferturi dintre retardati sunt produsul unor parinti inconstienti si iresponsabili. Multumesc frumos, o zi buna!

Asa suna un post pe care l-am scris acum cateva saptamani, insa a ramas in Drafts, nepublicat; asistasem pe strada la cateva scene intre parinti si copii, eram nervos si n-avea chef sa argumentez nimic. Pur si simplu voiam sa ii injur pe toti tampitii cu pretentii de parinti. Mie mi-a trecut, nu mai sunt nervos. Lor insa nu le-a trecut, tot tampiti sunt. A incerca sa imi argumentez acum opinia ar fi, pe de-o parte, costisitor din punct de vedere al timpului; se poate vorbi saptamani intregi despre subiectul asta. Pe de alta parte, nu ar rezolva mai nimic. Nu asa se rezolva problemele. Deci nu am sa o fac.

Insa, fiindca tocmai termin de citit Dezvoltarea personalitatii de C.G.Jung, voi da doua citate la care va invit sa meditam impreuna.

1. “Daca, pe de-o parte, este o nenorocire pentru un copil sa nu aiba o familie parentala, pe de alta, este primejdios pentru el sa fie inlantuit de familie. Atasarea puternica de parinti constituie o piedica in adaptarea ulterioara la lume. Omul care creste este destinat insa lumii si nu ramanerii permanente la stadiul de copil al parintilor sai. Exista din pacate foarte multi parinti care isi considera copiii permanent copii, pentru ca nici ei insisi nu vor sa imbatraneasca si nici sa renunte la autoritatea si puterea lor parentala. Aceasta metoda paguboasa produce fie oameni lipsiti de independenta, fie din aceia care si-o pot obtine doar fortat, prin siretlicuri.”

2. “Nimeni nu va nega sau macar subestima importanta varstei infantile; prea evidente sunt prejudiciile grele, adesea de o viata, provocate de educatia imbecila de acasa si de la scoala, si prea incontestabila necesitatea unor metode pedagogice mai rationale. […] cum s-a ajuns si cum se ajunge inca la folosirea unor metode stupide si limitate de educatie? Evident, doar pentru ca exista educatori stupizi care nu sunt oameni, ci automate personificate de metode. Cine vrea sa educe trebuie sa fie el insusi educat. Invatatul pe de rost care inca se mai practica** si utilizarea mecanica a unor metode nu inseamna educatie, nici pentru copil, nici pentru educatorul insusi.

Eu admir, fireste, acest inalt ideal educativ. Dar cine educa in acest scop? Sunt in primul si in cel mai important rand parintii obisnuiti, incompetenti, care sunt adesea ei insisi, toata viata, pe jumatate sau de tot copii. Cine va astepta in definitiv din partea tuturor acestor parinti obisnuiti sa fie “personalitati” si cine s-a gandit vreodata sa imagineze metode prin care sa li se poata preda parintilor “personalitatea”? Nimeni nu poate educa pe altcineva spre a-si forma personalitatea, daca el insusi nu o are.

**Fragmentul e dintr-un speech tinut in 1932 !!! 75 de ani mai tarziu nimic nu pare sa se fi schimbat.

Tagged ,

§ 34 Responses to Copiii, victime ale parintilor"

  • Ovidiu Miron says:

    Delicat subiect. E greu de tot de oferit o solutie.

    Andrei, cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa ne gandim daca in viata noastra de pana in prezent au fost momente in care, nervosi fiind, am rabufnit asupra unor prieteni care nu aveau nici o vina. Cam asa fac si acesti parinti. E un cerc vicios aici. Eu recunosc faptul ca nu sunt perfect.

  • mvs says:

    Off topic: Andrei, trebuie reactualizata harta SdC!

  • Cristina says:

    Buna Andrei

    Te citesc de ceva timp. Si cel mai mult iti admir perseverenta. Faptul ca esti talentat, e din nastere :). Dar perseverenta este o mare calitate.

    Cuvintul “victime” este prea tare. Este foarte greu sa fii parinte. Incerci, citesti 10 carti, 100, si nimic din teorie nu merge in practica. Trebuie sa fii … nici prea sever, nici prea tolerant, nici prea strict, dar nici prea libertin, nici prea sufocant, dar nici prea acaparator, nici prea …, dar nici prea …, etc.
    Poate ca suntem “victime” ale parintilor, dar suntem si victimele noastre. Ale temperamentului, ale inteligentei specifice, ale abilitatilor. Cu toate acestea ne nastem. Parintii le pot dezvolta sau nu, etc.
    Poate ca esti singur la parinti, nu stiu. Dar aceleasi comportamente ale parintilor mei au facut din sora mea o luptatoare si din mine o lasa. Ok, o visatoare. Suna mai bine.
    Lasa aceasta tema pentru perioada cind vei fi parinte. Teoria este una, dar practica …
    Stii citi copii prea bine educati se sinucid? Sau pur si simplu nu se pot adapta? Linia educatiei este pe undeva pe la mijloc. Sa fii si lup rau, dar si oitza, sa fii si specialist in domeniul tau, dar si un pic din toate, etc.

  • Andrei Rosca says:

    Multumesc.
    Iti recomand cartea “Dezvoltarea personalitatii” a lui Jung. Sunt de acord cu ce spui tu, si eu cred ca e greu si da, ai dreptate, nu am de unde sa stiu cum e.

    Cred si ca teoria si practica sunt lucruri diferite uneori si nu am zis ca toti copiii care ajung esecuri (dpdv al societatii) sunt rezultatul greselilor parintilor. De aceea nici nu am vrut sa comentez eu prea mult. Am dat niste citate dintr-un tip care asta a facut toata viata, a studiat psihologia, atat a copiilor cat si a adultilor. Iar la el, spre deosebire de mine, e vorba de zeci de ani de experienta.

    Nu uita ca vorbeam despre dezvoltarea personalitatii, pana la un punct. De la un punct incolo eu cred ca 99% din ce devenim depinde de noi. Ar fi o prostie sa pui totul pe seama parintilor. Doar ca ei sunt cei care creeaza premisele unei dezvoltari normale sau anormale. Ce faci tu cu acea normalitate odata obtinuta…asta e alta poveste.

    Te rog, citeste cartea daca ai timp.
    Si multumesc pentru comentariu. :)

    ps: nu sunt singur la parinti.

  • Cosmin says:

    Ai atins un subiect care imi statea undeva in background-ul mintii de multa vreme pentru ca e in acelasi timp foarte grav si foarte delicat.

    Este grev pentru ca afecteaza majoritatea copiilor, viitori adulti.
    Este delicat pentru ca rezolvarea e foarte greu de obtinut – situatia este exemplul perfect de cerc vicios. Copii sunt crescuti prost de parinti, devin mai tarziu parinti la randul lor si evident, isi cresc la fel de prost copii.

    Sunt perfect de acord cu tine cu exceptia ** pesimiste de la final.
    Totusi solutia este destul de simpla si se reduce ca de obicei la individ. Daca fiecare se straduieste sa-si creasca odraslele o idee mai bine decat a fost el insusi crescut lucrurile se pot schimba. Doar ca schimbarea asta nu poate avea loc peste noapte. Un om care a fost crescut foarte prost nu poate – sau poate foarte greu – sa faca un salt atat de mare intr-o singura viata incat sa devina la randul lui un parinte excelent. Schimbarile cred ca se pot observa decat la privind de sus, peste mai multe generatii. Spuneai ca in ultimii 75 de ani nu s-a schimbat mare lucru. Nu cred ca e asa. Vorbind de atasarea si dependenta nesanatoasa de parinti. Daca acum 75 de ani in Romania majoritatea fetelor “de la tara” se casatoreau la indemnul parintilor la 16-17 ani si transferau supunerea sotilor, acum fetele pleaca la 18 ani la facultate in alt oras si intr-o buna masura devin independente. E doar un exemplu, mai sunt multe altele. Lucrurile se schimba in bine, doar ca incet.

  • Ioana says:

    @Ovidiu: e o diferenta intre a rabufni din cand in cand asupra cuiva si a il trata asa non-stop.
    Eu pot sa fiu nervoasa si sa urlu la un prieten, ca peste cateva minute/ore/zile sa-mi cer scuze.
    Daca urli la un copil non-stop, nu numai ca nu-ti dai seama ca ce faci e gresit, dar nici sa iti ceri scuze pentru asa ceva nu poti.
    Ca serios, absolut orice actiune a parintilor se va reflecta in personalitatea copilului.

  • Ovidiu Miron says:

    Sunt de acord, Ioana.

  • felics says:

    E foarte interesant de stiut daca C.G.Jung a avut copii.
    Si daca da, ce au realizat ei in viata?
    O sa ramai surprins cati buni si foarte buni teoreticieni au probleme cu
    studiile lor, puse in practica in cazuri personale.
    Si asta pentru ca e foarte greu de a administra personalitatea copilului tau pana cand acesta si-o poate administra singur si corect.

  • Dani_ela says:

    Andrei ,

    Si “meseria” de parinte se invata !?

    Parintele se va purta cu propriul copil ,asa cum s-au purtat parintii lui cu el ?

    Este un subiect care se poate dezbate la infinit ,asa cum ai zis de altfel , ca si religia , sunt pareri foarte multe ,a mea este cea pe care ti-am zis-o , parintii “continua ” constient sau nu, ceea ce au invatat , vazut si auzit in propria lor casa .

    In mod normal calitatea de a fi un bun parinte , este influientata de relatia dintre cei doi, mama si tata , de mediul din care provin , de cultura pe care o au , de Dumnezeul pe care-l au in ei.
    Daca ei sunt normali , nu tampiti cum bine zici , se vor purta ca atare :D
    Normalitatea in cazul asta este data de un comportament sanatos ,constructiv nu distructiv.

  • Andrei Rosca says:

    mvs: asa e.

    Cosmin: de acord. Am zis “nu pare sa se fi schimbat nimic”.

    felics: a avut 5 copii.

    Dani_ela: nu stiu daca se invata; habar n-am.

  • Ioana says:

    Dani_ela:ei care au ajuns bine(sau cel putin considera ca sunt bine) isi trateaza copii cum au fost tratati si ei.
    Cei care nu, daca au destula vointa, ii trateaza altfel.
    Mama mea, cel putin, a incercat sa faca totul invers fata de cum a facut maica-sa. In timp ce sor-mea a ajuns sa gandeasca mai rau ca bunica-mea, eu am ajuns total opusul. Deci depinde si de firea copilului.

  • Sabina says:

    Firea copilului depinde, desigur, dar ca părinte tu trebuie să fii măcar parÅ£ial competent să înÅ£elegi comportamente. “PărinÅ£ia” nu este o meserie, poÅ£i să zici că e o tehnică fină, o artă chiar, pentru că mulÅ£i nu au fler pentru aÅŸa ceva. MulÅ£i nu îşi înÅ£eleg poziÅ£ia de părinte, o interpretează ca pe o chestie pentru care sunt responsabili, ÅŸi de multe ori responsabilitatea aia e atât de subiectivă că în ochii multora cade drept iresponsabilitate.

    Părintele trebuie să aibă capacitatea deosebită de a fi răbdător, pentru că un comportament infantil este raÅ£ional, ÅŸi tu, totuÅŸi trebuie să construieÅŸti un om raÅ£ional, ca părinte fără să te dezbini de el, fără să îi arăţi că tu eÅŸti ÅŸeful ÅŸi gata. Åži ca părinte, trebuie să înÅ£eleagă că un copil are vârstă, ÅŸi trebuie tratat ca atare, ceva ce, de cele mai multe ori naÅŸte frustrari serioase în copii. Acestea se fructifică, părinÅ£ii se văd fie în necunoÅŸtinţă de cauză fie în “eÅŸti soi rău, am făcut ce-am putut” ÅŸi deja e cerc vicios.

    Nu orice părinte trebuie să fie psiholog, ÅŸi bineînÅ£eles că la un moment dat poate apărea cineva să zică “pai bunicii noÅŸtrii nu aveau atâţia psihologi ÅŸi au crescut copii buni”. Åži totuÅŸi, aici am un singur lucru de spus, se compară modernităţile ÅŸi riscurile din timpuri diferite?

  • Kidha says:

    Am citit Jung, dar Dezvoltarea personalitatii nu si imi place mult de ce-a lasat nenea asta in urma.
    Cat despre parinti si educatie, recunosc ca primul gand cand am citit postul mi-a fost la filmul Idiocracy.
    Evident ca intotdeauna depinde de x chestii, dar parintii (sau lipsa lor) au rolul cel mai important in dezvoltarea copilului, atunci cand e mic si-are nevoie de un model. Iar daca un copil copiaza un model prost, sau ce vede prost atunci in linii mari se schiteaza si viitoarea lui fire.

  • Stiu ca majoritatea parintilor sunt bine intentionati in cresterea copiilor lor. Din pacate asta nu elimina faptul ca foarte multi din ei, din dorinta de a-i ajuta, ii impovareaza cu prejudecati si convingeri limitative.

    Ceea ce explica in parte de ce avem atatea persoane care nu stiu sa piarda, nu stiu sa castige, nu stiu sa aiba o relatie matura, nu au abilitati sociale bine dezvoltate.

  • gabi says:

    “IUBESTI-TI COPILUL SI LASA DRAGOSTEA SA SE INFAPTUIASCA. NU SPUNE: “IUBESTE-MA FIINDCA SUNT MAMA TA, SAU TATAL TAU. IUBESTE-MA”
    NU O TRANSFORMA IN PORUNCA.” Osho.
    Doar iubind copiii nostri, armonizarea se va intampla pur si simplu, fara retete si consilieri psihologice.
    Iubirea fata de copil incepe din perioada lui embrionara si nu se sfarseste decat o data cu viata.
    Toate actiunile parintesti incarcate de iubire sunt benefice. Cand isi iubeste copilul mai mult decat pe sine, parintele recunoaste cand comite o greseala, iar copilul iarta. Situatiile sunt reciproce.
    Atunci cand il iubesti sincer, nu ai nevoie de scoli superioare, fiindca este imposibil sa nu fi cunoscut si dumneavoastra parinti nescoliti traind intr-o reala armonie cu copiii lor exceptionali, unii chiar personalitati.
    Brutele despre care vorbeste Andrei, sunt relicve sociale. Si ar fi util sa fie identificati si decazuti din drepturi. (din nefericire exista multi parinti alcoolici sau bolnavi psihic, incapabili de a oferi vreu fel de afectiune). Un parinte agresiv cu copilul lui este la fel de vinovat ca orice criminal.

  • Andrei Rosca says:

    da, gabi, si eu cred la fel.
    ps: citisem deja pe blogul tau citatul din Osho. :)

  • gabi says:

    Multumesc Andrei :)
    Ma aflu intr-o perioada in care sunt extrem de patrunsa de invatamintele lui Osho. O buna prietena ma roaga sa postez cat mai des din Osho pentru ca se simte in siguranta citind din prelegerile acestuia. O fac si pentru mine, pentru a-mi intari convingerile. Congruenta de idei… ma fascineaza chestia asta.

  • mihai says:

    Andrei, te-ai nascut parinte? S-a nascut cineva “parinte”? Un parinte nu trebuie sa faca ce e bine pentru odrasla lui (pentru ca nu are cum), ci sa se straduiasca sa faca ceea ce el crede ca e bine pentru copilul lui. Exemplele tale sunt extreme – fie nu au familie, fie sunt inlantuiti de familie.

    Sincer, nu cred ca poti deveni parinte model citind 10 carti, la fel cum nu poti deveni psiholog facand o facultate de psihologie si citind 100 de carti si la fel cum nu poti deveni lider citind biografiile altor lideri. E vorba de experiente, de principii si de valori. Unii pun valoarea in disciplina, altii pun valoarea in exprimare libera fara restrictii, altii au ca principiu “toti te fura”, iar altii isi invata copii ca “libertatea inseamna sa nu imi pese de tine”.

    Eram in Militari si o mama isi batea copilul ca nu vroia sa manance covrigul abia cumparat – am facut prostia sa ma iau de doamna in cauza. Din punctul meu de vedere, nu e corect ceea ce a facut, dar asta nu inseamna ca si din punctul ei de vedere nu e corect. Fiecare, din fericire si din pacate, isi creste copiii cum stie mai bine, din punctul lor de vedere. Ca societatea incearca apoi, in scoala, sa ne uniformizeze… e cu totul si cu totul altceva.

  • Andrei Rosca says:

    Mihai, stii foarte bine ca nu sunt pro-uniformizare si ca nu dau nici 2 bani pe educatia care se face in Romania. Dar parca nici asta cu “fiecare isi creste copiii cum stie mai bine” nu mi se pare tocmai okay. Si pe Hitler l-or fi crescut cum au stiut mai bine…

  • Eu as da o lege, prin care as interzice unora sa aiba copii!

    -genului de oameni, care-si pocnesc pruncii cand plang, racnind totodata: “taci din gura aia!”. Dupa care, ala urla si mai tare.

    Iar in ceea ce priveste educatia oferita/primita, nu cred ca exista esecuri, ci doar consecinte. Parintii, dupa cum isi astern, asa vor dormi.
    Somn usor, tuturor!

  • Eva says:

    Nu este suficient sa iti iubesti copilul, ca sa fii si capabil sa il educi. Din “dragoste”, unii comit crime, altii incep un razboi al geloziei… cat despre parinti, unii devin extrem de posesivi si isi transforma copiii in fiinte incapabile sa ia o decizie – iar acesta este doar una dintre consecintele “ïubirii” etc. Cate nenorociri se fac in numele dragostei… Intentiile bune nu sunt suficiente. Si mie imi place sa cred ca dragostea face minuni, dar cine stie sa iubeasca intr-un fel armonios?! Am ajuns noi la acest nivel, ca sa putem spune ca dragostea este suficienta pentru a-ti educa propriul copil? Eu personal nu cunosc pe nimeni care sa fi ajuns acolo – desi stiu multi care isi doresc asta… Daca in afara de dragoste am fi si sanatosi din punct de vedere emotional – si statisticile nu sunt tocmai incurajatoare – atunci situatia ar fi cu totul alta, intr-adevar….

  • gabi says:

    Adela : imi pare rau ca-ti spulber “frumoasele” pareri despre viata si-ti spun ca IUBIREA nu intruneste termenii descrisi de tine cu motivatiile lor cu tot. Ceea ce descrii nu este IUBIRE; sorry, e cu totul altceva.
    Si sincer, imi pare rau ca nu ai cunoscut pe nimeni care sa “iubeasca armonios”.
    Vezi tu ? Cam despre asta este vorba ;))
    Iti stau la dispozitie oricand, pentru a te ajuta sa “vezi” dincolo de perdea. Cu mare drag. Gabi

  • Eva says:

    Gabi – ca sa stii care sunt parerile mele despre viata, ar trebui sa ma cunosti – sau cel putin sa nu ma “cataloghezi” dupa cateva fraze pe care, de altfel, cred ca nu le-ai citit cu foarte multa atentie. Intamplator, cred ca viata este fascinanta. Eu iubesc viata! Si o descopar in fiecare zi. Dar ii vad si partile “bune”, si pe cele “rele”.

    Ce te face sa crezi ca iubesti armonios sau ca ai fost iubita armonios?
    In alta ordine de idei, practici cumva yoga?

  • gabi says:

    Eva – frumoasa opinie; dar, e blogul lui Andrei si nu e cazul sa dezvoltam aici…parerea mea :)
    Ceea ce ma face sa cred ca iubesc armonios presupune un lung sir de dizertatii, destul de convingator. Dar nu o voi face aici. Este dreptul tau sa alegi daca ceea ce spun, merita sau nu, credibilitate. Si e dreptul tau sa-ti pui mai multe intrebari.
    Si, niciodata n-o sa pierzi sau sa castigi ceva. Fiindca substratul uman din noi ramane constant.
    Dar, cunt convinsa ca esti un om de valoare.

  • gabi says:

    Eva, Eva…si NU Adela…
    Adela…mii de scuze.
    alta erata… “dar sunt convinsa…”
    Eva…draga, nu practic yoga si nu inteleg conexiunea ta. Dar, detaliem tete-a-tete, subiectul.

  • no name says:

    intr-adevar, adevaratii psihologi sunt cei care au dat nas in nas cu viatza pe bune, nu citind chestii si apoi “invatand” pe altii..chestii.si mai rau, unii dintr-astia sustin sus si tare ca au dreptate si ca ASA e bine sa faci si nu altfel..insa daca ii pui la ceva concret,sufletu’!cunosc parinti psihologi (numai teoretic psihologi)cu progenituri care au probleme de comportament, in schimb ei pretind ca-i educa pe altii.mi s-a intamplat o faza ridicola cand persoana in cauza (psiholog fiind) a inceput sa-mi atribuie diverse “probleme grave de comportament” doar pentru ca nu am trecut pe la cabinetul ei sa o salut(povestea e mai ciudata, atata vreme cat eu nu aveam nici o treaba persoana respectiva)..asta oare ce mai inseamna? a gasi la cineva nod in papura sau idiotzenie? ca pt psihologie e clar ca nu o duce mintea!
    revenind….educatia trebuie sa fie o baza de sustinere pentru copil/adolescent care apoi sa fie lasat sa se exprime liber, nu-i pui pumnul in gura,ca atunci devine o marioneta, iar societatea nu are nevoie de papusi!

  • bianca says:

    DRAGOSTE/ DRAGOSTE/ DRAGOSTE…. asta e singura metoda reala si valabila si indestulatoare in relatia parinte – copil.Daca exista DRAGOSTE, iar educatia se face cu DRAGOSTE, copilul se dezvolta normal.Ce insemna dragoste? Cand spui DRAGOSTE insemna ca spui: rabdare, iertare, acceptare, dedicare…lipsa egoismului, a rautatii,insemna ca te dai pe tine la o parte si pui copilul pe primul loc…Dragostea cuprinde multe, si atunci cand e reala face adevarate minuni.Dragostea fata de copil te face (oricat de inadaptat sau needucat ai fi)ca fara sa vrei sa faci sa iasa bine.Cine are DRAGOSTE are si putere in fata copilului oricat de razvratit ar fi copilul. Eu nu gasesc nici o scuza parintilor care vor sa isi mascheze LIPSA DE DRAGOSTE fata de proprii copii , dand vina pe traumele din copilaria lor.DRAGOSTEA pana la urma nu se invata, se simte, si nimeni nu poat iubi la comnada, nici macar cand este vorba de propriul copil.Asta este adevarat problema.

  • bianca says:

    Eva spune..

    “Din “dragoste”, unii comit crime, altii incep un razboi al geloziei… cat despre parinti, unii devin extrem de posesivi si isi transforma copiii in fiinte incapabile sa ia o decizie – iar acesta este doar una dintre consecintele “ïubirii” etc”

    Eva, din dragoste fata de cine comit unii crime? Nu cumva din dragoste fata de ei insisi? Dragostea reala nu este asa.Dragoste numesti tu ca au parintii care ” isi transforma copiii in fiinte incapabile sa ia o decizie”?..Sorry, dar cred ca tu esti doavada clara de persoana care habar nu are ce insemna DRAGOSTE. E simplu sa fiu plin de ura, sa am rautate, sa fiu posesiv, sa mai fac si o crima….si sa incerc sa acopar toate astea mintindu-ma pe mine si pe altii ca din DRAGOSTE fac totul. Ai dreptate cand spui “Cate nenorociri se fac in numele dragostei…” .Asa este cum spui tu: “IN NUMELE DRAGOSTEI”..nu din dragoste.Si ai dreptate si cand spui ca intentiile bune nu sunt suficiente fiindca dragostea nu se naste din intentii bune, dragostea exista si se manifesta singura …nu o putem imita prin ” intentii bune”.
    Imi este teama ca tu esti un exemplu clar de persoana care nu intelegi cu adevarat ce insemna dragostea.

  • […] imaginii Am doar 18 ani!) Ieri stand la o bere cu inca un cuplu de parinti am ajuns la concluzia ca POSESIVITATEA parinteasca e un handicap viitor major in dezvoltarea copilului. Si va explic si de […]

  • liliana says:

    Buna, am ajuns aici datorita unui interes peronal sa zic asa.
    Voi spune la timpul potrivit.
    Problema la mine se manifesta cam asa..esti crecut/a in familie cu parinti traditionali si mentalitati acum deja invechite dar stricte cand vine vorba de autoritate.
    Procesul de evolutie catre deschidere, catre modernitate i-a luat mult parintilor ca sa constate ce vreau de fapt.
    Ideea e ca poate nici acum nu am un partener perfect de conversatie in anumite discutii. Si asta imi da de inteles discrepanta de mentalitate ce exista intre ei si mine.
    As vrea sa vormesc mai multe dar din pacate aici e spatiul limitat, si de asemenea sa mi se raspunda mai multe. De aceea ma adresez acestui site, cu speranta ca pe viitor sa obtin si eu o adresa poate de mail sau de mess unde putem dezbate mai mult.
    Multumesc!

  • EU says:

    Posesivitatea, autoritatea exagerata mascata de dragostea exagerata pe care o au ei,agresivitatea verbala,nepasarea…..si eu ma confrunt cu astfel d echestii din partea parintilor…mai grav este ca atunci cand vrei sa comunici , sa vorbesti despre aceste lucruri te lovesti de nepasare si de faptul ca ei nu-si dau seama sau nu vor sa-si dea seama de consecintele pe care le pot avea aceste actiuni,atitudini ale lor….

  • Lucia says:

    Domnule Rosca, ce e de facut cand copilul are 30 de ani si parintii se tot baga in viata lui : il suna in fiecare zi sa-l intrebe daca a mancat si ce a mancat, daca are cald in casa, unde este si cu cine, il preseaza sa se casatoreasca ca ei vor nepoti,ii aduc diverse persoane ca sa ii faca ,,lipeala”, ii cauta ei serviciu ,,mai bun” prin reteaua lor de cunostinte, ca stiu ei ce e cel mai bine pentru tine, si in definitiv ,,iti vor doar binele”. Cum ii faci sa intelegeaga ca nu e in regula comportamentul lor, in asa fel incat sa nu se mai simta atat de lezati/ Ca eu am obosit sa imi spuna mereu ca sunt un copil rau, sa ma blesteme, sa ma ocarasca. Ma doare situatia asta, dar mi-e si frica sa merg in vizita, ca sar pe mine cu critica.

  • Cleo says:

    Adultii care au avut parte de parinti toxici, devin la randul lor parinti care vor spune “nici eu nu am avut (intelegere, un cuvant de spus, blandete, libertate, jucarii, masina, etc), nici copiii mei nu vor avea”. Sau vor spune “eu nu am avut parte de…, copiii mei vor avea din plin”. Intotdeauna trebuie gasit un echilibru. Sa ne gandim la copiii nostri ca un dar de la Dumnezeu. Sa ii iubim, sa avem grija de ei, de propria lor stima de sine si sa nu uitam ca vor deveni adulti cu drepturi depline la propria lor viata. Ei nu sunt responsabili de fericirea sau nefericirea parintilor, de plictiseala sau de anxietatile parintilor. Exista doar o singura directie: copiii deveniti adulti sunt responsabili si trebuie sa aiba grija, nu de parinti, ci de proprii lor copii. Si apropo, exista doua feluri de relatie parinte-copil: cea de prietenie si cea doar de respect. In calitate de parinti, pe care o preferati?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *