Andrei Roșca

Be thou the rainbow in the storms of life.
The evening beam that smiles the clouds away…

- Lord Byron

Nu imi place ploaia. Imi place sentimentul pe care il am cand se opreste. Nu imi plac nici furtunile, dar mi se pare bestiala ideea curcubeului. Furtuna da un sentiment ciudat, o combinatie intre placerea anticipativa tipica unui pleasure-delayer si teama ca, in sfarsit, ai gasit ceva mai puternic decat tine. O teama buna, admirativa. Un zambet interior veritabil tradus intr-o grimasa tematoare.

Adica exact ceea ce simtim, uneori, atunci cand intalnim oameni care ni se par deosebiti. Un clinch intre acel ceva din noi care se bucura profund si ratiunea exagerat de experimentata ca sa ne permita suficiente libertati.

Mult timp m-am considerat un pleasure-delayer. Suna bine si imi justifica uneori nevoia de perspective. Aveam, si am inca, nevoie sa stiu ca maine, poimaine sau candva saptamana asta voi avea o intalnire despre care stiu sigur ca imi va face placere, ca voi vedea acel film pe care il am pe calculator de 2 luni, ca in momentul in care voi iesi maine din casa voi putea sa ascult o noua melodie care imi place, tot drumul, pana la metrou.

Mult timp m-am considerat un pleasure-delayer. Pana mi-am dat seama ca, desi nu era neaparat gresit, nu era nici ceva care sa ma faca special si ca, de fapt, majoritatea celor din jurul meu sunt la fel. Este una dintre activitatile mele preferate in ultimii ani, sa observ ca motivele pentru care ma consideram special sunt expirate, si sa fiu nevoit sa imi caut altele. E un exercitiu util, atata timp cat nu exagerezi. Iti cultiva parerea pe care o ai despre tine, avand grija in acelasi timp sa nu iti pierzi bunul simt.

Pleasure-delayer fiind, am vreo doua carti scrise de Octavian Paler pe care nu le-am citit inca. Le-am ascuns prin biblioteca in speranta ca voi uita de ele o perioada. Din cand in cand, imi aduceam aminte ca le am si ca as putea sa le citesc oricand si asta ma facea sa ma simt bine. Foarte bine. Aveam un izvor cert de placere pe care il puteam accesa oricand.

Acum 2-3 zile mi-a sunat PDA-ul. Era un reminder pus de mine acum vreo doua luni. Scria: “daca e cald afara, si e duminica, du-te in parc si citeste; ia si niste apa cu tine”. Ultima data cand facusem asta, fusesem nevoit sa ma intorc acasa dupa doar 30 de minute fiindca muream de sete.

Toti avem un tip preferat de mancare, un loc in care ne place sa stam, un prieten cu care ne face placere sa vorbim, o melodie care ne inspira sau un film pe care l-am putea revedea oricand. Totusi, la un moment dat, ne suprindem gandind “uitasem cat de mult imi place asta”. Hai sa incercam sa ne aducem aminte mai des.

[va urma]

Not in the time of pleasure
Hope doth set her bow;
But in the sky of sorrow,
Over the vale of woe.

Through gloom and shadow look we
On beyond the years!
The soul would have no rainbow
Had the eyes no tears.

- John Vance Cheney

Cum explici unui om pentru care doar banii conteaza ca ii scapa esentialul? Cum poti sa nu devii arogant atunci cand realizezi ca in jurul tau e plin de oameni care sunt mai slabi decat tine din punct de vedere profesional doar fiindca din punct de vedere al calitatii umane sunt atat de mici?

Sunt momente in care vrei sa iei oamenii de umeri si sa ii zgaltai. Sa se miste sufletul in ei. De cele mai multe ori, nu fiindca ti-ar pasa foarte tare de ei, ci fiindca ti-e teama de ce ai putea deveni tu daca nu ai face tot posibilul sa fie bine.

Mai exact, sa fie asa cum crezi tu ca ar fi bine sa fie. Incerci sa misti oameni fiindca iti imaginezi cat de exceptionali ar putea fi miscandu-se. Si te enervezi groaznic ca ei nu pot vedea asta.

Te multumeste insa gandul ca noi, oamenii, suntem furtuni. Si ca inaintea oricarei furtuni veritabile e foarte foarte liniste. Ca acum.

I have a very firm grasp on reality.
I can reach out and strangle it any time!

Am primit un email de la cineva care citise un interviu dat de mine. Interviul era despre Romania iar continutul era, se pare, deranjant pentru o anumita categorie de oameni. Mi s-a spus ca am o “grava problema de perceptie a realitatii”. Am simtit nevoia nu sa ma justific, ci sa dau o replica.

Sunt lucruri pe care nu le intelegem fiindca nu vrem sa le intelegem, nu fiindca n-am putea. La fel cum sunt lucruri evidente pe care refuzam sa le vedem. Fac parte dintre cei care sunt de parere ca realismul se afla fix la mijloc pe axa dintre optimisim si pesimism. Iar eu incerc sa ma mentin mai totdeauna intre realism si optimism. Ceea ce inseamna ca ma indepartez, perfect constient, de realitate.

Si nu numai ca o fac, dar imi si place. Refuz sa vad si sa recunosc anumite lucruri, imi scot din minte lucruri negative si incerc sa le retin pe cele pozitive. Nietzsche spunea ca nu exista fapte, ci doar interpretari.

Poate ca Romania e intr-adevar o tara de doi bani, insa eu ma simt bine iubind-o. Poate ca, intr-adevar, a porni un site de cultura si a spera ca va ajunge vreodata sa fie vizitat sau sa scoata bani e o nebunie. Poate ca, de fapt, e chiar imposibil. Doar ca asta m-ar descuraja, deci neg varianta. Din acel moment, eu nu mai stiu ca e imposibil.

Si daca voi vrea vreodata sa imi aduc aminte, sunt convins ca multi “prieteni” vor fi mai mult decat fericiti sa “ma aduca cu picioarele pe pamant”. De parca, daca tot ce cred ei despre viata asta ar fi adevarat, ar mai vrea cineva sa fie readus cu picioarele pe pamant.

Poate una dintre cele mai revelatoare idei de care m-am convins este cea care zice ca avem realitati diferite. De fapt, nu numai ca le avem, dar si traim in realitati diferite. Faptul ca realitatea noastra are cateva lucruri in comun cu realitatea colegului nostru de birou, prietenului sau iubitei, ar putea sa nu fie altceva decat o coincidenta fericita.

Asadar, prietene, nu am o problema de perceptie a realitatii. Eu o percep cum trebuie. Doar ca percep cum trebuie realitatea mea, nu pe a ta. Sigur, ti-as putea povesti cum arata realitatea mea. Dar, sincer, nu sunt foarte convins ca esti pregatit pentru asta.

Nobody talks of entrepreneurship as survival, but that’s exactly what it is and what nurtures creative thinking. Anita Roddick

Cred ca m-as fi distrat de minune daca Highlander n-ar fi fost un serial, ci realitate, iar eu as fi facut parte din acea realitate. Nu fiindca am parul lung sau fiindca imi plac sabiile si nici fiindca, probabil, as arata decent in kilt. Ci fiindca mi se pare uneori ca am dezvoltat un al saptelea simt, unul care imi spune intotdeauna, dupa doar cateva zeci de secunde, ca am in fata un alt antreprenor.

Din pacate (sau din fericire), nici asta nu este lucrul care ma face unic. Cred ca toti antreprenorii o simt. Se recunosc intre ei foarte usor. Iar asta se intampla fiindca antreprenoriatul este o atitudine, o mentalitate. As risca sa spun ca e chiar un stil de viata, insa n-as vrea sa ma grabesc. Macar acum, scriind, sa nu ma grabesc.

Eram astazi undeva pe Dunare, pe o nava de turisti, venind dinspre Sfantu Gheorghe, de la un teambuilding cu parte din echipa bookblog. A fost prima data cand m-am uitat la un pusti si am stiut ca va fi antreprenor. Stiu, suna ciudat. Cu toate astea, daca ar exista o modalitate sa pariez pe asta, as face-o. Avea doar sase-sapte ani (niciodata nu m-am priceput la estimat varsta kinder-ilor), insa hotararea care se citeste in ochii unui om nu tine cont de varsta. Vazusem deja batrani de 70 de ani care te fac sa iti indrepti spatele si sa ridici barbia, patruns de un fior pe care doar personalitatile puternice il pot provoca chiar fara sa rosteasca un cuvant. Iar azi am vazut si un copil. Agitat, scruta cu privirea cei in jur de o suta de oameni din vapor, cauta parca ceva. O privire inteligenta, o atitudine ce, peste ani, mai mult ca sigur ca se va dezvolta intr-o grimasa usoara de sfidare. A unui sistem gresit, a unor oameni prea convinsi ca vina e mereu a altora, a imposibilului.

(va urma)

I’m a great believer in luck, and I find the harder I work, the more I have of it. Thomas Jefferson

Vor fi, sunt sigur, printre voi oameni care vor spune ca, macar din cand in cand, viata e un joc de noroc. Ca, din pacate, nu putem decide noi totul. Ca, uneori, lucrurile… pur si simplu se intampla, iar noi nu avem de ales. Auzisem chiar pe cineva comparand viata cu un cazino. Avem niste jetoane pe care le primim la intrare si, din acel moment, totul depinde de noroc si, poate, intr-o mica masura, de jocurile pe care le alegem. Mi se pare o comparatie trista, inacceptabila chiar. Insa as propune sa o consideram, pentru cateva momente doar, plauzibila. Ai niste jetoane, esti in fata unui aparat si stii ca trebuie sa tragi de maneta. E un joc de noroc, stii si asta. Chiar si-asa, ai lasa pe altcineva sa traga de maneta in locul tau? Eu nu.

Unul dintre lucrurile pe care le inveti repede in antreprenoriat este ca frica te ajuta sa excelezi. Daca nu iti este macar un pic teama, probabil ca mergi prea incet. Un citat celebru spunea ca “problema celor mai multi dintre noi nu este ca isi seteaza teluri prea sus si nu reusesc sa le atinga, ci ca si le seteaza prea jos si le ating”. Si cat de adevarat este! Cat de plina este lumea din jurul nostru de oameni ce au visat prea putin, iar acum sunt tristi! Va provoc, in schimb, sa cautati in sertarele memoriei voastre doi sau trei oameni care sa fi visat prea mult si sa nu fi reusit sa ajunga unde si-au dorit. Acum, daca cumva i-ati gasit, eliminati-i pe cei care au renuntat prea devreme. Ei nu conteaza cu adevarat in acest calcul. Fiindca nu discutam despre capricii, nu vorbim despre puseuri de entuziasm, ci despre a avea cu adevarat un vis adevarat, unul in care nu crezi doar joia si sambata.

[va urma]

The more decisions that you are forced to make alone, the more you are aware of your freedom to choose – Thornton Wilder

Acum cativa ani, la doar cateva luni dupa ce am lansat bookblog.ro, un proiect care avea foarte mult de-a face cu cartile si cu a schimba lumea si mai putin cu banii, intr-o dimineata la sfarsitul verii, am decis sa parasesc firma in care eram asociat.

A sunat ceasul, m-am trezit si m-am dus la bucatarie. Am pus niste apa la incalzit sa-mi fac un ness si m-am asezat pe scaun sa ma lamuresc exact daca sunt treaz sau mai dureaza un pic. Si in timp ce stateam pe scaun, in liniste, mi-am pus o intrebare simpla, legitima, pe care multi dintre voi si-o autoadreseaza uneori: de ce m-am trezit eu la ora asta?

Ma trezisem ca sa merg la serviciu. Serviciu. Un cuvant tampit, ce are atasate prea multe atribute, majoritatea deranjante iar restul groaznice. Sigur, era un serviciu care, partial, era al meu. Nu imi ordona nimeni sa fac lucruri si nu eram obligat sa lucrez noua ore pe zi. Doar ca, dintr-un motiv sau altul, era un serviciu. Iar faptul aceste lucruri imi treceau prin minte atat de dimineata nu facea decat sa ma convinga ca am dreptate si ca, intr-adevar, ceva era gresi. Asa ca doua saptamani mai tarziu, lasand lucrurile in ordine, am decis sa apas pe butonul “exit”. Si n-a fost deloc greu.

Mai greu a fost ce a urmat. Nu imediat. Imediat dupa momentul plecarii din firma a fost okay, fiindca aveam ceva bani. Insa cu cat timpul trecea, cu atat situatia devenea mai putin roz. Fiindca bookblog.ro nu era despre “cum sa facem bani”, nu voiam sa fie despre asta. De ce? In mare parte, fiindca imi era teama. O teama pe care am imblanzit-o greu. Ma uitam in jur si vedeam un sistem in care totul era categorisit comod in lucruri ce au legatura cu banii si lucruri ce nu au si nu ar trebui sa aiba. Inca se intampla asta. In antreprenoriat, criteriile se pastreaza. Legea vorbeste despre organizatii care exista pentru a face profit si organizatii non-profit. Atat de simplu!

Bineinteles, legea poate spune orice. E parte din natura ei sa fie rigida, greoaie. Altfel nu am vorbi despre legi, ci am discuta principii. Ceea ce este cu adevarat grav este ca aceasta imparteala in comercial – non-comercial a devenit la un moment dat, inca nu mi-am dat seama cand, parte principala a unei mentalitati paguboase. O mentalitate care spune ca banii manjesc arta, ca un scriitor e scriitor doar cat timp moare de foame si ca, in momentul in care cartile lui incep sa se vanda, probabil ca a devenit prea comercial, iar valoarea sa scade. Sa ne uitam putin la Mircea Cartarescu, e un exemplu bun.

Mi-era, deci, teama de o imparteala pe care o facusera altii pentru mine. Ceea ce e groaznic. Unul dintre cele mai cumplite sentimente pe care le-am simtit vreodata a aparut in momentele in care altii au luat decizii pentru mine. M-am simtit inutil, prins, lipsit de personalitate, incoltit. Din fericire, parafrazand un poet dintre cei care, intr-o perioada, au avut prea mult succes, eu am fost intotdeauna unul dintre cei ce fac teribil de urât, de sunt călcati puţin pe libertate. Iar asta m-a ajutat, in timp, sa schimb acea teama pe care o simteam la inceput, cu un alt tip de teama. O teama sanatoasa, pe care ma bucur ca o simt. E teama ca m-as putea lasa vreo secunda condus de ceea ce spun altii, teama ca as putea lasa, fie si din neatentie, pe altii sa decida pentru mine.

[va urma]

[continuarea povestii de aici]

If God wanted us to be brave, why did He give us legs? Marvin Kitman

De ajuns inauntru era usor. Ne tineam unul altuia “scara” si ajungeam pe garajul transformat in magazin de vis-a-vis de blocul nostru. Apoi, de acolo, saream direct in curtea din care voiam sa imprumutam pietris si nisip. Patru-cinci saci, nu mai mult. Iar in curte erau zeci, daca nu sute. Nimeni nu avea sa le simta lipsa, nu ni se parea ca am face ceva rau. In plus, cauza era una nobila. Cui i-ar conveni sa aiba noroi in casa?

De ajuns in curte a fost usor. Odata ajunsi acolo, cei doi ramasi sa tina “de sase” pe partea cealalta a zidului ne-au aruncat lopetile si sacii. Paznicul era la 50 de metri de noi, dormea, pe un scaun, cu sapca trasa pe ochi. In liniste, am inceput sa umplem sacii, apoi sa ii aruncam peste gard. Gard care, de fapt, era un zid de ciment, inalt de doi metri si jumatate. De afara, nu ni se paruse atat de evident ca va fi mai greu de iesit decat de intrat. Am incercat sa ridic un sac plin. N-am reusit. “Trebuie sa le golim, sa nu fie mai mult de jumatate pline”. Am aruncat lopetile peste gard, am aruncat cu greu doi dintre saci iar apoi le-am tinut scara primilor doi dintre noi, sa treaca dincolo. Daca avea cine sa te ajute, pe zid ajungeai usor, doar ca apoi trebuia sa sari de la 2,5 metri, intr-un loc pe care il vedeai cu greu. Era o noapte cu foarte putina lumina, luna era undeva printre nori. Asa ca al doilea care a sarit a aterizat pe una dintre lopeti. Ne-am dat seama usor de asta, la fel si restul cartierului. Ulterior aveam sa ii atrag atentia asupra lipsei de subtilitati in aterizare.

Ne-am uitat unul la altul, noi, ultimii doi mohicani ramasi in curte. Apoi ne-am uitat amandoi spre paznicul care tocmai se trezise naucit. Ne-am mai uitat o data unul la altul, apoi in sus la zidul de aproape trei metri si am inceput sa ne urcam pe el. Nu imi explic nici astazi cum am facut-o. Era un zid de ciment, mai neted decat prima carte de vizita pe care aveam sa mi-o comand, timid, in doar 30 de exemplare, patru ani mai tarziu.

Totusi, un minut mai tarziu eram amandoi pe cealalta parte a zidului. Unde, evident, nu mai era nimeni, toti fugisera. Trei saci pe jos. Nu ii puteam lasa acolo, doar nu am trecut degeaba prin sperietura asta. Fara sa ezitam prea mult, avand pe fundal strigatele si injuraturile paznicului de pe partea cealalta a zidului, alergam cu doi saci aproape plini, cate unul pe fiecare umar, catre “baza”. In mod normal, as fi ridicat cu greu numai unul dintre saci, de alergat cu el nici nu mi-as fi pus problema.

M-am gandit la toate aceste lucruri abia a doua zi cand, bucurandu-ne impreuna de succesul rasunator pe care campania noastra de strangere de fonduri il avusese, unul dintre amici le povestea celorlalti razand: “bai, stiti cum fugea asta cu doi saci in spate? Va zic eu, e bun de munca pe santier”. Venind de la cineva care chiar acolo muncea, observatia mi s-a parut demna de retinut.

Nu era tocmai directia in care mi-ar fi placut sa am o cariera; cativa ani mai tarziu am ajuns, suprinzator poate, insa deloc intamplator, in industria online. Dar modul in care am reusit, atat eu cat si amicul meu, sa urcam in cateva zeci de secunde un zid de neurcat si faptul ca am reusit sa alerg sute de metri purtand pe umeri doi saci ce cantareau impreuna cateva zeci de kilograme reprezinta in continuare unul dintre cele mai bune exemple atunci cand imi amintesc de modul in care frica descatuseaza energii pe care nici tu nu stiai ca le ai.

Ani mai tarziu, odata cu antreprenoriatul, firmele si proiectele online, m-am regasit de multe ori in situatii asemanatoare. Doar ca, inlocuind santierul cu online-ul, pe umeri nu mai purtam saci cu pietris. Desi, uneori, poate as fi preferat pietrisul.

No people is fully civilized where a distinction is drawn between stealing an office and stealing a purse.
Theodore Roosevelt

Imi aduc aminte cum pe la 15 ani am descoperit, impreuna cu cativa amici, subsolul blocului in care am crescut. Subsol care era gol. Sau, de fapt, am vazut in acel subsol un potential imens, care presupunea ca mai intai sa fie gol. Am zis “sa fie gol!” si-a fost. Dupa care am inceput sa il amenajam. Ne-am adus haltere, cateva scaune, o masa pe care sa putem juca din cand in cand carti si niste boxe imense cu care sa putem da petreceri. Erau 4-5 camere, cam cat doua apartamente obisnuite. Sigur ca pe deasupra, pe ici colo, erau tevi si robinete, insa nu ne deranjau.

Nu ne-au deranjat pana intr-o zi in care, suprinzator, am gasit subsolul semi-inundat. Ne-am strans, am facut “sedinta” si am ajuns la concluzia ca ar trebui sa facem doua lucruri: mai intai, sa reparam tevile care curgeau. Adica sa gasim pe cineva sa le repare. Apoi, sa facem cumva astfel incat pe jos sa nu mai fie pamant care sa se transforme in noroi la prima inundatie, oricat de mica ar fi.

Daca la prima problema am gasit repede o solutie in tatal unuia dintre noi, a doua era ceva mai complicata. Si a ramas complicata pana intr-o zi cand cineva a intrat in subsol bucuros strigand ca gasise solutia. Un mic Arhimede, strigand Evrika, m-am gandit. Un subsol scufundat intr-un lichid…

Solutia implica in mod direct vila care se construia peste drum de noi. Viitoare vila care, pana una-alta, pentru noi era constituita din trei elemente principale, asa cum avea sa reiasa din planul desenat rapid cu un bat, pe pamantul din subsolul blocului 401: gard, gramezi de pietris si nisip, paznic. La lasarea serii ne-am inarmat cu saci de rafie si doua lopeti si am pornit.

Sase oameni, sase saci, un paznic care dormea pe scaun, o gramada de pietris, o mie de posibilitati. Bine, de fapt, nu chiar o mie. Practic, planul nostru simplist se baza pe o judecata foarte sanatoasa. Punctele cheie erau doua. Unu: nu putem intra pe poarta, fiindca este inchisa, deci trebuie sa sarim gardul. Doi: odata inauntru, paznicul nu trebuie in niciun caz sa se trezeasca. Uitandu-ma inapoi, planul mi se pare pe cat de simplu, pe atat de tampit. Project managerul din mine observa usor carente care constau, in primul rand, in lipsa completa a unui plan de backup. Bun, paznicul nu trebuie sa se trezeasca. Si, totusi, daca se? Dar acestea sunt detalii… Cand ai lucruri atat de importante de facut, este evident ca paznicul nu se va trezi. Murphy era un pesimist si un carcotas, foarte posibil un comentator fidel al versiunilor online de tabloide.

[va urma]

None but a coward dares to boast that he has never known fear.
Ferdinand Foch

Frica, in sine, nu ne poate face sa ne simtim decat prost. Este un sentiment care nu ne va entuziasma niciodata decat daca ne antrenam sa il primim la pachet cu sentimentul pe care il avem dupa ce o depasim. Este un catalizator bun care ajuta la cresterea imaginii pe care o avem despre noi, o sursa inepuizabila de incredere in sine. Si cred ca este singurul mod in care o putem privi astfel incat sa nu mai fugim de ea.

In primii ani de antreprenoriat, de cate ori dadeam gres, increderea pe care o aveam in mine scadea dramatic. Probabil ca acolo undeva exista si eroi. Adica oameni care stapanesc perfect frica, fiindca a presupune ca exista cineva, in afara de nebuni, caruia sa nu ii fie niciodata frica, e doar o dovada de naivitate. Tuturor le este. E uman sa le fie. Cum spuneam, poate ca exista acolo undeva si eroi, oameni care stapanesc perfect frica. Eu n-am facut niciodata parte dintre ei. Si ma bucura asta. Fiindca atunci cand simti, macar din cand in cand, frica, ti se deschid ferestre de oportunitate.

Ce ar fi daca am exploata fiecare astfel de oportunitate? Daca de fiecare data cand ne-ar fi frica, ne-am intreba cum sa o transformam in incredere de sine? A fost o intrebare pe care am reusit sa mi-o autoadresez devreme si m-a ajutat mult. Inca ma ajuta. Iar atunci cand frica apare, cateva momente sunt confuz. Nu stiu daca sa ma bucur de provocare sau daca nu cumva, de aceasta data, chiar ar fi cazul sa ma sperii.

Dar dincolo de efectul catalizator pe care il are, dincolo de oportunitatile pe care le ofera, frica, in forma sa cea mai pura, poate misca munti. In acele momente in care nu reusesti sa o stapanesti si nu reusesti sa o transformi in nimic altceva, frica te poate mobiliza, te poate face mai capabil decat ai fi crezut vreodata ca poti fi.

[va urma]

While one person hesitates because he feels inferior, the other is busy making mistakes and becoming superior. Henry C. Link

Incepand cu al treilea speech mi-am dat seama ca am devenit tolerabil pentru public. Au inceput sa imi ierte stangaciile, balbele si sa se concentreze mai mult pe continut, un semn clar ca am evoluat. Ajunsesem la un nivel acceptabil. Pentru ei. In ceea ce ma priveste, mai aveam mult de munca pana sa ma consider la un nivel cel putin decent.

Am ajuns acolo un an mai tarziu, an in care am participat ca speaker la aproximativ 20 de seminarii, traininguri si conferinte. Un an in care de fiecare data cand urcam pe o scena, prima privire o aruncam catre usa incercand sa calculez distanta, si de cate ori coboram, coboram alt om.

Dupa aproape un an de zile am reusit insa. Era pe la jumatatea speech-ului si ma descurcam suficient de bine incat sa pot incerca sa imi analizez gesturile, coerenta, sa imi dau seama daca transmit exact ceea ce voiam sa transmit. Si era bine. Am zambit multumit si am facut o pauza de cinci secunde, pauza ce mai mult ca sigur a fost vazuta de cativa dintre cei din sala ca o ezitare. Insa deja nu mai conta. As fi putut sa cobor atunci de pe scena, sa las microfonul si sa ies din sala, lupta cu mine era castigata.

Poate ca cea mai valoroasa calitate pe care am gasit-o pana acum la oameni este setea de cunoastere. O sete de cunoastere cuplata cu dependenta de dezvoltare. Dependenta de sentimentul pe care il ai atunci cand simti ca te dezvolti, ca ai aflat ceva nou despre tine sau despre lume.

Stand acolo, cu sute de ochi indreptati asupra mea, am tacut pentru cateva secunde fiindca am vrut sa savurez momentul. N-am fumat niciodata. Am tras vreo doua fumuri, pusti fiind, si am tusit o zi dupa fiecare. N-am fumat fiindca, probabil, am avut alte lucruri de demonstrat sau, poate ca, in perioada in care majoritatea aleg de obicei sa o faca, eu eram prea inadaptat ca sa imi pese de acest tip de acceptare sociala. N-am fumat, insa imi imaginez ca atunci cand ramai fara tigari timp de doua-trei zile si ajungi, intr-un tarziu, sa tragi primul fum, ai un sentiment asemanator cu cel pe care l-am avut eu acolo, pe scena. Sentimentul care te face sa iti dai scaunul pe spate, sa inchizi pentru zece secunde ochii, si sa zambesti fara sa iti pese daca mai este cineva in camera cu tine si te fixeaza cu privirea ca pe-un ciudat. Chiar daca acea camera e o sala de conferinte, iar cineva-ul este un grup de cateva zeci sau sute de oameni.

Pot fi mai bun decat sunt acum? In mod cert, da! Mai am lucruri de imbunatatit in ceea ce priveste public speaking-ul? Da, foarte multe! Insa nu mai simt frica, nu mai tremur si nu mai ezit. Si, aducandu-mi aminte de primul speech, pot sa imi explic foarte usor sentimentul pe care l-am avut prima data cand mi-am dat seama ca ma descurc suficient de bine. Sunt oameni care vorbesc de zeci de ori mai bine decat mine, care se controleaza de zeci de ori mai bine, care transmit poate de zeci de ori mai multe lucruri.

Nu locul sau nivelul la care esti te fac sa zambesti, ci faptul ca stii de unde ai plecat. Doar tu stii. Publicul poate ca te-a vazut atunci pentru prima data. Ti-au dat o nota, buna sau rea, s-au intrebat poate cu ce au ramas ei, si au mers mai departe. Pentru ei, diferenta dintre al treilea si al douazecilea speech poate ca ar fi insesizabila. Insa tu esti cu totul altul decat cel care a urcat pe scena cu 30 de minute inainte. Daca nu ti-ar fi fost frica inainte sa urci, probabil ca ai fi coborat acelasi.

N-as fi scris despre frica daca nu as fi simtit pe propria piele, la un moment dat, ca de multe ori oamenii nu ajung sa isi puna problema ridicarii de pe jos, fiindca nu ajung sa cada. Este discutabil daca cele mai multe lucruri le invatam din caderi sau din multiplele incercari de a ne ridica, insa e clar ca in acest proces crestem enorm. Si cu cat ne ferim mai mult de caderi, cu atat crestem mai putin.

[va urma]