Andrei Roșca

Cred in oameni. Am decis la un moment dat sa fac asta. Poate ca o fac fiindca am eu nevoie sa cred in ei, nu stiu. Dar as zice ca o fac fiindca am invatat ca mi-e mai bine asa.

Am discutat cu multi oameni despre incredere. Invariabil, s-a ajuns la “pana la urma vei fi dezamagit”. Si de fiecare data cand am auzit asta, am simtit ca omului din fata mea ii scapa ceva ce mie mi se pare esential.

Fiindca eu nu mi-am imaginat niciodata ca toata lumea e bineintentionata, ca toti oamenii apreciaza increderea pe care le-o acord, ca toti oamenii sunt fundamental buni. Stiu ca nu-i asa. Am trait si am citit suficient de mult incat sa stiu ca nu-i deloc asa.

Da, unii dintre ei ma vor dezamagi. Avand asteptari mari de la cei din jurul meu, indraznesc sa spun chiar ca, probabil, majoritatea o vor face la un moment dat. Doar ca nu-mi pasa atat de tare cum poate le pasa altora. Fiindca eu am cunoscut si alti oameni. Cei care au toate datele pentru a isi atinge potentialul si cauta, constient sau nu, insa in mod cert cu disperare un singur om care sa creada in ei. Unii il cauta toata viata degeaba. Altii il gasesc si, atunci, aproape indiferent de cine este acel om, pentru ei totul se schimba.

Stiu ca cei mai multi dintre oameni ma vor dezamagi, insa imi asum riscul asta fiindca o data la cateva zeci de oameni, apare unul care face cat toate dezamagirile provocate de ceilalti.

Quality time
“Va uram ca in 2012 sa traiti mai mult in offline, pentru a avea ce povesti in online. Sa avem quality time in offline, pentru o social media de calitate… [citeste tot articolul]”

» Read the rest of this entry «

Ieri a aparut un interviu pe victorkapra.ro. Cu mine, despre social media si primul an de Spada.

“Companiile romanesti care se promoveaza prin Social Media sunt adesea privite precum primii biciclisti din Bucurestiul anilor 1880: drept niste ciudatenii in comportamentul de business. Unele se accidenteaza si nu vor sa mai auda de noul „vehicul”. Altele, desi nu isi rup picioarele, nu vad niciun beneficiu. Iar altele iau viteza si se bucura de rezultate.

Agentia Spada a implinit un an de activitate, iar managerul Andrei Rosca vine cu niste concluzii dupa primele 365 de zile de activitate:

Sa tragem linie la un an de activitate: cati angajati ai, care au fost cele mai importante campanii/branduri pentru care a lucrat Spada, cu ce cifra de afaceri ai incheiat 2011?” [citeste continuarea interviului]

M-am gandit de mai multe ori sa povestesc despre intalnirea mea cu Raed Arafat, insa mi s-a parut ca, povestind-o, ii voi lua din magie. Am invatat ca asa cum, uneori, a vorbi despre un lucru care nu-ti da pace te ajuta enorm, la fel si tacerea te poate ajuta sa conservi momente speciale. De ce scriu acum? Scriu fiindca cred ca Romania are nevoie de eroi. Nu ca sa creasca, nu ca sa prospere, ci ca sa nu moara. Raed nu vrea sa fie erou, dar asta nu schimba cu nimic faptul ca, de fapt, e.

Ramasese sa ne vedem la el la birou, la Ministerul Sanatatii, stiam ca e ocupat. Am intrat si am intrebat de Raed Arafat, paznicul mi-a zambit, m-a intrebat cine sunt si daca sunt asteptat. Am urcat unul sau doua etaje, am ajuns la o usa, am batut si am intrat. I-am spus secretarei cine sunt si m-a rugat sa astept fiindca “s-ar putea sa dureze putin, domnul Arafat mai avea de rezolvat ceva”.

Am iesit si m-am asezat pe un fel de canapea comunista, pe holurile ministerului. Tin minte ca m-am uitat in jur si mi s-a parut rece si deprimant modul in care arata cladirea aia. Lumea era agitata in jur, secretare cu foi in mana ieseau din camere si intrau in altele, se auzeau cate 2-3 telefoane sunand in acelasi timp. Mi-am amintit ca inainte sa cobor din taxi, la stiri tocmai anuntau ca fusese cutremur, se simtise si in Bucuresti.

De doua ori o doamna a iesit sa-mi spuna ca mai dureaza un pic. A treia oara a iesit el. Am dat mana, si-a cerut scuze si mi-a zis ca mai dureaza cel mult 5 minute, telefoanele suna incontinuu. Am intrebat daca sunt probleme prin oras, mi-a raspuns zambind ca sunt doar televiziunile, in rest totul e in regula. Si cinci minute mai tarziu, fix cinci, a iesit si m-a invitat in birou. M-am uitat in jur si primul lucru pe care l-am vazut au fost diplomele. Zeci. Apoi am vazut trofeele. Mai multe decat diplomele. Asezate toate pe peretii unei camere mici, de cel mult 15 mp.

M-au impresionat, fiindca mi-am imaginat imediat de cat de multa munca este nevoie ca sa primesti atat de multa recunoastere. M-am gandit imediat la diplomele pe care le stransesem eu pana la 25 de ani, de care eram atat de mandru. Apoi, jenat, mi-am amintit ce a facut Raed Arafat ca sa le castige pe ale lui. A salvat oameni de la moarte. Sute, probabil mii.

In centrul camerei era o masa la care ne-am asezat. Mi-a zis sa-i spun Raed si inainte sa se aseze si-a scos din buzunar statia si a pus-o pe masa, langa el. Si-a cerut scuze din nou si mi-a spus ca e posibil sa mai fie intrerupt de cateva ori. O domnisoara de la o televiziune de stiri tocmai il intrebase la telefon daca i se pare normal ca Bucurestiul nu are nu-stiu-cate spitale mobile, pentru cazurile in care se produc cutremure puternice. I-a raspuns politicos, a inchis, apoi mi-a zis zambind si usor jenat: “e o jurnalista tanara”.

Pe toata durata discutiei noastre, prin statia de pe masa se auzeau discutiile dintre dispecer si oamenii din ambulante. Volumul statiei era suficient de incet incat sa nu deranjeze discutia, insa suficient de tare incat Raed sa auda fiecare cuvant. De doua ori mi-a facut semn, a luat statia si a dat cateva directii scurte. Mi-a ramas intiparita in minte una singura, spusa pe acelasi ton cu care eu imi rog colegii de birou sa imi spuna status-ul unei campanii: “Daca vedeti ca nu il opereaza la Targu-Mures, mutati-l la Cluj cu elicopterul, altfel moare. Tineti-ma la curent.”

M-am intrebat atunci cam cat de sigur pe tine trebuie sa fii ca sa iei astfel de decizii in timp ce discuti la o cafea despre lucrurile care pot sa schimbe lumea. Fiindca despre asta am vorbit cu Raed. Despre lucrurile importante care ar putea face diferenta in societatea asta. Despre a oferi fara sa ceri ceva la schimb, despre dedicare, despre a nu renunta si despre “a greater purpose”. Despre valoarea oamenilor, despre valoarea unei vieti si importanta unei vieti traite cu demnitate, vertical.

Am simtit in vocea lui caldura, sinceritate si acel tip de naivitate de care nu sunt capabili decat oamenii mari. Oamenii care stiu sa spere, insa stiu la fel de bine si ca speranta nu-i suficienta, mai trebuie sa si faci. Intr-un fel, ironic, a fost primul om in vocea caruia am simtit ceva ce cred ca as putea numi patriotism.

I-am zis ca mi-a facut mare placere sa-l cunosc (si atunci, ca si acum, am avut senzatia ca-i o expresie care nu transmite suficient), el mi-a spus ca i-ar placea sa pastram legatura si personal, nu doar profesional. Apoi, in timp ce ieseam din birou, am mai auzit vajaitul statiei si pe Raed intreband: “Cum e? Il opereaza sau nu?”

Anul trecut am facut cateva workshop-uri pe teme legate de antreprenoriat. A venit timpul sa le reiau si m-am tot gandit la temele care ar putea fi interesante.

Mi-am dat seama ca, desi am invatat multe despre cum iti faci un business, ce presupune el, ce te face sa ai succes sau nu, subiectele care m-au interesat pe mine cel mai mult au fost cele legat de greseli.

Greseli mari, genul de greseli care te pot demotiva, care iti pot inchide business-ul, si care ar merita evitate, fiindca sunt destui care le-au facut deja inaintea ta, nu e nevoie sa le mai faci si tu. Greseli care tin de alegerea partenerilor, de management financiar, de time management sau de supraevaluarea capacitatilor proprii.

Voi tine, deci, un prim workshop despre Top 10 greseli pe care eu le-am facut in business si pe care voi ati putea sa le evitati. Da, veti face altele in mod cert, si da, greselile sunt bune si sunt de multe ori motorul dezvoltarii noastre. Insa stiu ca pe mine m-ar fi ajutat daca cineva mi-ar fi spus dinainte ca exista cateva la care ar merita sa am grija. Nu stiu daca l-as fi ascultat, nu inseamna ca nu le-as mai fi facut, insa m-ar fi ajutat sa castig niste timp si sa economisesc niste bani. Sper ca aceasta intalnire sa va ajute pe voi sa faceti asta.

Workshop-ul va avea loc saptamana viitoare, marti sau miercuri, incepand cu ora 18:30, probabil la British Council (Bucuresti). In functie de cati oameni suntem va comunic exact si locul si ora. Ca de obicei, mi-ar placea sa fim cel mult 10 oameni, participarea costa 100 ron iar inscrierea se face trimitand un mail la andreirosca1[at]gmail[dot]com pana vineri, 13 ianuarie 2012. Tot ca de obicei, daca nu sunteti multumiti de informatia pe care o primiti sau considerati ca nu merita banii, e okay sa imi spuneti si nu va costa nimic (primiti inapoi pe loc cei 100 ron).

Evident, fiecare dintre cele 10 greseli va fi insotita de exemple concrete, solutii si vom putea discuta aplicat si pe problemele voastre specifice.

Ca mod de organizare interna Spada e o organizatie atipica, probabil ca v-ati prins deja de asta. Iar o organizatie atipica e o provocare, din multe puncte de vedere. Cel mai important poate e ca, fiind non-standard, multe dintre problemele care apar nu-si gasesc rezolvarea in carti sau in experienta altora.

Atunci cand apare, de exemplu, o problema de comunicare interna, intr-o organizatie mare te poti uita la doua lucruri: daca a fost incalcata o procedura (si, deci, e vina unei persoane) sau, daca procedura a fost respectata, te uiti daca nu cumva procedura e una proasta, depasita sau invalidata de una noua. Daca e omul, vorbesti cu el. Daca e procedura, te gandesti cum poti sa o schimbi ca sa nu se mai intample.

Ei bine, intr-o organizatie ca Spada, intotdeauna mai exista o varianta [citeste articolul complet pe blogul Spada]

Vorbeam zilele trecute despre antreprenoriat si nu numai, cu niste oameni foarte misto. Si cineva a intrebat care sunt lucrurile alea pe care le caut la oameni. Despre o parte dintre lucrurile astea am discutat, pe altele doar le-am bifat in minte. Insa pe drumul spre casa tot simteam ca ceva lipseste, ca e un element cheie care ii face pe oameni exceptionali. Probabil ca-s mai multe, dar pe asta mi l-am amintit pana la urma:

E vorba despre curaj. Asta lipseste multor oameni. Curajul de a isi asuma decizii, curajul de a rezista presiunii sociale si a merge pe drumul lor, curajul de a planui sa rastoarne sisteme chiar daca pare o nebunie si chiar daca (chiar daca!) nu se va intampla niciodata. Curajul de a incerca chiar daca…, curajul de a gresi si a trai cu asta.

Curajul de a privi fricile in ochi si curajul de a lupta cand esti deja in genunchi si simti ca nu mai poti, de data asta chiar nu mai poti. Curajul de a intelege ca nu cresti decat atunci cand esti in afara zonei tale de confort. Daca nu esti acolo, stagnezi. Si sa intelegi ca daca nu ti-e frica niciodata, exista mari sanse sa nu-ti atingi niciodata potentialul, fiindca foarte probabil n-ai riscat suficient. Si inca ceva:

“Courage doesn’t always roar. Sometimes courage is the little voice at the end of the day that says: I’ll try again tomorrow.”

M-au fascinat intotdeauna oamenii talentati fiindca talentul, spre deosebire de majoritatea abilitatilor pe care le-am putea avea, nu poate fi invatat. Poti sa te folosesti de el, poti sa dezvolti pe baza lui, il poti exersa si perfectiona, il poti descoperi acolo unde nimeni nu credea ca exista, insa nu il poti face sa apara acolo unde n-a existat niciodata.

Cred insa ca lipsa talentelor este mult supraevaluata. E foarte discutabil daca exista sau nu oameni care n-au niciun talent, insa presupunand ca ar exista, nu vad nimic groaznic in asta. Cred ca putem fi fericiti si fara, cred ca ne putem descoperi sau cultiva pasiuni, ne putem dezvolta ca oameni si profesionisti si ne putem extrage suficienta motivatie si inspiratie de aici.

Iar faptul ca nu am descoperit (inca) un talent in noi nu este, din punctul meu de vedere, decat o scuza proasta pentru a continua sa fim mediocri. Ii apreciez pe oamenii fara prea multe talente descoperite (si care nu se plang) fiindca stiu ca au luptat sa ajunga unde sunt si fiindca stiu ce inseamna sa incerci in fiecare zi sa fii mai bun. De cat de multa munca e nevoie si cat de puternic te transforma in interior. Si ei ma fascineaza, fiindca de multe ori simt in ei vibratie si hotarare.

La oamenii talentati insa, la ei simt magie. Ma fascineaza fiindca, pragmatic fiind, mi-e greu sa mi-i explic.

Pe 21 decembrie, incepand cu ora 19 va avea loc in club Vivid “DAfiesta pentru copii”. E un proiect umanitar, organizat de Asociatia Studenteasca DaAfaceri in colaborare cu ACED CONSTRUCT, Fructal si Club Vivid si evenimentul se va desfasura sub forma unei seri de street dance, alaturi de trupe cum ar fi Trouble Crew Romania, Dance Prestige si OneBeat.

Biletele costa 10 lei si le puteti cumpara la intrare iar banii stransi vor fi donati pentru 5 copii talentati care au nevoie de sprijin financiar pentru a face performanta.

Fiindca asa cum noi, oamenii pragmatici, avem nevoie, macar din cand in cand, sa credem in magie, asa si magia are nevoie cateodata de o ancora puternica in realitate. Sau se stinge.

“sunt putini oameni care au suflet. serios. nu care au suflet in sensul de bunatate, ci in sensul de viata. ati vazut ca sunt din ce in ce mai putini oameni vii in jurul nostru? care sa aiba pofta de viata, care sa traiasca, sa nu se victimizeze si sa nu se lasa devorati de suferinta lor? sunt putini.

mai sunt unii… te uiti la ei si te privesc in ochi cand iti vorbesc. e lucru mare… apoi, pe masura ce vorbesti cu ei vezi ca au licarul acela in priviri care inseamna viata. la unii e mai aprins si ochii parca sunt o flacara ce iti transmite caldura, bucurie, puls. la altii abia palpie si nu poti sa nu te intrebi ce se intampla: e pe moarte sau acum creste? [citeste continuarea]”

un post scris de Mario pe demijloc.ro, un blog pe care vi-l recomand in primul rand pentru autenticitatea lui.