Andrei Roșca

Not in the time of pleasure
Hope doth set her bow;
But in the sky of sorrow,
Over the vale of woe.

Through gloom and shadow look we
On beyond the years!
The soul would have no rainbow
Had the eyes no tears.

- John Vance Cheney

Cum explici unui om pentru care doar banii conteaza ca ii scapa esentialul? Cum poti sa nu devii arogant atunci cand realizezi ca in jurul tau e plin de oameni care sunt mai slabi decat tine din punct de vedere profesional doar fiindca din punct de vedere al calitatii umane sunt atat de mici?

Sunt momente in care vrei sa iei oamenii de umeri si sa ii zgaltai. Sa se miste sufletul in ei. De cele mai multe ori, nu fiindca ti-ar pasa foarte tare de ei, ci fiindca ti-e teama de ce ai putea deveni tu daca nu ai face tot posibilul sa fie bine.

Mai exact, sa fie asa cum crezi tu ca ar fi bine sa fie. Incerci sa misti oameni fiindca iti imaginezi cat de exceptionali ar putea fi miscandu-se. Si te enervezi groaznic ca ei nu pot vedea asta.

Te multumeste insa gandul ca noi, oamenii, suntem furtuni. Si ca inaintea oricarei furtuni veritabile e foarte foarte liniste. Ca acum.

Am anuntat acum cateva saptamani un grup de publishing, insa nu am apucat sa scriu pe blog. Scriu acum.

1. In martie 2010 si-a inceput existenta PAWNEE, un grup de publishing online de nisa. Din grup fac parte in momentul de fata 5 site-uri:
- bookblog.ro (cel mai important site despre carti din Romania)
- teacup.ro (primul social-network dedicat pasionatilor de carti si ceai)
- dazzle.ro (blog de nisa – dezvoltare profesionala / cariera)
- constiinte.ro (blog de nisa – stiinte umaniste si religie)
- schimbdecarti.ro (blogul oficial al intalnirilor Schimb de Carti organizate de bookblog.ro)

In curand, mai intram pe cel putin 2 nise. Despre “de ce se cheama Pawnee” voi scrie alta data.

[click to enlarge]

2. Tot incepand din martie, managerul bookblog.ro este Adriana Cocic.

Daca aveti nelamuriri/intrebari de orice fel, shoot. Raspund cu placere :)

Culmea, Madridul meu n-a fost despre turism. N-a fost nici macar despre cea mai mare conferinta de tehnologie si inovatie din lume. A fost despre oameni. Despre prezenta si lipsa lor. Din Madrid am venit cu niste idei. Majoritatea nu sunt noi, insa imi sunt proaspete in minte si nu doar acolo. Madridul mi-a reamintit.

1. Ca oamenilor speciali le pasa. Si ca asa ar si trebui.
2. Ca mi-e dor. De oameni, de sentimentul ca ceea ce fac schimba ceva, de acasa.
3. Ca oamenilor le e teama sa fie vulnerabili. Ca increderea e unul dintre cele mai mari daruri pe care le poti face. Tocmai fiindca nu-i usor sa iti pui sufletul pe tava.
4. Ca oamenii nu sunt suma lucrurilor pe care le-au facut, ci suma gandurilor si sentimentelor lor.
5. Ca daca as crede in noroc, as fi unul dintre cei mai norocosi oameni pe care ii cunosc.
6. Ca e bine. Si ca, daca nu-i, facem sa fie bine. :)

PS: nu, inca n-am venit din Madrid. Sunt la un McDonalds cu Adi, Alex si Ina. Suntem blocati acolo si asteptam sa se deschida spatiul aerian. Si apreciem din ce in ce mai mult tot ce inseamna “acasa”.

I have a very firm grasp on reality.
I can reach out and strangle it any time!

Am primit un email de la cineva care citise un interviu dat de mine. Interviul era despre Romania iar continutul era, se pare, deranjant pentru o anumita categorie de oameni. Mi s-a spus ca am o “grava problema de perceptie a realitatii”. Am simtit nevoia nu sa ma justific, ci sa dau o replica.

Sunt lucruri pe care nu le intelegem fiindca nu vrem sa le intelegem, nu fiindca n-am putea. La fel cum sunt lucruri evidente pe care refuzam sa le vedem. Fac parte dintre cei care sunt de parere ca realismul se afla fix la mijloc pe axa dintre optimisim si pesimism. Iar eu incerc sa ma mentin mai totdeauna intre realism si optimism. Ceea ce inseamna ca ma indepartez, perfect constient, de realitate.

Si nu numai ca o fac, dar imi si place. Refuz sa vad si sa recunosc anumite lucruri, imi scot din minte lucruri negative si incerc sa le retin pe cele pozitive. Nietzsche spunea ca nu exista fapte, ci doar interpretari.

Poate ca Romania e intr-adevar o tara de doi bani, insa eu ma simt bine iubind-o. Poate ca, intr-adevar, a porni un site de cultura si a spera ca va ajunge vreodata sa fie vizitat sau sa scoata bani e o nebunie. Poate ca, de fapt, e chiar imposibil. Doar ca asta m-ar descuraja, deci neg varianta. Din acel moment, eu nu mai stiu ca e imposibil.

Si daca voi vrea vreodata sa imi aduc aminte, sunt convins ca multi “prieteni” vor fi mai mult decat fericiti sa “ma aduca cu picioarele pe pamant”. De parca, daca tot ce cred ei despre viata asta ar fi adevarat, ar mai vrea cineva sa fie readus cu picioarele pe pamant.

Poate una dintre cele mai revelatoare idei de care m-am convins este cea care zice ca avem realitati diferite. De fapt, nu numai ca le avem, dar si traim in realitati diferite. Faptul ca realitatea noastra are cateva lucruri in comun cu realitatea colegului nostru de birou, prietenului sau iubitei, ar putea sa nu fie altceva decat o coincidenta fericita.

Asadar, prietene, nu am o problema de perceptie a realitatii. Eu o percep cum trebuie. Doar ca percep cum trebuie realitatea mea, nu pe a ta. Sigur, ti-as putea povesti cum arata realitatea mea. Dar, sincer, nu sunt foarte convins ca esti pregatit pentru asta.

Nobody talks of entrepreneurship as survival, but that’s exactly what it is and what nurtures creative thinking. Anita Roddick

Cred ca m-as fi distrat de minune daca Highlander n-ar fi fost un serial, ci realitate, iar eu as fi facut parte din acea realitate. Nu fiindca am parul lung sau fiindca imi plac sabiile si nici fiindca, probabil, as arata decent in kilt. Ci fiindca mi se pare uneori ca am dezvoltat un al saptelea simt, unul care imi spune intotdeauna, dupa doar cateva zeci de secunde, ca am in fata un alt antreprenor.

Din pacate (sau din fericire), nici asta nu este lucrul care ma face unic. Cred ca toti antreprenorii o simt. Se recunosc intre ei foarte usor. Iar asta se intampla fiindca antreprenoriatul este o atitudine, o mentalitate. As risca sa spun ca e chiar un stil de viata, insa n-as vrea sa ma grabesc. Macar acum, scriind, sa nu ma grabesc.

Eram astazi undeva pe Dunare, pe o nava de turisti, venind dinspre Sfantu Gheorghe, de la un teambuilding cu parte din echipa bookblog. A fost prima data cand m-am uitat la un pusti si am stiut ca va fi antreprenor. Stiu, suna ciudat. Cu toate astea, daca ar exista o modalitate sa pariez pe asta, as face-o. Avea doar sase-sapte ani (niciodata nu m-am priceput la estimat varsta kinder-ilor), insa hotararea care se citeste in ochii unui om nu tine cont de varsta. Vazusem deja batrani de 70 de ani care te fac sa iti indrepti spatele si sa ridici barbia, patruns de un fior pe care doar personalitatile puternice il pot provoca chiar fara sa rosteasca un cuvant. Iar azi am vazut si un copil. Agitat, scruta cu privirea cei in jur de o suta de oameni din vapor, cauta parca ceva. O privire inteligenta, o atitudine ce, peste ani, mai mult ca sigur ca se va dezvolta intr-o grimasa usoara de sfidare. A unui sistem gresit, a unor oameni prea convinsi ca vina e mereu a altora, a imposibilului.

(va urma)