Andrei Roșca

If you smile when no one else is around, you really mean it. – Andy Rooney

Ma suna un prieten: “Tot sah? Auzi, da’ tu nu muncesti?” Inspir, expir. Ce sa ii spun? Ca 4 jocuri de sah consecutive, fiecare de cate o ora, i-ar redefini conceptul de “munca”? As putea, insa n-as rezolva nimic. Fiindca el tocmai s-a intors de la cele 9 ore petrecute zilnic la corporatie. Adica intr-o alta lume. Una pe care, din ce in ce mai des, imi dau seama ca nu o inteleg. Si, culmea, nici nu imi doresc sa o pot intelege vreodata. N-am fost angajat nici macar o zi si nu sunt convins ca am dreptul de a ii judeca pe cei ce sunt. Lucrul de care sunt insa sigur este ca ei au dreptul sa cunoasca ceea ce eu numesc libertate. Este unul dintre motivele pentru care am ales sa scriu aceasta carte.

Daca ar fi sa numesc un singur lucru important pe care l-am invatat in toti acesti ani as spune, fara sa ezit, ca am invatat sa iau bataie zambind.

Mi-ar placea sa spun ca e un skill care se dobandeste greu, ca nu toti oamenii o pot face si ca, iata, asta ma face deosebit. Doar ca nu-i asa. E mult mai simplu de atat. In momentul in care vrei sa muti muntii din loc – si intr-un fel sau altul, cam toti vrem asta candva in viata – iti dai seama relativ repede ca nu iti va iesi din prima. Te pregatesti mental, iti iei avant si te arunci asupra muntelui, singura ta grija fiind ca nu cumva sa il muti mai mult decat voiai sa o faci. Cinci minute mai tarziu, stupoare! Tu esti pe jos, muntele nu s-a miscat, iar intrebarea care face zig-zag prin mintea ta este: ce anume m-a lovit?

Si acolo, pe jos, plin de praf si intrebandu-te daca ti-ai rupt sau nu ceva, inainte sa te gandesti macar daca poti sau nu sa te ridici, exista cateva fractiuni de secunda in care tu iei o decizie extrem de importanta pentru lungul sir de cazaturi care urmeaza: daca sa dezvolti sau nu, brusc, un simt al umorului cu totul special, de invidiat.

Acel simt al umorului care te va ajuta pe viitor sa razi de tine. Sa razi de unul singur cand, dupa trei ore de concentrare in fata unor Excel-uri, te dezechilibrezi si cazi cu tot cu scaunul tau directorial cumparat de la IKEA. Acelasi simt al umorului care, in momentul in care tocmai iti dai seama ca ai fost dus de nas intr-o negociere, te face sa te opresti in mijlocul intersectiei de la Unirea si sa razi zgomotos, stiind ca lumea se uita la tine ca la ultimul ciudat, dandu-ti seama cat de multe lucruri mai ai de invatat si cat de mult ai subestimat, din nou, pe cineva.

Nimanui nu ii place sa o dea in bara, asta mi-e clar. In plus, cu cat ai o parere mai buna despre tine, cu cat te iubesti pe tine mai mult si cu cat tii mai mult la imaginea pe care altii si-au facut-o despre tine, cu atat acceptarea esecului este mai dureroasa. Eu am sperat ca, odata cu trecerea timpului, odata cu acumularea de experienta in a esua, imi va fi mai usor. Nu mi-a fost. Nu in primii ani. E frustrant sa muncesti si sa nu iti iasa, e cu atat mai frustrant atunci cand muncesti cu pasiune, cand faci ceva ce iti place sau, si mai si, atunci cand lupti pentru o cauza in care crezi. Atunci, cumva, faptul ca nu ai reusit ceea ce ti-ai propus pare nedrept. Sigur, stii ca in majoritatea cazurilor depinde de tine si ca, daca n-ai reusit, n-ai reusit fiindca nu ai fost suficient de bun, fiindca n-ai meritat. Dar, hei, parca n-ar strica un pic de bunavointa de undeva de sus, nu-i asa?

[...va urma]

You sit at the board and suddenly your heart leaps. Your hand trembles to pick up the piece and move it. But what chess teaches you is that you must sit there calmly and think about whether it’s really a good idea and whether there are other, better ideas. – Stanley Kubrick

Stau in fata calculatorului, ma uit pe geamul larg deschis, cu picioarele pe birou si savurez momentul. E ora 14:06, joi. Cred ca au trecut 15 ani de cand am pus pentru prima data mana pe niste piese de sah. Jucam de doua-trei ori pe an, cand mai prindeam cate un prieten. De obicei, castigam. Am ramas insa mult timp la nivelul de amator. Pana acum trei saptamani.

Tocmai terminam de citit o carte* scrisa de Garry Kasparov, tipul care la 22 de ani devenea campion mondial la sah, urmand sa pastreze titlul pentru urmatorii 15 ani. E genul de carte care te face sa iti doresti sa nu se termine niciodata. Doar ca, in ciuda faptului ca ultimele zeci de pagini au fost citite cate trei pe zi, cartea s-a terminat si m-a lasat nu numai cu un zambet pe buze, ci si cu o dorinta incredibila de a juca sah. Si nu doar de a juca, ci si de a fi bun.

Asa ca, prins de entuziasm, mi-am scos PDA-ul pe care mai multi cunoscuti au inceput deja sa il vada ca pe-o extensie definitiva a mainii mele, si m-am uitat plin de speranta in agenda. O agenda plina. Indeajuns de plina incat sa nu ma simt vinovat, a cata oara?, ca nu fac suficiente eforturi pentru a schimba ceva.

Din fericire, antreprenoriatul imi ofera libertati la care multi viseaza toata viata. Dau doua telefoane, un e-mail si in cinci minute imi eliberez tot restul zilei. Peste alta jumatate de ora am deja conturi pe doua site-uri dedicate sahului si sunt abonat la trei newsletter-uri care promit sa ma invete in 14 zile ce n-am invatat singur in 15 ani.

Incep primul joc cu un arab luat la intamplare din lista de jucatori care-si cauta un oponent. Mi se pare bun. Nu-i. Ceea ce spune multe despre cat de bine pregatit sunt eu. Cam la fel de multe cate spun si cele 43 de jocuri consecutive pe care le pierd in urmatoarele patru zile. Nu-mi place sa pierd, niciodata nu mi-a placut. Nici masochist nu sunt. Si atunci, ma intreaba mai in gluma, mai in serios un amic, de ce mai joci? “Ai pierdut de 40 de ori. Nu crezi ca ar fi cazul sa te opresti si sa te apuci de altceva?”

Oare de cate ori am auzit intrebarea asta in ultimii 5-6 ani? Aparent, nu de suficiente ori ca sa ma faca sa ma opresc. Incerc sa imi gasesc cuvintele, vreau sa ii raspund. Zambesc si imi dau seama ca, data fiind tacerea de dupa, zambetul meu ar putea sa para un gest de superioritate. Si nu este. De data asta chiar nu este. Doar ca am realizat din nou cat de neputinciosi suntem atunci cand vrem sa traducem sentimente in cuvinte.

Sigur, as putea incerca sa ii raspund. Pana la urma as gasi cuvintele. Totul ar fi sa gaseasca si el timpul sa asculte, fiindca in mod cert raspunsul nu e unul simplu.
- Florin, s-ar putea scrie o carte despre asta, ii zic zambind, mai in gluma, mai in serios. Zambeste si el.
- Stiu, stiu. Dupa tine, s-ar putea scrie o carte despre orice. Deci, sigur nu ti-ar placea sa joci table? N-ai luat inca suficienta bataie?
- Depinde. Suficienta ca sa ce?
(va urma)

*cartea este How life imitates chess – Garry Kasparov

How long should you try?
Until!
- Jim Rohn

Poate cel mai important lucru pe care l-am invatat in primii ani de antreprenoriat este sa ma adun de pe jos. Acum multi multi ani, in scoala primara, probabil datorita (sau din cauza) casetelor video cu Van Damme, Bruce Lee si Jackie Chan, am facut o pasiune pentru artele martiale. Si mi-am propus sa invat. Cateva luni mai tarziu, un verisor indepartat, jandarm, mi-a facut cadou o carte de judo si mi-a dat o singura indicatie: unul dintre cele mai importante lucruri era sa stii cum sa cazi atunci cand esti aruncat. Evident, eu nu urma sa fiu aruncat, ci sa ma arunc, fiindca invatam de unul singur. M-am aruncat, deci. Urmarind schemele din carte cu foarte putina rabdare pentru text, m-am aruncat iar si iar. Durea uneori, dar eu continuam sa ma arunc. O faceam cand ai mei nu erau acasa. Nimanui nu-i place sa fie vazut cazand, cu atat mai putin sa fie vazut cazand de bun ce e.

Si am tot cazut vreo trei saptamani, cred. In scurt timp am devenit expert, cel putin in ochii mei; un sentiment foarte caldut, dar inselator, pe care aveam sa il simt de multe, multe ori in anii ce aveau sa vina.

Pana cand, intr-o zi, plictisindu-ma (sau asteptand sa se mai vindece din vanatai, nu mai stiu exact), mi-am zis ca n-ar fi rau sa citesc si un pic de teorie. Desi “stiam eu foarte bine” ca teoria nu valoreaza mai nimic. Si, deschizand cartea, stupoare! Citesc, recitesc, ma spal cu apa pe fata, ma duc in fata oglinzii (okay, poate ca exagerez putin) si afisez probabil cel mai tamp zambet de care e capabil un viitor antreprenor. Invatasem perfect figurile, succesiunea de poze imi arata clar cum se face iar eu reusisem sa mi-o intiparesc perfect in memorie. Ba chiar mai avea putin si imi intra in reflex. Atata doar ca secventele nu aratau ce credeam eu ca arata. Ceea ce practicasem timp de trei saptamani nu te invata cum sa cazi, ci cum sa NU cazi. Cele patru pagini pe care le stiam acum pe dinafara erau singurele pagini din carte in care erau prezentate imagini cu modalitati de cadere ce ar trebui evitate.

Dupa trei saptamani, eram maestru. Maestru in caderi periculoase. In cazul in care as fi ajuns vreodata sa fiu aruncat, indiferent cat de slab pregatit ar fi fost cel care o facea, eu as fi fost perfect capabil sa cad astfel incat sa imi rup ceva. Asadar, spuneti-mi ce vreti. O mana, un picior, orice vreti, i can make it happen.

Am invatat atunci lectii importante, despre care poate ca voi vorbi alta data. Au fost si multe care insa mi-au scapat, si pe care le-am invatat mult mai tarziu. De altfel, invat tot timpul lectii pe care ar fi trebuit sa le stiu deja. Insa dincolo de lucrurile invatate din antrenamentul meu de viitor ninja, de cate ori mi-o amintesc, povestea de mai sus ma face sa ma gandesc la antreprenoriat.

Fiindca si in antreprenoriat trebuie sa te pregatesti, in primul rand psihic, sa cazi de foarte multe ori. Apoi, dupa ce caderile nu te mai iau prin surprindere, trebuie sa inveti sa te ridici cat mai repede, sa te uiti in stanga si in dreapta, sa te asiguri ca nu te-a vazut foarte multa lume, dupa care sa mergi in continuare, cu capul sus, catre o tinta. Si intotdeauna cineva te vede. Intotdeauna cineva rade, intotdeauna cineva iti spune “ti-am zis eu ca nu va merge”. Iar in toata aceasta nebunie, tu faci eforturi sa te izolezi cat mai bine, sa te calesti, sa devii mai rezistent si, mai ales, sa nu uiti esentialul: ca fiecare astfel de cadere este un esec doar pana in momentul in care ai invatat cu adevarat o lectie importanta din ea. Apoi, devine experienta.

Paginile ce urmeaza vorbesc mai putin despre business, bani si alocare de resurse, si mai mult despre ce fel de om trebuie sa fii pentru a fi antreprenor. Dar, mai ales, vorbesc despre ceea ce devii, indiferent ca vrei sau nu, atunci cand alegi sa deschizi drumuri, nu doar sa le urmezi. Fiindca antreprenoriatul te transforma. Fundamental. Poti sa reusesti sau sa iti dai seama ca nu e de tine si sa renunti, insa in ambele cazuri vei iesi de acolo cu totul alt om decat cel care a intrat. Si nu intotdeauna mai bun.