Andrei Roșca

De ceva vreme ma tot ocup cu carti, cursuri si certificari de coaching. In acest context, trebuie sa mai prestez cateva ore de coaching si as vrea sa fac asta cu 2-3 oameni pe care nu ii cunosc, sau ii cunosc foarte putin.

Asadar, daca exista doritori (2-3 persoane) care vor sa vada cum ii poate ajuta coaching-ul, dati-mi un mail pe andreirosca1[at]gmail[dot]com. Am sa ofer cate 3 ore de coaching pentru fiecare persoana. Gratuit, no strings attached. Cum spuneam, am nevoie de inca niste ore in care sa coach-uiesc niste oameni si vreau sa stiu ca si ajut pe cineva in acest proces.

Fiind doar 3 locuri, probabil ca ii voi alege pe primii 3. Am sa anunt aici cand s-au ocupat locurile si (doar) prenumele celor ce vor beneficia de sedintele de coaching, ca sa nu asteptati raspuns de la un mailbox un pic prea plin. :)

Later edit: S-au ocupat cele 3 locuri, va multumesc frumos. :) Vor mai fi ocazii. Cele 4 persoane (pana la urma) sunt: Liliana, Alexandra, Daniel si Ana.

Cand construiesti sisteme diferite, ai nevoie de oameni diferiti. Uneori, rar, ii gasesti din prima. Alteori trebuie sa cauti. Dar chiar si atunci cand ii gasesti din prima, poti fi sigur ca va veni un moment in care drumurile se vor desparti. E normal sa fie asa, e sanatos si e matur sa se intample.

Atunci cand a venit momentul ca drumurile sa se desparta, unii oameni stiu sa o faca cu capul sus, demni si sa inspire respect. Altii tin neaparat sa faca praf tot ce au construit, fiindca e mai usor si mai comod sa gasesti carente la ceilalti, decat sa le recunosti pe ale tale. Apoi, se duc in alta parte si spera ca “astia de aici vor fi mai buni”. Si nu-s. Niciodata. Fiindca problema nu era a “astora”, ci a lor.

Cred ca masura valorii unui om este data si de capacitatea de a nu uita ca a fost ajutat, atunci cand crede ca nu mai are nevoie de ajutor. Poate ca fix de aia avem nevoie sa ni se aminteasca din cand in cand cat de vulnerabili suntem.

Urmaresc un site misto, pe care vi-l recomand si voua. Iar pe acel site am citit acum ceva vreme o scrisoare scrisa de Henry James unei prietene deprimate care tocmai pierduse pe cineva drag. Si mi-am reamintit ca exista oameni care stiu sa ne spuna intotdeauna lucrurile potrivite (si sanatoase) de care avem nevoie, fara sa fi trecut prin scoli de psihoterapie si fara sa fi facut ani de coaching. Astia sunt oamenii cu adevarat remarcabili.

(bold-urile imi apartin)

131 Mount Vernon St.,
Boston

July 28th

My dear Grace,

Before the sufferings of others I am always utterly powerless, and the letter you gave me reveals such depths of suffering that I hardly know what to say to you. This indeed is not my last word—but it must be my first. You are not isolated, verily, in such states of feeling as this—that is, in the sense that you appear to make all the misery of all mankind your own; only I have a terrible sense that you give all and receive nothing—that there is no reciprocity in your sympathy—that you have all the affliction of it and none of the returns.

However—I am determined not to speak to you except with the voice of stoicism. I don’t know why we live—the gift of life comes to us from I don’t know what source or for what purpose; but I believe we can go on living for the reason that (always of course up to a certain point) life is the most valuable thing we know anything about and it is therefore presumptively a great mistake to surrender it while there is any yet left in the cup. In other words consciousness is an illimitable power, and though at times it may seem to be all consciousness of misery, yet in the way it propagates itself from wave to wave, so that we never cease to feel, though at moments we appear to, try to, pray to, there is something that holds one in one’s place, makes it a standpoint in the universe which it is probably good not to forsake.

You are right in your consciousness that we are all echoes and reverberations of the same, and you are noble when your interest and pity as to everything that surrounds you, appears to have a sustaining and harmonizing power. Only don’t, I beseech you, generalize too much in these sympathies and tendernesses—remember that every life is a special problem which is not yours but another’s, and content yourself with the terrible algebra of your own. Don’t melt too much into the universe, but be as solid and dense and fixed as you can. We all live together, and those of us who love and know, live so most. We help each other—even unconsciously, each in our own effort, we lighten the effort of others, we contribute to the sum of success, make it possible for others to live.

Sorrow comes in great waves—no one can know that better than you—but it rolls over us, and though it may almost smother us it leaves us on the spot and we know that if it is strong we are stronger, inasmuch as it passes and we remain. It wears us, uses us, but we wear it and use it in return; and it is blind, whereas we after a manner see. My dear Grace, you are passing through a darkness in which I myself in my ignorance see nothing but that you have been made wretchedly ill by it; but it is only a darkness, it is not an end, or the end. Don’t think, don’t feel, any more than you can help, don’t conclude or decide—don’t do anything but wait.

Everything will pass, and serenity and accepted mysteries and disillusionments, and the tenderness of a few good people, and new opportunities and ever so much of life, in a word, will remain. You will do all sorts of things yet, and I will help you. The only thing is not to melt in the meanwhile. I insist upon the necessity of a sort of mechanical condensation—so that however fast the horse may run away there will, when he pulls up, be a somewhat agitated but perfectly identical G. N. left in the saddle. Try not to be ill—that is all; for in that there is a future. You are marked out for success, and you must not fail. You have my tenderest affection and all my confidence.

Ever your faithful friend—

Henry James

***

Imi place sa cred ca simt mai bine decat majoritatea momentele cheie. Din viata mea, personala sau profesionala si, uneori, ceva mai rar decat mi-as dori, din vietile altora.

Simt ca se apropie aceste momente, sunt constient cand tocmai le traiesc, apoi simt ca au trecut si stiu ca multe lucruri nu vor mai fi la fel. E un sentiment misto fiindca iti da o iluzie de control. Doar o iluzie, evident. Fiindca, oricat de buni am fi la a controla lucrurile, reusim sa le controlam doar pana cand nu mai reusim. Dupa care… suntem furtuni.

Imi place mult linistea dinaintea furtunilor puternice, linistea aia care noua, oamenilor crescuti in orase mari, aproape ca ne face urechile sa tiuie. Imi place linistea fiindca stiu ca urmeaza ceva si ma intreb, zambind, acum ce ar mai putea fi? Si toate astea sunt parte din farmecul vietii, cel putin in ceea ce ma priveste.

later edit: ah, da, tocmai urmeaza unul.

Nu stiu daca ati mai citit sau nu prin alte parti, insa vreau sa ma asigur ca nu ratati asta. Mi se pare foarte misto ca in sfarsit exista o astfel de optiune de educare intr-o piata in care (mult) prea multe lucruri sunt facute dupa ureche. Din comunicat:

“2Parale, cea mai mare retea de marketing afiliat romaneasca, a devenit unic distribuitor autorizat in Romania al cursurilor Market Motive, lider mondial in traininguri de marketing online. Cursantii vor avea ocazia de a invata SEO, Web Analytics, PPC Advertising sau Social Media de la profesionisti de top la nivel international in online. » Read the rest of this entry «

Primii 3 ani ai acestui blog (ani care coincid cu primii mei ani in industria online) au stat sub semnul citatului pe care il aveam in header.

We are all in the gutter, but some of us are looking at the stars.

E genul de citat dupa care, la un moment dat, am ales sa imi conduc viata. Nu fiindca as fi fost vreodata vreun pesimist, ci fiindca din cauza (datorita?) ancorarii mele puternice in realitate, vad in jurul meu atat lucrurile bune, cat si pe cele rele.

Cand majoritatea lucrurilor din jurul tau sunt bune, e usor sa zambesti multumit. Cred insa ca unul dintre lucrurile care fac diferenta intre noi oamenii e modul in care ne comportam atunci cand lucrurile nu sunt tocmai roz.

Viata fiecaruia dintre noi este profund influentata de ceea ce ni se intampla pana la 6-7 ani. Uneori mai degraba in bine, alteori mai degraba in rau, de la caz la caz.

Oamenii ar putea sa isi dea seama cat de mult i-au afectat (negativ) copilaria si parintii intrebandu-se cat de fericiti sunt acum si cat de misto li se pare ca e lumea in care traiesc. Daca sunt foarte multe lucruri (si oameni) anapoda in jurul lor, sunt mari sanse ca problema sa nu fie in jur, ci la ei.

Din fericire, asta inseamna, printre altele, ca e rezolvabila, noi fiind cam singurii oameni pe care putem sa ii schimbam. Totul e sa constientizam, sa acceptam si sa ne propunem sa schimbam asta.

Nu cred foarte tare in noroc. Ba as zice ca nu cred chiar deloc. Experientele prin care am trecut m-au facut sa cred ca tot ce ni se intampla presupune o anumita doza de predispozitie si foarte multe doze de decizii luate de noi sau de subconstientul nostru, care intelege de obicei mai bine decat noi ce ne dorim deep inside.

Discutiile despre oameni care au reusit fiindca au avut noroc ma amuza teribil si ma fac sa imi pun intrebari mai degraba in legatura cu cei care ii caracterizeaza ca fiind norocosi. Adevarul (al meu, evident) este ca unii oameni isi traiesc viata asa cum ar trebui, by default, iar altii o prind mai greu.

Si mai cred ca viata nu-i corecta, cel putin nu in sensul in care noi, ca societate, privim acum corectitudinea. Nu pornim de pe pozitii egale, asta-i cert, insa incep sa fiu din ce in ce mai convins ca pornim cu potentiale egale. Plecarea de pe o pozitie inferioara e mai degraba o predispozitie. Exploatarea potentialului tine mai degraba de decizii si lipsa de decizii.

In ultimii ani am disecat si facut praf mare parte din conceptele self-help-iste americane care mi-au fost atat de utile in primii ani de dezvoltare. Mare parte dintre ele sunt intr-adevar niste prostii, cel putin pe termen lung. Printre cele ramase insa, e in continuare cel care spune ca putem fi orice ne propunem sa fim si ca singurul motiv pentru care unele lucruri sunt imposibile e acela ca noi am decis sa fie imposibile.

Citeam interviul pe care l-am dat pentru PortalHR si (nu radeti!) m-a luat un pic pe nepregatite sfarsitul: “tot timpul o să-mi placă foarte mult partea de început a proiectului”. Nu fiindca n-as sti ca imi plac inceputurile, ci fiindca in general nu vorbesc atat de mult despre asta, iar in interviul dat Cristianei mi-a scapat. :)

Si mi-am amintit ca asta e unul dintre lucrurile pe care e foarte probabil sa le fac la un moment dat (mai apropiat sau mai departat): un fel de “scoala de start-up-uri”. Nu o scoala de business, inca n-am devenit atat de arogant incat sa cred ca as putea invata business pe cineva. Insa am suficienta experienta pe inceput proiecte (esuate si reusite) si imi plac atat de mult provocarile de inceput ale unui proiect si diferenta pe care unul sau doi oameni o pot face, incat sunt convins ca ar putea iesi ceva extrem de folositor pentru toata lumea.

Deocamdata randurile astea sunt doar un “note to self” si o intrebare. Cum va suna? V-ar interesa, v-ar placea, ar avea sens? Ati avea incredere?