Andrei Roșca

I’m a great believer in luck, and I find the harder I work, the more I have of it. Thomas Jefferson

Vor fi, sunt sigur, printre voi oameni care vor spune ca, macar din cand in cand, viata e un joc de noroc. Ca, din pacate, nu putem decide noi totul. Ca, uneori, lucrurile… pur si simplu se intampla, iar noi nu avem de ales. Auzisem chiar pe cineva comparand viata cu un cazino. Avem niste jetoane pe care le primim la intrare si, din acel moment, totul depinde de noroc si, poate, intr-o mica masura, de jocurile pe care le alegem. Mi se pare o comparatie trista, inacceptabila chiar. Insa as propune sa o consideram, pentru cateva momente doar, plauzibila. Ai niste jetoane, esti in fata unui aparat si stii ca trebuie sa tragi de maneta. E un joc de noroc, stii si asta. Chiar si-asa, ai lasa pe altcineva sa traga de maneta in locul tau? Eu nu.

Unul dintre lucrurile pe care le inveti repede in antreprenoriat este ca frica te ajuta sa excelezi. Daca nu iti este macar un pic teama, probabil ca mergi prea incet. Un citat celebru spunea ca “problema celor mai multi dintre noi nu este ca isi seteaza teluri prea sus si nu reusesc sa le atinga, ci ca si le seteaza prea jos si le ating”. Si cat de adevarat este! Cat de plina este lumea din jurul nostru de oameni ce au visat prea putin, iar acum sunt tristi! Va provoc, in schimb, sa cautati in sertarele memoriei voastre doi sau trei oameni care sa fi visat prea mult si sa nu fi reusit sa ajunga unde si-au dorit. Acum, daca cumva i-ati gasit, eliminati-i pe cei care au renuntat prea devreme. Ei nu conteaza cu adevarat in acest calcul. Fiindca nu discutam despre capricii, nu vorbim despre puseuri de entuziasm, ci despre a avea cu adevarat un vis adevarat, unul in care nu crezi doar joia si sambata.

[va urma]

The more decisions that you are forced to make alone, the more you are aware of your freedom to choose – Thornton Wilder

Acum cativa ani, la doar cateva luni dupa ce am lansat bookblog.ro, un proiect care avea foarte mult de-a face cu cartile si cu a schimba lumea si mai putin cu banii, intr-o dimineata la sfarsitul verii, am decis sa parasesc firma in care eram asociat.

A sunat ceasul, m-am trezit si m-am dus la bucatarie. Am pus niste apa la incalzit sa-mi fac un ness si m-am asezat pe scaun sa ma lamuresc exact daca sunt treaz sau mai dureaza un pic. Si in timp ce stateam pe scaun, in liniste, mi-am pus o intrebare simpla, legitima, pe care multi dintre voi si-o autoadreseaza uneori: de ce m-am trezit eu la ora asta?

Ma trezisem ca sa merg la serviciu. Serviciu. Un cuvant tampit, ce are atasate prea multe atribute, majoritatea deranjante iar restul groaznice. Sigur, era un serviciu care, partial, era al meu. Nu imi ordona nimeni sa fac lucruri si nu eram obligat sa lucrez noua ore pe zi. Doar ca, dintr-un motiv sau altul, era un serviciu. Iar faptul aceste lucruri imi treceau prin minte atat de dimineata nu facea decat sa ma convinga ca am dreptate si ca, intr-adevar, ceva era gresi. Asa ca doua saptamani mai tarziu, lasand lucrurile in ordine, am decis sa apas pe butonul “exit”. Si n-a fost deloc greu.

Mai greu a fost ce a urmat. Nu imediat. Imediat dupa momentul plecarii din firma a fost okay, fiindca aveam ceva bani. Insa cu cat timpul trecea, cu atat situatia devenea mai putin roz. Fiindca bookblog.ro nu era despre “cum sa facem bani”, nu voiam sa fie despre asta. De ce? In mare parte, fiindca imi era teama. O teama pe care am imblanzit-o greu. Ma uitam in jur si vedeam un sistem in care totul era categorisit comod in lucruri ce au legatura cu banii si lucruri ce nu au si nu ar trebui sa aiba. Inca se intampla asta. In antreprenoriat, criteriile se pastreaza. Legea vorbeste despre organizatii care exista pentru a face profit si organizatii non-profit. Atat de simplu!

Bineinteles, legea poate spune orice. E parte din natura ei sa fie rigida, greoaie. Altfel nu am vorbi despre legi, ci am discuta principii. Ceea ce este cu adevarat grav este ca aceasta imparteala in comercial – non-comercial a devenit la un moment dat, inca nu mi-am dat seama cand, parte principala a unei mentalitati paguboase. O mentalitate care spune ca banii manjesc arta, ca un scriitor e scriitor doar cat timp moare de foame si ca, in momentul in care cartile lui incep sa se vanda, probabil ca a devenit prea comercial, iar valoarea sa scade. Sa ne uitam putin la Mircea Cartarescu, e un exemplu bun.

Mi-era, deci, teama de o imparteala pe care o facusera altii pentru mine. Ceea ce e groaznic. Unul dintre cele mai cumplite sentimente pe care le-am simtit vreodata a aparut in momentele in care altii au luat decizii pentru mine. M-am simtit inutil, prins, lipsit de personalitate, incoltit. Din fericire, parafrazand un poet dintre cei care, intr-o perioada, au avut prea mult succes, eu am fost intotdeauna unul dintre cei ce fac teribil de urât, de sunt călcati puţin pe libertate. Iar asta m-a ajutat, in timp, sa schimb acea teama pe care o simteam la inceput, cu un alt tip de teama. O teama sanatoasa, pe care ma bucur ca o simt. E teama ca m-as putea lasa vreo secunda condus de ceea ce spun altii, teama ca as putea lasa, fie si din neatentie, pe altii sa decida pentru mine.

[va urma]

[continuarea povestii de aici]

If God wanted us to be brave, why did He give us legs? Marvin Kitman

De ajuns inauntru era usor. Ne tineam unul altuia “scara” si ajungeam pe garajul transformat in magazin de vis-a-vis de blocul nostru. Apoi, de acolo, saream direct in curtea din care voiam sa imprumutam pietris si nisip. Patru-cinci saci, nu mai mult. Iar in curte erau zeci, daca nu sute. Nimeni nu avea sa le simta lipsa, nu ni se parea ca am face ceva rau. In plus, cauza era una nobila. Cui i-ar conveni sa aiba noroi in casa?

De ajuns in curte a fost usor. Odata ajunsi acolo, cei doi ramasi sa tina “de sase” pe partea cealalta a zidului ne-au aruncat lopetile si sacii. Paznicul era la 50 de metri de noi, dormea, pe un scaun, cu sapca trasa pe ochi. In liniste, am inceput sa umplem sacii, apoi sa ii aruncam peste gard. Gard care, de fapt, era un zid de ciment, inalt de doi metri si jumatate. De afara, nu ni se paruse atat de evident ca va fi mai greu de iesit decat de intrat. Am incercat sa ridic un sac plin. N-am reusit. “Trebuie sa le golim, sa nu fie mai mult de jumatate pline”. Am aruncat lopetile peste gard, am aruncat cu greu doi dintre saci iar apoi le-am tinut scara primilor doi dintre noi, sa treaca dincolo. Daca avea cine sa te ajute, pe zid ajungeai usor, doar ca apoi trebuia sa sari de la 2,5 metri, intr-un loc pe care il vedeai cu greu. Era o noapte cu foarte putina lumina, luna era undeva printre nori. Asa ca al doilea care a sarit a aterizat pe una dintre lopeti. Ne-am dat seama usor de asta, la fel si restul cartierului. Ulterior aveam sa ii atrag atentia asupra lipsei de subtilitati in aterizare.

Ne-am uitat unul la altul, noi, ultimii doi mohicani ramasi in curte. Apoi ne-am uitat amandoi spre paznicul care tocmai se trezise naucit. Ne-am mai uitat o data unul la altul, apoi in sus la zidul de aproape trei metri si am inceput sa ne urcam pe el. Nu imi explic nici astazi cum am facut-o. Era un zid de ciment, mai neted decat prima carte de vizita pe care aveam sa mi-o comand, timid, in doar 30 de exemplare, patru ani mai tarziu.

Totusi, un minut mai tarziu eram amandoi pe cealalta parte a zidului. Unde, evident, nu mai era nimeni, toti fugisera. Trei saci pe jos. Nu ii puteam lasa acolo, doar nu am trecut degeaba prin sperietura asta. Fara sa ezitam prea mult, avand pe fundal strigatele si injuraturile paznicului de pe partea cealalta a zidului, alergam cu doi saci aproape plini, cate unul pe fiecare umar, catre “baza”. In mod normal, as fi ridicat cu greu numai unul dintre saci, de alergat cu el nici nu mi-as fi pus problema.

M-am gandit la toate aceste lucruri abia a doua zi cand, bucurandu-ne impreuna de succesul rasunator pe care campania noastra de strangere de fonduri il avusese, unul dintre amici le povestea celorlalti razand: “bai, stiti cum fugea asta cu doi saci in spate? Va zic eu, e bun de munca pe santier”. Venind de la cineva care chiar acolo muncea, observatia mi s-a parut demna de retinut.

Nu era tocmai directia in care mi-ar fi placut sa am o cariera; cativa ani mai tarziu am ajuns, suprinzator poate, insa deloc intamplator, in industria online. Dar modul in care am reusit, atat eu cat si amicul meu, sa urcam in cateva zeci de secunde un zid de neurcat si faptul ca am reusit sa alerg sute de metri purtand pe umeri doi saci ce cantareau impreuna cateva zeci de kilograme reprezinta in continuare unul dintre cele mai bune exemple atunci cand imi amintesc de modul in care frica descatuseaza energii pe care nici tu nu stiai ca le ai.

Ani mai tarziu, odata cu antreprenoriatul, firmele si proiectele online, m-am regasit de multe ori in situatii asemanatoare. Doar ca, inlocuind santierul cu online-ul, pe umeri nu mai purtam saci cu pietris. Desi, uneori, poate as fi preferat pietrisul.

No people is fully civilized where a distinction is drawn between stealing an office and stealing a purse.
Theodore Roosevelt

Imi aduc aminte cum pe la 15 ani am descoperit, impreuna cu cativa amici, subsolul blocului in care am crescut. Subsol care era gol. Sau, de fapt, am vazut in acel subsol un potential imens, care presupunea ca mai intai sa fie gol. Am zis “sa fie gol!” si-a fost. Dupa care am inceput sa il amenajam. Ne-am adus haltere, cateva scaune, o masa pe care sa putem juca din cand in cand carti si niste boxe imense cu care sa putem da petreceri. Erau 4-5 camere, cam cat doua apartamente obisnuite. Sigur ca pe deasupra, pe ici colo, erau tevi si robinete, insa nu ne deranjau.

Nu ne-au deranjat pana intr-o zi in care, suprinzator, am gasit subsolul semi-inundat. Ne-am strans, am facut “sedinta” si am ajuns la concluzia ca ar trebui sa facem doua lucruri: mai intai, sa reparam tevile care curgeau. Adica sa gasim pe cineva sa le repare. Apoi, sa facem cumva astfel incat pe jos sa nu mai fie pamant care sa se transforme in noroi la prima inundatie, oricat de mica ar fi.

Daca la prima problema am gasit repede o solutie in tatal unuia dintre noi, a doua era ceva mai complicata. Si a ramas complicata pana intr-o zi cand cineva a intrat in subsol bucuros strigand ca gasise solutia. Un mic Arhimede, strigand Evrika, m-am gandit. Un subsol scufundat intr-un lichid…

Solutia implica in mod direct vila care se construia peste drum de noi. Viitoare vila care, pana una-alta, pentru noi era constituita din trei elemente principale, asa cum avea sa reiasa din planul desenat rapid cu un bat, pe pamantul din subsolul blocului 401: gard, gramezi de pietris si nisip, paznic. La lasarea serii ne-am inarmat cu saci de rafie si doua lopeti si am pornit.

Sase oameni, sase saci, un paznic care dormea pe scaun, o gramada de pietris, o mie de posibilitati. Bine, de fapt, nu chiar o mie. Practic, planul nostru simplist se baza pe o judecata foarte sanatoasa. Punctele cheie erau doua. Unu: nu putem intra pe poarta, fiindca este inchisa, deci trebuie sa sarim gardul. Doi: odata inauntru, paznicul nu trebuie in niciun caz sa se trezeasca. Uitandu-ma inapoi, planul mi se pare pe cat de simplu, pe atat de tampit. Project managerul din mine observa usor carente care constau, in primul rand, in lipsa completa a unui plan de backup. Bun, paznicul nu trebuie sa se trezeasca. Si, totusi, daca se? Dar acestea sunt detalii… Cand ai lucruri atat de importante de facut, este evident ca paznicul nu se va trezi. Murphy era un pesimist si un carcotas, foarte posibil un comentator fidel al versiunilor online de tabloide.

[va urma]

None but a coward dares to boast that he has never known fear.
Ferdinand Foch

Frica, in sine, nu ne poate face sa ne simtim decat prost. Este un sentiment care nu ne va entuziasma niciodata decat daca ne antrenam sa il primim la pachet cu sentimentul pe care il avem dupa ce o depasim. Este un catalizator bun care ajuta la cresterea imaginii pe care o avem despre noi, o sursa inepuizabila de incredere in sine. Si cred ca este singurul mod in care o putem privi astfel incat sa nu mai fugim de ea.

In primii ani de antreprenoriat, de cate ori dadeam gres, increderea pe care o aveam in mine scadea dramatic. Probabil ca acolo undeva exista si eroi. Adica oameni care stapanesc perfect frica, fiindca a presupune ca exista cineva, in afara de nebuni, caruia sa nu ii fie niciodata frica, e doar o dovada de naivitate. Tuturor le este. E uman sa le fie. Cum spuneam, poate ca exista acolo undeva si eroi, oameni care stapanesc perfect frica. Eu n-am facut niciodata parte dintre ei. Si ma bucura asta. Fiindca atunci cand simti, macar din cand in cand, frica, ti se deschid ferestre de oportunitate.

Ce ar fi daca am exploata fiecare astfel de oportunitate? Daca de fiecare data cand ne-ar fi frica, ne-am intreba cum sa o transformam in incredere de sine? A fost o intrebare pe care am reusit sa mi-o autoadresez devreme si m-a ajutat mult. Inca ma ajuta. Iar atunci cand frica apare, cateva momente sunt confuz. Nu stiu daca sa ma bucur de provocare sau daca nu cumva, de aceasta data, chiar ar fi cazul sa ma sperii.

Dar dincolo de efectul catalizator pe care il are, dincolo de oportunitatile pe care le ofera, frica, in forma sa cea mai pura, poate misca munti. In acele momente in care nu reusesti sa o stapanesti si nu reusesti sa o transformi in nimic altceva, frica te poate mobiliza, te poate face mai capabil decat ai fi crezut vreodata ca poti fi.

[va urma]

While one person hesitates because he feels inferior, the other is busy making mistakes and becoming superior. Henry C. Link

Incepand cu al treilea speech mi-am dat seama ca am devenit tolerabil pentru public. Au inceput sa imi ierte stangaciile, balbele si sa se concentreze mai mult pe continut, un semn clar ca am evoluat. Ajunsesem la un nivel acceptabil. Pentru ei. In ceea ce ma priveste, mai aveam mult de munca pana sa ma consider la un nivel cel putin decent.

Am ajuns acolo un an mai tarziu, an in care am participat ca speaker la aproximativ 20 de seminarii, traininguri si conferinte. Un an in care de fiecare data cand urcam pe o scena, prima privire o aruncam catre usa incercand sa calculez distanta, si de cate ori coboram, coboram alt om.

Dupa aproape un an de zile am reusit insa. Era pe la jumatatea speech-ului si ma descurcam suficient de bine incat sa pot incerca sa imi analizez gesturile, coerenta, sa imi dau seama daca transmit exact ceea ce voiam sa transmit. Si era bine. Am zambit multumit si am facut o pauza de cinci secunde, pauza ce mai mult ca sigur a fost vazuta de cativa dintre cei din sala ca o ezitare. Insa deja nu mai conta. As fi putut sa cobor atunci de pe scena, sa las microfonul si sa ies din sala, lupta cu mine era castigata.

Poate ca cea mai valoroasa calitate pe care am gasit-o pana acum la oameni este setea de cunoastere. O sete de cunoastere cuplata cu dependenta de dezvoltare. Dependenta de sentimentul pe care il ai atunci cand simti ca te dezvolti, ca ai aflat ceva nou despre tine sau despre lume.

Stand acolo, cu sute de ochi indreptati asupra mea, am tacut pentru cateva secunde fiindca am vrut sa savurez momentul. N-am fumat niciodata. Am tras vreo doua fumuri, pusti fiind, si am tusit o zi dupa fiecare. N-am fumat fiindca, probabil, am avut alte lucruri de demonstrat sau, poate ca, in perioada in care majoritatea aleg de obicei sa o faca, eu eram prea inadaptat ca sa imi pese de acest tip de acceptare sociala. N-am fumat, insa imi imaginez ca atunci cand ramai fara tigari timp de doua-trei zile si ajungi, intr-un tarziu, sa tragi primul fum, ai un sentiment asemanator cu cel pe care l-am avut eu acolo, pe scena. Sentimentul care te face sa iti dai scaunul pe spate, sa inchizi pentru zece secunde ochii, si sa zambesti fara sa iti pese daca mai este cineva in camera cu tine si te fixeaza cu privirea ca pe-un ciudat. Chiar daca acea camera e o sala de conferinte, iar cineva-ul este un grup de cateva zeci sau sute de oameni.

Pot fi mai bun decat sunt acum? In mod cert, da! Mai am lucruri de imbunatatit in ceea ce priveste public speaking-ul? Da, foarte multe! Insa nu mai simt frica, nu mai tremur si nu mai ezit. Si, aducandu-mi aminte de primul speech, pot sa imi explic foarte usor sentimentul pe care l-am avut prima data cand mi-am dat seama ca ma descurc suficient de bine. Sunt oameni care vorbesc de zeci de ori mai bine decat mine, care se controleaza de zeci de ori mai bine, care transmit poate de zeci de ori mai multe lucruri.

Nu locul sau nivelul la care esti te fac sa zambesti, ci faptul ca stii de unde ai plecat. Doar tu stii. Publicul poate ca te-a vazut atunci pentru prima data. Ti-au dat o nota, buna sau rea, s-au intrebat poate cu ce au ramas ei, si au mers mai departe. Pentru ei, diferenta dintre al treilea si al douazecilea speech poate ca ar fi insesizabila. Insa tu esti cu totul altul decat cel care a urcat pe scena cu 30 de minute inainte. Daca nu ti-ar fi fost frica inainte sa urci, probabil ca ai fi coborat acelasi.

N-as fi scris despre frica daca nu as fi simtit pe propria piele, la un moment dat, ca de multe ori oamenii nu ajung sa isi puna problema ridicarii de pe jos, fiindca nu ajung sa cada. Este discutabil daca cele mai multe lucruri le invatam din caderi sau din multiplele incercari de a ne ridica, insa e clar ca in acest proces crestem enorm. Si cu cat ne ferim mai mult de caderi, cu atat crestem mai putin.

[va urma]

What counts is not necessarily the size of the dog in the fight – it’s the size of the fight in the dog. – Eisenhower

Imi amintesc moment cu moment primul speech pe care l-am tinut in fata unei sali de peste 100 de oameni. Imi amintesc emotiile, imi amintesc ca m-am pregatit trei nopti pentru ca totul sa iasa perfect. Si din punct de vedere al coerentei, a iesit okay. Nu perfect, ci decent. Suficient de bine tinand cont de faptul ca era o premiera. Atata doar ca acea coerenta a fost singurul lucru care mi-a iesit bine. In rest, a fost groaznic. Nu am avut foarte mult feedback din partea participantilor, deci imi pot doar imagina cum li s-a parut lor. Imi pot imagina, insa nu sunt convins ca vreau.

Am incercat, imediat dupa eveniment, sa ma analizez putin intr-o inregistrare video scurta, facuta cu telefonul, si n-am reusit sa ma uit la mai mult de un minut. Senzatia a fost asemanatoare cu cea pe care o simteam uneori, parca din ce in ce mai des in ultimele luni, uitandu-ma la televizor. Dadeam peste emisiuni, telenovele sau show-uri atat de penibile incat ma simteam eu jenat de halul in care oamenii de acolo se faceau de ras. Evident, ei nu aveau nicio problema cu asta, insa mie imi venea sa intru in canapea de rusine. In primul rand pentru ei, in al doilea rand fiindca realizam ca fix in acel moment, eu eram complice la acea mascarada. Acel gen de programe erau (si, din pacate, sunt in continuare) difuzate pentru ca lumea se uita la ele, pentru ca fac rating. La televizor am renuntat la un moment dat, insa senzatia o mai simt din cand in cand si o recunosc usor. Am simtit-o si uitandu-ma la inregistrarea video a unui tip care se facea de ras pe o scena. Fiindca el a ales sa fie acolo. Fiindca ii era teama si voia sa-i treaca.

Nu am sa mint spunand ca a fost mai usor decat ma asteptam. A fost mai greu. Dupa fiecare speech tinut veneam acasa si pana la sfarsitul zilei abia daca imi faceam curaj sa ma uit in oglinda de rusine. Apoi, imi spuneam ca a fost ultima data cand am trecut printr-o experienta de genul acesta, ca nu am de demonstrat nimic nimanui si ca, in definitiv, unul dintre motivele pentru care am luat calea antreprenoriatului tine tocmai de faptul ca mi-am dorit ca nimeni sa nu imi spuna vreodata ce sa fac. Deci decizia imi apartinea, puteam sa renunt oricand. E ceea ce facea ca lucrurile sa fie de o mie de ori mai complicate. Ca intotdeauna, oricat de independenti am fi, ne-am dori ca deciziile foarte grele sa fie luate de altii pentru noi. Ar fi mai usor asa, am avea pe cine sa dam vina atunci cand ni se dovedeste ca am gresit.

Pe cat de cumplite erau momentele in care ma hotaram sa mai incerc inca o data, pe atat de placut era sentimentul cu care ramaneam dupa ce apele se linisteau. Sentimentul ca, desi inca eram departe de ceea ce imi doream sa fiu, parca esecul nu mai fusese la fel de mare ca la ultima conferinta. Deveneam mai bun cu fiecare esec.

[va urma]

It’s better to keep your mouth shut and give the impression that you’re stupid than to open it and remove all doubt. – Rami Belson

Mai multe sondaje realizate de diverse organizatii si asociatii de prin Statele Unite si Marea Britanie arata ca, intr-un top al lucrurilor de care oamenilor le este cel mai frica, pe locul I nu s-ar afla, asa cum poate ca multi s-ar astepta, frica de moarte, ci frica de a vorbi in public.

Stiu multe persoane foarte inteligente, foarte capabile, care nu ar accepta sa vorbeasca in fata unei audiente nici daca de asta ar depinde viata lor. Sunt oameni care stiu sa se exprime, au coerenta, insa se pierd si incep sa le tremure genunchii odata urcati pe o scena. E o panica pe care o pot intelege, am fost si eu acolo, si nu demult.

Multimile de oameni ma obosesc. Intotdeauna a fost asa. Fara exceptie. Cand eram kinder (unul ce a oferit probabil putine surprize, dar consistente), uram reuniunile de familie. In consecinta, le evitam. Inca o fac. Acum, desi imi place sa cunosc oameni noi si, mai ales, sa le aflu povestile, dupa fiecare eveniment de doua-trei ore la care particip, ma intorc acasa mai obosit decat daca as fi fost pe camp, la sapa, o zi intreaga.

Intelegeti, deci, ca o sala plina de oameni care se holbeaza la tine asteptand, eventual, si cateva cuvinte care macar sa para inteligente nu e tocmai definitia pe care as da-o unui moment Kodak. In ceea ce priveste cele 5-10 minute de faima pe care se spune ca fiecare dintre noi le are, la un moment dat in viata, eu le-am trait. Nu mai sunt demult o provocare.

In ciuda placerii pe care orice om cat de cat orgolios o simte in acele momente, daca as fi stiut ca exista o varianta de a le evita, m-as fi folosit de ea fara sa clipesc. Si, totusi, la numai doi ani de la momentul in care ma gandeam pentru prima data la cele de mai sus aveam sa vanez astfel de evenimente. Si, credeti-ma, nu exista lucru mai sinistru pe lumea aceasta decat a te intrece pe tine la a gasi locuri si publicuri in fata carora sa te faci de ras.

Din fericire, cel putin la primele patru-cinci speech-uri tinute, nu mi-a pasat foarte mult de context. Nu ma interesa foarte tare cine exact este publicul, nu ma interesa cat de bine ma conectez la cei din sala, nu imi pasa daca bataiam din picior, daca tineam mainile prea mult in buzuare sau daca, mai rau, ma jucam cu cheile din buzunar. Pana si coerenta speech-ului era un obiectiv secundar pentru mine. Cel principal era sa scap naibii din sala aia si, daca se poate, toti acei ciudati care asteptau ceva de la mine sa iasa afara, in liniste, ordonati intr-un careu. Acum, daca se poate!