Andrei Roșca

I am not an animal in my personal life. But in the ring there is an animal inside of me. Sometimes it roars when the first bell rings. Sometimes it springs out later in a fight. But I can always feel it there, driving me and pushing me forward. It is what makes me win. It makes me enjoy fighting.
– Roberto Duran

Am crescut in Pantelimon. Fara sa fiu vreodata vreun “baiat de cartier”, ferindu-ma de scandaluri, dar invatand foarte bine regulile. Stiam ierarhiile, stiam de cine sa ma feresc, stiam cine fura si de unde, cine se drogheaza si cine cati ani de puscarie a facut. Toti stiam asta. In clasele 1-4 am invatat la Scoala nr. 64, iar in fiecare zi se formau careuri de elevi in curtea scolii, pentru ca la ora 7:30 o femeie de serviciu sa iasa si sa strige clasele care urmau sa intre, civilizat, organizat, in formatie, in scoala.

A fost poate primul moment in care sistemul mi s-a parut absurd. Fiindca in jumatatea de ora dintre momentul in care ajungeam la scoala si cel in care se suna de intrare, tot careul de elevi era perchezitionat pana la piele de rromi. De aceeasi varsta cu noi, insa care umblau in satra. Aproape in fiecare zi. Sigur ca cei mai multi dintre noi nu veneau cu bani la ei, iar banii erau tot ce cautau. Insa ceea ce m-a izbit a fost tocmai absurditatea existentei acelui careu. O forma de organizare care permitea talharii organizate.

Din fericire, faptul ca am crescut acolo m-a invatat multe. Am invatat mult mai tarziu ca skill-urile pe care le-am dobandit acolo au un nume: cultura sociala. Faptul ca pot discuta cu aceeasi usurinta cu o matahala de doi metri, cu burta si maiou cu plasa, care scuipa seminte si cu un director de corporatie m-a ajutat mult.

Am dobandit in perioada adolescentei tot felul de obiceiuri pe care inca le mai am. De exemplu, plimbarile pe strazi, noaptea. Obisnuiam sa ma plimb cu prietenii mei, in timpul vacantelor de vara, cate 5-6 ore pe zi pe aceleasi strazi. Vorbeam mult. Alteori taceam, insa stiam fiecare piatra cubica de pe acele strazi. Inca le stiu. Si inca ma plimb noptile.

Intr-una din nopti, acum cativa ani, am ajuns prin cartierul Baicului, destul de aproape de locul in care am crescut. Imi amintesc ca atunci cand eram mic l-am auzit odata pe postas spunand ca nu are curaj sa intre acolo fara pistol. Dar lucrurile s-au linistit mult in ultimii ani, contrar stirilor de la ora 17. In plus, faptul ca am crescut acolo imi da o siguranta probabil exagerata. Imi amintesc ca treceam pe mijlocul soselei Pantelimon si nu puteam sa imi inchipui ca masinile ar indrazni sa nu opreasca, chiar daca nu era nicio trecere de pietoni acolo. Era soseaua noastra, nu a lor. Din fericire, soferii erau ceva mai sanatosi decat noi, dovada si faptul ca acum traiesc si pot povesti.

Asadar, intr-una din nopti, acum cativa ani, am ajuns in Baicului. La un moment dat, un tip cu buza sparta si o fata deloc prietenoasa s-a apropiat de mine.

- Hai noroc. Ai un foc?
- Nu fumez, si m-am uitat rapid in jur. E singur, deci e okay.
- Frate, pot sa te rog si eu ceva?
- Ia zi.
- Poti sa imi dai un pumn in fata?

Ma uit la el incercand sa imi dau seama daca e drogat. Nu pare. Poate un pic beat sa fie.

- N-am de ce. Suntem prieteni, zic zambind, si dau sa imi vad in continuare de drum.
- Te rog, da-mi un pumn aici, si imi arata barba. Cat poti tu de tare.

Ma uit in jur din nou. Multi nebuni pe lumea asta, imi spun. Cum sa ceri pumni de la straini? Mai schimb cateva cuvinte cu el. Incearca sa ma convinga sa il pocnesc. Se jura pe sora lui Magda ca nu va riposta. Vrea doar sa incaseze. Imi amintesc ca, prin Franta parca, era la un moment dat unul care statea pe strada cu un cartonas pe care scria “1 euro lovitura”. Noului meu prieten ii lipsea cartonul, insa imi devenea din ce in ce mai clar ca voia sa manance bataie. Dupa intrebari repetate aflu, in sfarsit, si motivul:

- Nu e, frate, stii care-i treaba? Peste doua zile am bataie cu Ion a lu’ Paula. Vreau sa ma pregatesc.
- Pai parca ai zis ca nu sa ne batem vrei.
- Nu, frate, vreau doar sa dai in mine. Stiu si eu sa dau cu pumnu’, da’ pana acu’ n-am luat bataie.

M-am gandit mult timp la intalnirea din acea seara. Fiindca pustiul de 20 si ceva de ani stia ceva ce foarte multi dintre noi afla foarte tarziu. Ca este o diferenta enorma intre a sti sa dai si a sti sa incasezi. Mai ales atunci cand cel care da primul nu esti tu.

In business, ca in viata, daca stii ca esti un slab incasator, solutia cea mai buna este sa lovesti tu primul si sa speri ca vei nimeri. Doar ca, asa cum bine se spunea intr-un film de duzina vazut acum vreo doua zile, oricat de bun ai fi, la un moment dat vei da de cineva (sau ceva) mai rapid decat tine.

Iar in acel moment, cea mai utila calitate pe care o poti avea este sa stii sa te aduni de pe jos, sa te scuturi de praf, si sa incerci din nou. Si din nou, si din nou, pana cand reusesti ce ti-ai propus. Aproape ca nici nu conteaza cat de puternic cazi, esential este sa te ridici cu consecventa.

[va urma]

It is fear that first brought gods into the world. – Petronius

A esua poate deveni o arta. Se intampla atunci cand incepi sa inveti din esecuri. Ar trebui ca in sistemul educational din Romania, in liceu sau poate chiar in scoala primara, sa se predea un curs intitulat “Managementul esecului”. Sau “Cum sa scoti cat mai mult dintr-un esec”. Ar salva vieti, sunt convins.

Exista multe motive pentru care merita sa incercam macar sa le manageriem. Poate cel mai evident este ca nu avem cum sa ele evitam. O vom da in bara si, surpriza, cu cat stim mai multe, cu cat nivelul de dezvoltare personala la care ne aflam e mai mare, cu atat riscul ca greselile facute sa fie mai profunde cresc. Este, daca vreti, argumentul logic care ar trebui sa ne convinga ca a ne propune sa ne ferim de esecuri e gresit. Ne-am petrece viata fugind de lucruri care nu pot fi evitate.

Vestea buna este ca, desi vom continua sa facem greseli, starea groaznica prin care trecem imediat dupa constientizarea esecului poate fi imbunatatita, se poate schimba radical. Sau, mai precis, se poate inlocui partial cu alte stari. Fara doar si poate, odata ce esti convins ca din fiecare esec poti invata ceva si ca experientele personale sunt cea mai rapida metoda de a te dezvolta, aproape ca iti doresti sa gresesti. Des si devreme. Iar starea de frustrare pe care majoritatea oamenilor o simt este inlocuita, aproape imediat, de acelasi tip de satisfactie pe care cei mai multi il obtin atunci cand tocmai au primit o diploma ce dovedeste ca, iata, au evoluat, au invatat ceva nou.

Va puteti imagina asta? Cum ar fi ca de cate ori gresiti sa va simtiti un pic mai zei? Cum ati merge pe strada daca ati sti ca orice greseala va e permisa? Mai mult, cum ati merge pe strada daca ati sti ca e foarte posibil sa invatati mai mult din esec decat din reusita?

[va urma]

We are all just monkeys in business suits running around pretending to be executives

Imi amintesc ca am citit odata despre un experiment cat se poate de interesant, facut undeva in S.U.A. Doua maimute erau bagate intr-o camera de cativa metri patrati. O camera goala, cu o masa in mijloc. Deasupra mesei, o data pe zi, era coborata o banana, cu ajutorul unei sfori. Bineinteles ca maimutele, de foame sau din lipsa unei alte activitati intelectuale, s-au repezit la mancare. Doar ca in momentul in care au ajuns langa masa au fost stropite de undeva de sus cu un furtun. Speriate, maimutele s-au retras lasand banana neatinsa. Procesul s-a repetat de cateva ori, iar cateva ore mai tarziu, in camera a mai fost introdusa o a treia maimuta. In momentul in care banana a fost coborata, aceasta a fost singura care s-a repezit spre masa. Deloc surprinzator, primele doua maimute au incercat sa o opreasca. Voiau sa o apere, stiau ca va fi udata. Au incercat sa o opreasca si au reusit.

Experimentul continua insa. Este adusa o noua maimuta, dar de data aceasta este scoasa din camera una dintre primele doua maimute. Apoi se repeta miscarea, iar in camera raman trei maimute. Niciuna dintre ele nu a fost udata vreodata cu apa, insa ele se opresc unele pe altele de fiecare data cand mancarea este coborata in mijlocul camerei. Fara exceptie!

Din pacate, experimentul poate fi vazut ca o parabola care spune multe despre metodele de lucru folosite in majoritatea companiilor mari. Prea rar oamenii sunt incurajati sa inoveze, sa incerce, sa greseasca, si prea des sunt opriti fiindca “we just don’t do things like this around here”. Nimeni nu poate spune exact de ce, insa nu asa se fac lucrurile la noi.

In cazurile de genul acesta, adaptarea e o greseala. La astfel de sisteme nu as dori nimanui sa fie capabil sa se adapteze. Fiindca adaptarea poate insemna inhibarea sau chiar pierderea personalitatii. Mai mult decat atat, sistemele de acest tip nu iti permit sa gresesti. Si cata nevoie avem sa gresim…

A esua nu e un motiv de mandrie pentru nimeni. Insa poate fi o arta. Asa cum toti imbatranim, insa unii imbatranesc frumos, iar altii nu. Sunt oameni care se sterg odata cu trecerea vremii, si oameni care abia atunci incep sa straluceasca mai puternic. Nu o data am intalnit batrani cu o pofta de viata de invidiat, la fel cum nu o data a trebuit sa suport tineri care lasa viata sa ii traiasca pe ei.

[va urma]

“Most people in big companies are administered, not led. They are treated as personnel, not people.” – Robert Townsend

[...]Acestea fiind premisele, imi ramanea, deci, o singura varianta: sa ma adaptez. Or, ce inseamna sa te adaptezi la o lume nebuna daca nu sa iti creezi si sa crezi in propria-ti nebunie? Propria realitate.

Uitandu-ma acum inapoi, imi dau seama ca este exact ceea ce am si facut. Traiesc, in mod cert, o forma avansata de ignoranta, intr-un glob de sticla care, desi bine ancorat in realitate, nu permite accesul oricui. Totusi, ceva s-a schimbat in filosofia de pusti neexperimentat de acum cinci-sase ani: notiunea de “adaptare”. Cred in continuare in adaptare, insa mai degraba in adaptarea celorlalti. Flexibilitatea mi s-a parut intotdeauna un instrument pe cat de util, pe atat de periculos. Fiindca e foarte usor ca, dintr-o dorinta de a fi placut, acceptat, dintr-o incredere prea puternica in ceilalti, sa renunti la prea mult din ceea ce esti tu.

Cred acum in acea adaptare care te invata sa tolerezi carentele minore ale sistemelor, micile defecte pe care cei din jurul tau le au. In acelasi timp, insa, dezvolt o rezistenta din ce in ce mai puternica la tot ce inseamna adaptarea prin schimbarea propriilor principii. Daca adaptarea presupune sa accepti un sistem doar fiindca “asa se fac lucrurile aici”, poate ca adaptarea nu e cel mai inteligent lucru pe care il poti face.

Un bun exemplu in acest sens sunt corporatiile, companiile foarte mari, multinationale sau transnationale. Desigur, corporatiile nu iau decizii, oamenii care lucreaza acolo le iau. Insa le iau din cauza sistemului din care fac parte. Un sistem care trebuie, prin definitie, sa fie eficient si sa produca bani, chiar daca acest lucru sterge personalitatea oamenilor, transformandu-i in roboti.

Sigur ca exagerez, din fericire nu toate companiile mari sunt asa, si chiar in cele care sunt exista oameni suficient de puternici pentru a nu fi omogenizati de sistem. Insa exceptiile sunt parca prea putine.

There are some people who live in a dream world, and there are some who face reality; and then there are those who turn one into the other.
– D.H. Everett

Nu am intalnit pana acum un om care sa imi spuna ca lumea in care incercam sa traim e una normala. Din contra, are toate simptomele unei lumi nebune si incorecte. Daca in privinta corectitudinii, creativitatea unora dintre noi este mutilata iremediabil de dorinta de apartenenta la ceea ce numim, exagerat, societate, in ceea ce priveste nebunia nu avem nicio scuza.

In lumea pe care o vad eu ai doar doua variante: sa te adaptezi sau sa iti accepti infrangerea si, foarte probabil, sa incepi sa te obisnuiesti cu ideea de a face compromisuri la tot pasul. Acestea fiind variantele, decizia nu mi-a parut niciodata foarte greu de luat. De cand ma stiu m-am luptat (si probabil o voi mai face mult timp de acum incolo) cu incapacitatea de a accepta o infrangere asa cum mi se pare ca ar trebui s-o fac.

Oamenii normali spun am pierdut si merg mai departe, nu isi incordeaza involuntar muschii si riposteaza atacand un “dusman” care tocmai a sters cu ei pe jos. Pur si simplu nu e normal sa faci asta. Si iar ma intreb daca nu cumva e indecent ca normalitatea sa fie definita de o “societate” atat de eterogena.

Sunt idei in care credeam foarte tare acum doi-trei ani. Cele in care cred acum nu sunt fundamental diferite, insa au devenit ceva mai nuantate, mai specifice, pe alocuri.

Atunci, varianta doi, cea care spunea sa accept esecul si sa merg mai departe imi suna deplasat din start. Eram un pierzator prost si nici nu dadeam semne ca as vrea cu adevarat sa ma perfectionez in asta. In ceea ce priveste compromisurile se pare ca aveam o problema cel putin la fel de mare. Inca o am.

Ma gandesc ca poate nu am simtit inca gustul acestor compromisuri, ca inca nu am capacitatea de a fi un fatalist veritabil care isi accepta “destinul” si ceea ce “e dat sa ni se intample”. Si intr-un fel, uneori, cred ca imi doresc sa le pot face. Am cunoscut cu alte ocazii sentimentul caldut, eliberator si relaxant pe care il ai atunci cand greutatea unei decizii iti este luata de pe umeri. Seamana mult cu sentimentul pe care il ai atunci cand renunti la un proiect mai mare, cu probleme ce au devenit complicate, pentru a incepe unul nou, de la zero.

Acestea fiind premisele, imi ramanea, deci, o singura varianta: sa ma adaptez. Or, ce inseamna sa te adaptezi la o lume nebuna daca nu sa iti creezi si sa crezi in propria-ti nebunie? Propria realitate.

[va urma]